Artisti in Muntii Vrancei

Muntii Vrancei au fost, si pentru mine inca au ramas, o mare necunoscuta. Acopera o suprafata imensa nu sunt prea inalti dar din ceea ce am citit si din pozele pe care le-am vazut am inteles ca au ce sa ofere.Prima data am fost cam pe fuga doar in Cheile Tisitei, in 2010.

Vroiam sa vad cum se prezinta acesti Munti ai Vrancei si in zonele mai inalte. Ocazia s-a ivit la inceputul lunii septembrie cind am cutreierat timp de doua zile impreuna cu Laura Matei si cu Liviu Manolache( angajat al Parcului Natural Putna-Vrancea  ).

Tura a inceput intr-o zi de vineri. Am mers cu masina pe traseul Brasov - Tg. Secuiesc - Ojdula - Lepsa - Galaciuc. Tot in acest weekend avea loc intilnirea carpati.org din acest an. Cu acest prilej m-am intilnit cu trupa vesela de la Galati( http://mecanturist.ro ) cu care am facut citeva ture si de care ma leaga o frumoasa prietenie. De asemenea i-am cunoscut personal pe cei de la Hai pe Munte din Iasi( http://www.haipemunte.ro/ ), oameni tare faini si la locul lor.

Seara o petrecem la foc cu povesti si cintece, cu o masa copioasa pregatita pentru intreaga haita infometata de maestrul bucatar Dan Popa.

Ziua urmatoare incepe tare de dimineata fiindca in aceasta tura nu va fi numai plimbare ci si munca. Concret despre ce este vorba: in luna iunie 2011 a avut loc o ampla actiune de marcare / remarcare a Muntilor Vrancei ce a durat 6 zile. Din pacate lucrurile nu au mers asa cum trebuie iar actiunea nu s-a finalizat atunci. Au urmat actiuni cu din ce in ce mai putini oameni. Laura si Liviu au ramas intr-un final singurii care se ocupau de buna finalizare a acestui proiect.

Pentru doua zile am mers si eu cu ei. Ne intilnim pe la 3:30 dimineata la Galaciuc. Ei au tocmit o masina puternica de teren, o Toyota Hilux, dotata cu bena unde s-au incarcat stilpi de lemn, balast si ciment. Cu aceasta masina urma sa ajungem pina la Statia Meteo de pe Vf. Lacauti.

Adorm si la un moment dat ma trezesc pe drumul forestier dintre Covasna si Comandau. Masina urca fara prea mare efort. Ajunsi in Comandau ne incadram pe drumul( tot forestier ) catre Gura Teghii. Dupa citiva kilometri parasim si acest drum. De aici incolo Toyota trebuie sa ne arate tot ce poate.

Si intr-adevar am urcat prin niste locuri prin care nu prea iti venea sa crezi ca se poate urca cu o masina. Soferul nostru a fost la inaltime si ne-a dus cu bine pina la Statia Meteo de pe Virful Lacauti. Aici, contrar prognozei meteo gasim multa ceata si doar 3 grade Celsius. Brrr…si eu care imi pregatisem haine de scandal mai subtiri, ma vad nevoit sa apelez la haine mai groase.

Descarcam balastul, stilpii si mergem sa inspectam un stilp indicator aflat cam la 5 minute de Statia Meteo si care aflu ca a fost pus de Salvamont. Din pacate treaba nu e facuta ca lumea, practic stilpul a fost doar ingropat, nu si fixat cu ciment.-Hm..asta nu era in plan.Dezgropam stilpul, Liviu face preparativele necesare, punem ciment. Ne intoarcem la meteo si ne luam toate cele necesare pentru ziua de azi. Si lista e lunga: apa, ciment, balast, mustati, suruburi, chei, burghiu, vopsele, pensule si multe alte maruntisuri.Al doilea obiectiv al zilei este localizat in zona Vf. Goru, cel mai inalt din masiv. De la Lacauti la Goru e o distanta bunicica de mers, noua ne-a luat cam doua ore. De la Lacauti coborim pe un drum de tractor pe marcaj cruce albastra realizat la actiunea din iunie.

Mergem  destul de mult prin poieni, trecem de niste zone mai umede ajungem intr-o zona noroiasa din padure. De aici incepem sa urcam usor. Dam de o poiana mare dotata cu stina. Aceasta poate fi folosita in caz de nevoie pentru adapost. Vf. Goru pare a fi aproape. Aproape de stina e montat un stilp metallic, un adevarat monstru care masoara cel putin 3 metri si care si al naibii de gros. Aflu ca pe Goru mai sunt inca doi stilpi identici. Tot respectul  pentru oamenii care au carat acesti stilpi pina aici, sunt convins ca nu le-a fost usor.

Stilpul e deocamdata vopsit doar cu alb. Liviu se apuca sa faca un adevarat dans ritualic cu spray-ul cu vopsea neagra  in jurul stilpului. Acum arata bine, regulamentar. Plecam in sus pina mai dam de o sageata indicatoare si parasim drumul. Intram in sfirsit pe o poteca. Dupa citeva minute ajungem iarasi la niste stilpi. Aici se face o poteca spre Vf. Goru si, foarte important, spre un izvor.Una dintre sageti a avut de suferit si e legata cu sfoara de un brad. Unul  din stilpi, de asemenea  nu e intr-o situatie prea buna. Aici urmeaza sa fie mutati ambii stilpi putin mai incolo astfel incit sa se afle chiar pe traseul marcat si nu in afara cum e situatia acum.

Liviu si Laura imi dau dezlegare sa urc pe Goru dar imi dau si o misiune: trebuie sa vopsesc dungi negre pe  cei doi stilpi albi. Merg cu Laura pina la izvor, ea ramane sa umple un bidon cu apa, eu continui urcusul. Vegetatia e pitica iar o parte a potecii e marcata mai putin conventional: adica cu niste fundite din material textil. Excelenta idee. Zona virfului

Goru este declarata zona de protectie absoluta Termenul asta e cam abstract asa ca dupa ce s-a terminat tura m-am informat un pic. De pe site-ul parcului, http://putnavrancea.ro, aflam ca in parc se regăsesc 12 tipuri de habitate conform clasificărilor naţionale şi europene: de pădure (răşinoase, făgetele, şi amestecuri de răşinoase cu fag), care ocupă aproximativ 65% din suprafaţă, păşuni subalpine care ocupă aproximativ 15% din suprafaţă, grohotişuri, stâncării şi tufărişuri (formate în principal din jneapăn, ienupăr) şi ocupă 20% din suprafaţa parcului si habitate acvatice (izvoare, râuri, pâraie).

In ceea ce priveste fauna, lista animalelor celor protejate se prezinta astfel:

- Mamifere: Ursus Arctos, Canis lupus, Lynx lynx, Lutra lutra, Myotis myotis

- Amfibieni şi reptile: Bombina variegata, Triturus cristatus, Triturus montandonii;

- Peşti: Cottus gobio

- Nevertebrate: Rosalia alpina, Vestigo genesii, Pholidoptera transsylvanica

De cum ies din padure ma ia in primire un vint turbat. Urc  cu greu pina aproape de primul stilp. Scot spray-ul si incerc si eu dansul ritualic al lui Liviu dar ceea ce pulverizez nici nu apuca sa se prinda de stilp ca vintul ia vopseaua si o indreapta spre diverse directii.Treaba, din nefericire, nu iese ca la carte dar pina la urma e un pic mai bine decit inainte. In sfirsit incep sa privesc in jur. Vad Muntii Podu Calului si poiana de sub virful omonim. Acolo am ajuns tot cu prilejul unei actiuni de remarcare si am marcat chiar  din acea poiana si pina la fostul cantonul silvic Cernatu.

De asemenea se vede Vf. Penteleu pe care il identific cam greu din cauza unghiului acesta inedit. M-am bazat mai degraba pe logica decit pe cunostintele geografice. Tot de pe culmea asta a Gorului se vad niste culmi stincoase ascutite, nu imi dau seama insa ce munte e acolo.Ajung si pe Virful Goru, unde este cel de-al doilea stilp pe care trebuie sa il pictez. De data asta renunt la dansul ritualic si incerc o alta abordare. Vintul isi face de cap si de data asta si rezulatatul e cam acelasi..

E rece dar rezist cu stoicism fiindca nu stiu cind o sa mai ajung pe aici. Ceata se risipeste usor-usor  si incepe sa se vada stina de sub Goru si Vf. Lacauti. Intre aceste doua virfuri se casca o vale adinca. Incerc sa imi fac niste auto-poze ca sa imortalizez momentul primei mele vizite pe Goru.Abia dupa ce inghet bine ma hotarasc sa cobor. Daca urcarea a dura 20-25 de minute coborirea a fost mult mai scurta, cam 10 minute.

Laura si Liviu sunt aproape gata cu treaba, cind ajung eu dezbat asiduu problema pozitionarii cit mai corecte a sagetilor.Coborim inapoi la stina de sub Goru. In apropierea ei se afla un izvor, una din putinele surse de apa. De aici urmeaza s coborim in vale pe o poteca nemarcata insa clara. Zona aceasta este la rindul ei protejata pentru ca este populata de carnivore mari. Laura si Liviu fac glume spunind ca in cazul unei intilniri cu carnivorele o sa fiu principalul vizat, fiindca pina la urma detin cea mai mare cantitate de carne si sunt  si cel mai tinar. Deci carnita proaspata.

Pina la urma nu ne aleaga nici nu carnivor si ajungem intr-un drum forestier. De aici trebuie sa coborim cit putem de repede spre urmatorul obiectiv.Acesta se afla la o intersectie de drumuri aflata aproape de adapostul unor muncitori forestieri. Ce s-a intimplat aici: din cite am inteles  nu s-a marcat pe unde trebuie urcarea catre Lacauti. Mai exact cel ce a condus echipa de marcare a gresit intrarea in traseu si a facut marcarea printr-o zona urita si mlastinoasa.

Acum ne impartim sarcinile: Liviu urmeaza sa urce pe marcajul existent si sa coboare pe poteca corecta, Laura va merge cu spray-ul cu vopsea neagra ca sa anuleze marcajele gresite, iar eu stau si dau cu ranga ca sa scot stilpul si sa il punem putin mai sus, in pozitia corecta.Sap cu ranga, termin treaba mai repede decit ma asteptam.  Incepe sa iasa si soarele si am parte de o prima baie de soare in acesta toamna. Apare Liviu, calm  si linistit. Dupa citeva minute apare Laura, nervoasa foc. Poteca asta pe care urmeaza sa o marcam urca pe Muntele Mardanu;  e faina, e usoara problema e ca nu prea avem pe ce pune marcajele. Facem o sedinta tehnica zbuciumata. Laura hotaraste sa plece sus la Lacauti sa aduca doua fierastraie, intre timp eu si Liviu urmeaza sa fixam stilpul indicator. Laura o zbugheste in sus, noi ne apucam de treaba.

Muntele Goru vazut de pe Mardanu

Dupa aceea Liviu ma trimite undeva mai sus unde trebuie sa gasesc un stilp de lemn sprijinit de un copac. Liviu spune ca e mai util in partea de jos unde e poiana si unde nu prea avem pe ce marca. Zis si facut. Incep si urc cam 10 minute pe niste serpentine frumoase si usoare. Incet, incet cistig inaltime si, spre dezamagirea mea gasesc stilpul. As fi vrut sa mai merg, dar nu-I bai ca ne vom intoarce si vom face marcaje tot pe aici.Pun stilpul pe umar si o iau la vale.

Il las in poiana si ma duc la Liviu care se apucase, asa cum putea, sa pregateasca locurile unde vom aplica marcajul. Folosim la maximul tot ce avem la indemina: pietre mai mari, braduti cu tulpina ceva mai groasa. Astazi vom desena puncte albastre. La inceput treaba merge greu. Liviu ramane sa monteze singur stilpul iar pe mine ma trimite sa fac marcajele.Sunt ca un pom de Craciun: am dupa mine pensule, doua cutii cu vopsea, perie de sirma. Nu inaintez prea repede, un coehipier ar fi fost grozav.

Laura se intoarce nesperat de repede, cred ca a batut toate recordurile si la urcat si la coborit.De acum incepem sa prindem viteza, teoretic nu ar trebui sa fie mult de marcat. Dar asta e doar teoria.. Cu cit urcam copacii devin mai vigurosi si putem face marcajele mai usor. Liviu e in fata el taie citeva din crengile care eventual obtureaza vederea, Laura traseaza cercurile albastre, iar eu ma ocup de conturul alb. Putin mai sus gasim o alta poiana unde mai avem un stilp, ultimul care trebuie montat astazi. Problema principala in aceasta zona este lipsa pietrisului. Pina la urma gasim undeva mai jos si impreuna cu Laura ne apucam de cules pietre. Umplem vreo doua traiste soldatesti si ile ducem lui Liviu care deja e gata cu groapa. In sfirsit scap de cimentul si de balastul pe care l-am carat toata ziua si de acum rucsacul e usor ca un fulg.

Dupa citeva sute de metri ajungem sa ne intersectam cu traseul triunghi albastru care duce tot catre Lacauti. Aici ar trebui  sa terminam cu marcajul. Mergem pe un drum vechi de taf napadit de iarba. Din cind in cind mai trasam cite un triunghi albastru si cite un cerc albastru asa..pentru confortul psihic al turistilor care vor ajunge pe aici. Parasim acest drum in dreptul unui stilp indicator. E clar, o sa ne prinda noaptea in padure, dar nu-i nimic avem frontale iar traseul e proaspat marcat. Iar pina se inopteaza..mai e un pic.

Din pacate gindurile noastre nu s-au adeverit. Nu dupa mult timp pierdem marcajul. Ne raspindim in cautarea lui. Pina la urma il gasim insa ne intoarcem pentru a mai pune semne. Si uite asa constatam ca pe anumite portiuni, chiar daca drumul e relativ clar marcajele sunt rare. Devine evident ca  o sa trebuieasca sa marcam pina la Lacauti. Se intuneca si dam drumul la frontale. Ne mai pierdem de vreo doua trei ori. Avem noroc cu faptul ca Laura a fost prin zona astazi si cunoaste zona.  Cineva care ar fi mers prima data pe aici si l-ar fi apucat noaptea, ar fi avut mari probleme.

Suntem foarte obositi. Din fericire e luna plina iar in zonele unde padurea nu e asa deasa avem parte de aceast ajutor neasteptat. Ultima parte a traseului e destul de dura dar din fericire e si bine marcata. Ajungem in golul alpin aproape de Statia Meteo Lacauti. Un stilp de metal pare destul de aproape insa mai avem de mers pina el o bucatica de drum.Ajungem dupa ora 22 linga cabana meteo, la capatul a peste 14 de ore de la inceperea actiunii. Petrecem ultima ora a zilei la lumina frontalelor in jurul mesei in preajma unui pahar cu vin si povestim cite ceva despre ziua care a trecut. Noaptea am dormit tun si chiar mai mult decit era planificat.Ziua a doua va fi una aproape la fel de lunga. Traseul arata asa: Lacauti - Poarta Vinturilor -Poiana La Butuci - Stogu - Poiana Hirtanu - Gresu.  Totusi astazi nu va fi foarte mult de lucru, vor trebui mai bine evidentiate citeva schimbari de directie ale traseului si de montat un stilp inainte la o bifurcatie.

Astazi pot in sfirsit sa observ mai bine statia meteo. E vopsita in albastru si are structura identica cu mai celebrele statii meteo de pe virfurile Omu si Tarcu.

Luam in viteza micul dejun, facem o poza in fata statiei meteo si plecam la drum. Meteorologul de serviciu e un om pasionat de meseria sa. Ne pune ca este in serviciu la Lacauti de 32 de ani. E un pic intrigat de faptul ca nu isi da seama, dupa accent, de unde sunt. Il lamuresc repede.

Astazi avem de urmat banda rosie. In primele doua ore nu vom avea mai nimic de lucrat asa ca intindem  pasul ca avem mult de mers.

Ajungem in Poarta Vinturilor. Sageata si panourile montate recent  sunt in stare buna spre bucuria noastra. Mergem mai departe. Poteca merge in general pe culme. Pe alocuri sunt zone mai noroioase fiindca exista si citeva izvoare.Ajungem si in Poiana La Bututci.

Laura si Liviu ma supun unui test:

-    Pe unde ar trebui sa o iei acum?Eu insa zaresc stilpul cu sageata asa ca tot ce pot sa fac e sa merg la el. Din poiana asta trebuie sa cotim tare catre dreapta. Incercam sa semnalizam acest lucru cit mai bine facind sageti si marcaje cit putem de sus pentru a putea fi vazute bine de la distanta.

In poiana se afla un grup de oameni  mai in virsta de origine maghiara. Ne spun ca sunt din Zabala, ca au urcat o parte a drumului cu ATV-ul. Nu ne lasa sa plecam pina nu gustam o palinca strasnica. Viata se vede altfel dupa un pahar de palinca! E mai frumoasa si mai buna. Intram iarasi in padure semnalizind cum putem mai bine. De aici incepem sa coborim usor. Din spate se aude zgomot de motoare. Apar doi motociclisti enduro care se opresc sa ne ceara relatii. Eu vor sa ajunga in Naruja insa s-au cam ratacit si ne intreaba pe unde e drumul , pe unde se poate iesi din masiv.

Liviu ii indruma pe poteca pe care o marcam astazi spre Hartanu, spunindu-le sa tina intotdeauna  culmea. Motociclistii pleaca usurel. Noi ajungem la o constructie parasita pe care scrie Parcul Natural Putna-Vrancea. Asta e noua cabana a parcului? Ne amuzam copios.Mai jos costatam ca motociclistii au parasit culmea si au luat-o in jos. Strigam tare dupa ei sa se intoarca. Acestia vin dupa citeva minute. Nu au fost atenti la marcaj si au luat-o aiurea. Laura le atrage atentia si le spune ca accesul auto-moto in parc e interzis si le mai spune ca Liviu e angajat al parcului.

Oamenii sunt insa chiar draguti si ne dau o mina de ajutor ca trebuie sa rupem niste crengi uscate care insa sunt viguroase si opun rezistenta. Colaborarea intre om si motociclist isi consuma prima etapa.Daca motociclistii merg tot la Hirtanu, ii rugam sa ne ajute cu transportul cimentului si al balastului. Rucsacul se usureaza  instantaneu. Motociclistii se hotarasc sa mearga mai incet si sa ne astepte din cind in cind pntru a fi siguri ca nu se mai ratacesc.Mergem mai departe, din cind in cind mai punem cite un marcaj. Iesim intr-o zona defrisata. De aici se vede o mare parte din Muntii Vrancei. Liviu tine ad-hoc o lectie de geografie.

Deja e foarte cald si caut repede un loc cu umbra. Gasim zmeura, mure si citeva fragi. Deci..pauza de masa.Mergem in continuare pe drum de la un moment dat incolo nu mai gasim marcaje insa drumul e bun, lat si clar. Mai sa fie..si aia de au marcat pe aici or fi dat bir cu fugitii? Intram iarasi in padure si incepem sa coborim destul de tare.  La un moment dat vine Gabriel, unul dintre motociclisti pe jos. Ne ia o parte din bagaje si ne spune ca a oprit intr-o poiana unde este o stina parasita dar si un adapost mai nou, frumos si in buna stare.Ajungem si noi in poiana punind marcaje din cind in cind. Aici avem in sfirsit ceva vizibilitate.

Liviu decreteaza:

-    Am gresit drumul! Trebuia sa mergem pe acea culme!

Chiar daca nici unul dintre noi nu a spus-o, toti am gindit cuvinte de genul &^@#%^& care nu pot fi reproduse aici.Ne e ciuda ca am si coborit destul de mult, cam 30-45 de minute. Si acuma trebuie sa urcam inapoi, la zona defrisata.

Plecam cu indirjire inapoi si anulam marcajele proaspete. Ajungem inapoi la zona defrisata. Aici gasim ultimul marcaj vechi . Incepem sa cautam pe urmatorul si il gasim. Ce se intimplase:Marcajul intra pe un vechi drum de taf. Acesta fusese napadit de vegetatie si mai mult, cei care taiasera copacii au avut grija sa bareze drumul depozitind mai multe crengi lemne taman la intrare.

Degajam drumul, vopsim semne si sageti si reintram pe poteca.Mergem pe drumul bun care este marcat bine pe urmatoara portiune. Din cind in cind motociclistii ne asteapta. Ne mai oprim sa mincam zmeura. La un moment dat iesim din padure si ajungem la o curmatura unde e iarasi punct de belvedere.Aici e un grup de fotografi marea majoritate straini, dupa vorba, dupa port par a fi americani. Facem o pauza scurta, bem apa si plecam mai departe. Trebuie sa intram iarasi in padure. Gabriel rateaza iarasi traseul. Dar il vedem si corectam repede. Tinem marcajul care e iarasi bun. Ajungem iara intr-un loc unde s-a facut defrisare.  Locul arata de zici ca e sfirsitul lumii. Ne croim cu greu drum pina undeva ma jos, de unde plecam iarasi pe drum clar. Totusi vizibilitatea inspre Vest e buna si identificam usor Muntii Barsei( Postavarul si Piatra Mare ), Bucegii si Craiul.

Mai incolo marcajul merge pe curba de nivel si din fericire, pe la umbra. Din citeva locuri se poate privi inspre departari care alte culmi si virfuri ale Muntilor Vrancei.

La un moment dat incepem sa coborim puternic. Iesim intr-o poiana, pe unul din copacii de aici, cel aflat in mijlocul poienii vopsim ultimele doua marcaje. Imortalizez momentul:-    Asta e ultimul marcaj pe care il dau in Muntii Vrancei..

Intram iarasi in padure, dar pentru putin timp si intram in Poiana Hartanu. La inceputul poienii este un panou cu informatii pretioase pentru vreme cetoasa. Urcam usor apoi coborim spre o stina. Aici este si izvor. E binevenit fiindca rezervele de apa sunt pe sfirsite.

Motociclistii ne asteapta. Mergem impreuna usor. Gasim un stilp rupt. Mai avem in plus un surub deci putem face cumva sa il reparam. Simbioza dintre om si motociclist ajunge la apogeu. Cei doi centauri ne ajuta cit pot de bine. Folosim la un moment dat motocicleta pe post de capra de taiat lemne.

Treaba merge perfect si reusim sa ducem treaba la bun sfirsit. Continuam drumul pina la urmatorul stilp cu sageti. Inaite poteca merge spre Vf. Musat si Pasul Musat, in dreapta e o varianta de iesire din masiv spre Gresu. Poteca asta e clara insa nu este marcata.

Totusi treaba inca nu s-a terminat: mai avem de montat un stilp cu sageata. Pentru asta trebuie sa mai urcam inca 20 de minute pina la o intersectie de trasee unde semnalizarea a fost improvizata. Mergem tot impreuna cu cei doi motociclisti.

De data asta cel care face operatiunea e Gabriel Galantu. Ne spune ca este din Galati si ne lasa numarul de telefon. Spune ca daca mai avem nevoie de ajutor la actiuni de marcare, poate veni cu motocicleta si cara unele materiale.Asadar intre montaniarzi si enduristi poate exista si ajutor si colaborare. Aici marcajele se despart: spre Pasul Musat se continua pe marcaj nou, cruce rosie, in sus. Marcajul banda rosie, unul vechi si nerefacut o ia inspre stinga si banuim ca duce catre Muntii Bretcu.

Asezam si sageata iar apoi facem poza finala si revenim in Poiana Hartanu. Acuma..e destul de greu sa le dam un sfat motociclistilor pe unde sa coboare. Pina la urma o iau prin padure pe varianta mai scurta dar nemarcata.

Noi ramanem sa mincam si sa facem o lunga si amuzanta sedinta foto. Dupa atita mers am dat in mintea copiilor. Am tras nenumarate duble incercind sa facem poze astfel incit sa parem cind veseli, cind demni, cind seriosi. Plecam in jos inainte de apusul soarelui. 

Mergem in directia indicata de sageata pe poteca nemarcata. Aceasta se ingusteaza treptat si o bucata mergem chiar pe linga un parau. Cred ca bietii motociclisti s-au suparat rau cind i-am trimis pe aici..Dupa ce ne-au ajutat si-or fi inchipuit ca ne-am batut joc de ei..In final ajungem si la drumul forestier. De aici si pina in soseaua nationala ar mai fi 6km de mers pe jos si acolo ar trebui sa ne culeaga o masina de la parc. Insa..surpriza. Pe noi ne asteapta o masina chiar in locul in care am iesit de pe forestier. Nu ne asteptam sa poata urca pina aici insa Dacia ramane in continuare una dintre cele mai tari masini de teren din lume. Astazi am mers doar 12 ore.

Cind ajungem in Gresu e deja noapte. Ne luam scurt ramas bun si plecam fiecare catre casele noastre: Laura spre Bucuresti, Liviu la Focsani, iar eu la Brasov.Am ramas cu amintiri placute din Muntii Vrancei. Au fost doua zile lungi, cu multe ore de mers si cu odihna putina. Mi-am propus sa merg si pe Muntele Coza, despre care mi s-a spus ca este cel mai frumos din acest masiv. Dar toate la timpul lor.

Mai multe poze aici:

http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=Munti&gal=Vrancei%20-septembrie-2011

PS: Laura multumiri pentru titlu, raman dator cu o bere.

Joi, 27 octombrie 2011 - 16:04 
Afisari: 693 


baltighost..