A fost odata in Est

     Grupul de călăreţi înaintează încet. În liniştea pustiului se aude doar clinchetul potcoavelor copitelor cailor lovind pietrişul. În stânga drumului se zăresc nişte munţi mici şi pietroşi, mai degrabă ca nişte dealuri. Umbrele lungi ale călăreţilor se preling alene peste marea de galben a ierbii uscate. Din loc in loc, copaci piperniciţi şi tufe de boscheţi răsar din pământul acesta neprietenos. Aici viaţa e o luptă continuă pentru supravieţuire, atât pentru om cât şi pentru arbore.

 

     Aceasta e o scenă tipică a unui film western. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Romane, prin western înţelegem un gen de film de aventuri, creat în America, a cărui acţiune se petrece de obicei în timpul colonizării vestului Statelor Unite ale Americii. In general personajele din filmele western sunt oameni duri, persoane cu caractere puternice. Cel mai adesea aridul si întinsul vest american, al unor state precum Arizona, Nevada, Colorado, Utah, este personificat in acest gen de filme. Deşertul este cel care cel mai adesea dictează soarta oamenilor, alege intre supravieţuitori si învinşi, formează şi căleşte, decide învingătorul între cel bun şi cei rău.

 

     Deseori umblând prin Munţii Măcinului, în miez de vară, la ceas târziu de toamnă sau in toiul iernii, trăiesc acea senzaţie de personaj de western. Acesta este mai puţin un jurnal si mai mult descrierea unor senzaţii, unor trăiri, pigmentate pe ici pe acolo cu unele opinii personale. De multe ori mulţi din cei ce scriu de jurnale încearcă sa-si ascundă impresiile personale in spatele unei aşa frumos numite descrieri tehnice. Bune si alea dar eu personal sunt adeptul unui stil mai epic gen „Ioan Stoenica”. La urma urmei muntele cel mai adesea este cam tot acelaşi de mii de ani, însă cum te îmbracă fiecare “haină” pe tine contează mai mult.

 

     In cazul nostru descrierea tehnică spune că vom parcurge intr-o zi frumoasă de toamnă latura sud-estică a Munţilor Macinului. Din punct de vedere geografic Munţii Măcinului sunt cei mai estici munţi din Romania, iar a fi in estul Macinului, înseamnă a fi acolo unde se termina cu munţii româneşti. La această afirmaţie desigur ca Nea Gigi Cepoiu sau Andrei Raftopol mă vor contrazice, se va pomeni de tot felul de „tepe”-uri gen Beştepe sau Deniztepe, dar încerc să fac faţă criticilor. Plecând din Balabancea, vom urca cele două vârfuri semeţe ale Crapcei, apoi ne vom deplasa spre vârful Echistea, vom urma apoi culmea principală a Măcinului peste vârful Siliştea, cotind apoi spre finalul zilei către vârful Cardanu. De aici în finalul zilei vom coborî pe piciorul lung si spectaculos al Ciuhlei înapoi către Balabancea.

 

     Regizorul italian Sergio Leone e unul din marii autori ai genului western. Recunosc ca am fost încântat si inspirat de filmul său „A fost odata in Vest” (titlu orginal - Once upon a time in the West) în scrierea acestui jurnal. Personajele filmului, puţine la număr, sunt puternice si bine conturate, iar muzica lui Enio Morricone iti merge la suflet.Pentru a intra uşor in atmosferă, daţi click pe următorul link (selectaţi linku, click dreapta open link in a new tab):

http://www.youtube.com/watch?v=2s0-wbXC3pQ&feature=related

 

 

     Culorile Macinului in aşteptarea iernii, sunt puţine, variind de la galbenul stins al ierbii pana la nuanţele de maro ale stejarului pitic:

 

 

Doar tufele boschetilor de măceş mai adaugă o paloare de roşu la acest pastel dezolant:

 

 

Acestui tablou de natură moartă, doar rarii călători care trec pe aici parcă îi dau o suflare de viaţă si o pată culoare:

 

     

     Într-un mediu atât de aspru caracterele îţi ies imediat în evidenţă. Oamenii care merg in acest deşert sunt oameni puternici. Cei ce colindă acest pustiu, fără un motiv anume, doar pentru a gusta din această aromă stranie trebuie sa fie oameni deosebiţi. Asemenea personajelor din filmul lui Leone, fiecare din călătorii noştri are melodia sa, cântecul ce îl însoţeşte, o melodie a paşilor, stâncilor și cărărilor:

 

     

     In film un misterios om cu muzicuţa îşi uneşte forţele cu un cunoscut aventurier local pentru a proteja o frumoasa văduvă de un asasin nemilos ce lucrează pentru calea ferată. Ce mi-a plăcut în filmul lui Leone e că cei ce aduc progresul nu sunt aşa cum ne-am aştepta personajele pozitive. Eroii filmului sunt localnicii, oamenii pustiului, iar lupta acestora cu oamenii drumului de fier, oamenii cu mulţi bani si fără scrupule, oamenii “civilizaţiei moderne” e o lupta greu de câştigat. Nu mă pot abţine sa nu fac o comparație cu o luptă la fel de surdă şi tăcută ce se dă în zilele noastre prin Parcul Naţional Măcin și Dealurile Niculitelului pentru vântul aspru si tăios al Dobrogei, intre milionarii din vest și administratorii locali, în mod cert o luptă cu morile de vânt. De pe vârful Crapcea II, admiram culmea semeaţă, fără eoliană încă a vârfului Crapcea I:

 

 

Urcăm încet luminaţi de un soare blând de toamnă. Încet, încet, Măcinul ne înconjoară în mantia sa de fată săracă și zâmbitoare:

 

     

Asta îmi aduce aminte de o poză a lui Nea Gigi dintr-o tură relativ recentă de la Niculitel. Imbrăcat in haina sa săracă, muntele asta poate zâmbi uneori atât de frumos:

 

    

     Iată-ne ajunşi pe vârful Crapcea, cu coama sa stâncoasă, un loc încărcat cu o magie aparte:

 

 

Ce verde și frumos era aici în primăvară, de Paşte, când am urcat pe vârf ca unul din obiectivele în ceea ce avea sa se numească „Marele tur al Dobrogei”,

 

 

dar intre timp caprele au mâncat iarba, și nemaiavând ce manca pe aici, se pare că au plecat.

 

     De aici paşii noștri se îndreaptă peste un frumos picior de munte către creasta principala, spre Vârful Echistea:

 

 

     Cred ca aventurii noastre i-as spune mai bine Eastern, pentru ca e povestea de astăzi nu e o aventură occidentală, ci e o poveste a locului, dobrogeană, o poveste din Est. Pentru cele ce urmează dați click pe următorul link (the duel):

 

http://www.youtube.com/watch?v=DyvzfyqYm_s&feature=related

 

 

 

       Acest duel de la distanta între est şi vest e vechi de când lumea, iar Dobrogea a fost pentru mult timp o zonă de frontieră la marginea dintre civilizaţii. Populată de triburile de origine tracică ale geţilor (numiţi la sud de Dunăre moesi), Dobrogea va deveni primul teritoriu actual românesc ocupat de Imperiul Roman (28 î.c.), în urma înfrângerii conducătorilor locali Roles, Dapyx şi Zyraxes de către armatele imperiale şi va fi integrată în provincia Moesia Inferior.

 

     Ceva mai târziu, în urma prăbuşirii Imperiului Apusean sub atacurile popoarelor migratoare din est, Dobrogea (sub numele Scytia Minor) va intra în componenta imperiului Roman de Răsărit. Acest imperiu va fi denumit de istoricii occidentali Bizantin, deşi majoritatea populaţiei din zona europeană a imperiului, cu excepţia grecilor era, vorbitoare de limbă latină populară până la apariţia popoarelor migratoare (Numele original al imperiului, Romania, a fost adoptat la 1859, sub influenta tarilor occidentale pentru denumirea actuala a ţării noastre, deşi revoluţionarii paşoptişti ar fi dorit o altă denumire pentru noul stat, Dacia).

 

     In faţa pericolului eminent al năvălitorilor din est, împăratul Iustinian I a întărit cetăţile de pe Dunăre şi din Dobrogea. O salbă de aproape 50 de fortificaţii a împodobit provincia. Dar valul năprasnic al triburilor din Est nu a iertat acest ţinut. Din imensa stepă în forma unei uriaşe de pâlnii din nordul Marii Negre s-au revărsat peste Dobrogea, în drum spre pământurile imperiului goţii, hunii, avarii, bulgarii şi slavii. Un vechi proverb românesc spune că fiecare pasăre în limba ei piere. Aşa a pierit şi Imperiul Roman. Drumurile, instrumentul principal al colonizării romane s-a dovedit într-un final şi cauza pierii lui, căci drumurile pietruite ale civilizaţiei romane au fost şi căile de acces ale călăreţilor pustei spre inima imperiului. Din vechiul imperiu, doar zidurile de piatră ale cetăţilor, adesea îngropate în pământ ţin să ne aducă aminte de gloria acelor vremuri apuse: Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum, Beroe, Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava si lista poate continua.

 

     Dar ai noştri? Ce-au făcut ai noştri străbuni? Aşa cum s-a întâmplat şi în multe alte locuri, istoria noastră, asta fără prea multe dovezi certe şi înscrisuri e o istorie a supravieţuirii. E o istorie a retragerii din calea puhoiului către păduri şi către munţi. E o istorie a transuhamanţei, cu turmele de oi, din Carpaţi, Dobrogea, Haemus sau Pind.

 

     Cum încet, încet puterea Estului, atacat din toate părţile, a scăzut, iar a Vestului, întărit acum prin infuzia profundă de “barbari” a crescut, conflictul între Est şi Vest s-a răsfrânt şi la nivel religios. Marea schisma din 1054 a împărțit creştinismul în două mari ramuri: una vestică, latina, ce s-a intitulat catolică (universală) si alta estică, care in răspuns si-a luat titlul de ortodoxa (cea dreaptă). Clauza Filioque din Crezul de la Niceea a fost desigur doar un pretext, interesele de ordin pământean ale autorităţii papale fiind una din principalele cauze ale acestui conflict. De altfel un episod final al acestui conflict avea sa se producă 150 de ani mai târziu, când în timpul cruciadei a patra, convocata cu pretextul recuceririi Ierusalimului printr-o invazie a Egiptului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Cu toate că Constantinopolul a fost recucerit de bizantini in 1261, imperiul nu şi-a mai revenit niciodată după această lovitură, şi a dispărut ca stat in 1453 sub loviturile de tun ale otomanilor lui Mehmed al II-lea. Şi astfel am rămas noi, ţările române, să “dăm piept cu uraganul ridicat de Semilună”.

 

     Astăzi ne simţim mai occidentali ca oricând, mândri că suntem membri ai Uniunii Europene. Ne simţim apropiaţi de valorile şi cultura occidentală, fără să ne gândim la originea grecească a acesteia, sau la faptul că aceste valori au fost păstrate şi readuse în Europa de civilizaţia arabă. Suntem bucuroşi de statutul de provincie săracă a imperiului economic european şi uităm cu nonşalanţă de istoria noastră şi de sângele estic ce ne curge prin vine.

 

     Dar sa ne întoarcem de la istoria noastră de ciobani la oile noastre. Pentru cele ce urmează dați click pe urmatorul link (the grand finale):

 

http://www.youtube.com/watch?v=-mMd6D1Gw1g&feature=related

 

 

 

     Iată-ne pe creasta principala, unde de pe vârful Silistea admiram vârful Crapcea văzut dinspre nord:

 

 

     Cred că colţanii aceştia de piatră nu s-au schimbat prea mult din vremea romanilor sau a marilor invazii barbare. Cred că în faţa atâtor imperii şi civilizaţii, atâtor neamuri şi atâtor tropote de cai, muntele ăsta pustiu a rămas aproape neschimbat,

 

 

la fel ca şi oamenii săi, ciobani sau acolo unde pământul permitea, agricultori, a celor ce s-au numit de-a lungul veacurilor geţi, vlahi sau români, ce şi-au găsit un loc de trai în pietroasa depresiune Iaila:

 

     Peste pădurea deasă de cărpiniţă cuprindem cu privirea întreaga depresiune, până la lacul Horia. Iar în centru, se înalţă, cu ţuguiul său inconfundabil, muntele sfânt al geţilor, Consulul:

 

 

     Se lasă seara peste Măcin şi ne îndreptăm agale către oraşe, maşini, restaurante, într-un cuvânt spre civilizaţia vestică modernă. Toată lumea e tăcută, nimeni nu mai are parcă nimic de adăugat. O altă zi, o altă clipă, în care am reuşit să scăpăm de torentul supermarketurilor, fast-food-urilor şi televiziunilor, să ne simţim oameni liberi şi încă, păşind peste piatra aridă a Dobrogei, asemeni străbunilor noştri mânându-şi agale oile, sau mergând repede în tropot de cai, oameni ai Estului.

Aceeaşi melodie îmi stăruie obsesiv în minte

 

http://www.youtube.com/watch?v=2s0-wbXC3pQ&feature=related

 

 

 

Distribuția: Andrei Raftopol, Lucian Bălănică, Ana-Maria Moise, Ştefan Bako, Doina Popa, Andrei Banu, Florin Bălineanu (rândul de sus),

Eduard Munteanu, Alex Grigoraş, George Reuţ, Dan Popa (rândul de jos)

Scenografia: Andrei Raftopol

Imaginea: Lucian Bălănică, Alex Grigoraş

Regia: Eduard Munteanu (Grazie mille, Segio)

 

 

 

                                                                                      Sfarsit

Duminică, 5 februarie 2012 - 23:15 
Afisari: 671 


edo