3 zile si 4 nopti în Retezat

Ziua 1: joi, 29 iulie 2010 – Drumul spre Retezat: Bucureşti – Gura Zlata – Poiana Pelegii cu maşina

Durata: 7 ore până la Gura Zlata şi încă 2 ore până la Poiana Pelegii

De un an de zile aşteptam să merg în Retezat şi, cu inima cât un purice, sperând că vremea va fi bună, am pornit spre mult aşteptatul Retezat într-o dimineaţă de joi.

Am plecat cam târziu din Bucureşti, pe la ora 10 mai exact şi, după ce am respectat limitele de viteză în toate localităţile din prima jumătate a drumului, când mi-am dat seama că în ritmul ăla ajungeam în Retezat la paştele cailor, am dat bice şi pe la ora 17 am fost la Gura Zlata.

Vroiam neapărat să mâncăm, apoi să mergem glonţ la Poiana Pelegii, să lăsăm maşina şi să urcăm repede la Bucura. Dar mi-am dar seama repede că planul trebuia schimbat.

La Cabana Gura Zlata am mâncat foarte bine, iar doamna de acolo a fost foarte de treabă şi ne-a spus că sunt 31 de km până la Poiana Pelegii şi că facem 2 ore. Nu mă aşteptam să facem chiar aşa de mult, însă chiar aşa a fost. Drumul arată în mare destul de bine, cu doar vreo 2-3 porţiuni mai dificile. Eu am o Solenza şi m-am descurcat, dar în mare am mers cam cu 20 la oră, cu milă de maşină.

Când am ajuns în Poiana Pelegii mai erau suficiente maşini parcate; ne-am luat rucsacurile şi am mers vreo 5 minute până în poiană, unde am căutat un loc bun pentru cort. Era prea târziu şi era prea obosită ca să mai urcăm atunci la Bucura.

Aici este un izvor cu apă potabilă şi cabana salvamontului. După ce am montat cortul am observat că puţin mai departe erau montate mult mai multe corturi, un fel de cartier rezidenţial :)))). Lumea avea amenajate locuri acoperite unde făceau grătar & stuff, ceea ce nu putea decât să mă bucure că am campat mai departe de ei. A fost ok totuşi, pentru că, deşi auzisem că aici e ţigănie şi lumea e foarte gălăgioasă, a fost foarte linişte şi am dormit în pace.

Cu punga de mâncare am rezolvat: a dus-o Cristi la Salvamont şi ne-au permis să o lăsăm la ei. De asemenea i-au cerut datele noastre ca să ne înregistreze, şi l-au întrebat unde mergem, spunându-ne să mergem la colegii lor de la Bucura să ne înregistrăm şi acolo când ajungem.

Logistică:

- Alimentarea trebuie făcută înainte de a ieşi din Haţeg, pentru că după ieşirea din Haţeg este doar o singură benzinărie no name.

- După Gura Zlata, pentru a ajunge la Poiana Pelegii trebuie urmărite indicatoarele spre Cabana Rotunda, după care, drept înainte (nu mai există variante stânga dreapta).

- Gura Zlata a fost ultimul loc în care aveam semnal. Nu am încercat să văd dacă a mai fost pe drum până la Poiana Pelegii, dar acolo sigur nu era, şi nici la Lacul Bucura. Singurul loc în care ştiu sigur este semnal este în Curmătura Bucurei. Ziua 2: vineri, 30 iulie 2010

Ziua 2: vineri, 30 iulie 2010

Traseu: Poiana Pelegii (1633 m) – Lacul Bucura (2041 m) (bandă roşie - 2h)

Diferenta de nivel: + 408 mSurse de apă: Poiana Pelegii, intermediară pe traseu, Lacul Bucura

Dimineaţa în care ne-am trezit în Poiana Pelegii nu prea se anunţa vreme excelentă, drept urmare ne-am şi lălăit destul de mult şi astfel am plecat spre lacul Bucura abia la ora 10:20, pe cruce roşie / banda albastra. Traseul durează în mod normal 1h jumătate, însă cu bagaj greu am făcut cam 2 ore.

Vremea nu era aşa cum ne-am fi dorit, însă chiar şi aşa abia puteam să-mi dezlipesc ochii de pe lac după ce am ajuns la el.

Era deja ora 13:30 când am mers la Salvamont să ne înregistrăm şi să schimbăm o vorbă despre vreme. Pe urmă ne-am umplut sticlele cu apă de la izvor şi am tăiat-o în căutarea punctului roşu spre Zănoaga.

Traseu: Lacul Bucura (2041 m) – Tăul Agăţat - Lacul Zănoaga (1997 m), (punct roşu - 3h10)Lacul Zănoaga (1997 m) – Tăul Porţii - Lacul Bucura (2041 m), (punct roşu + bandă galbenă -3h10)

Diferenţă de nivel: + 700 m, -700 m

Surse de apă: Lacul Bucura, Lacul Zănoaga

Iniţial nici urmă de punct roşu pe acolo, dar după harta mea, mi-am dat seama că mai întâi trebuie să urmărim banda albastră şi după aceea va apărea şi punctul roşu.

Punctul cel mai înalt al traseului este Şaua Judele, 2370 m, iar până acolo urcuşul este moderat, cu excepţia ultimei părţi, unde este de-a dreptul pieptiş.

Însă până la urcuşul dificil am trecut de o porţiune de lespezi mari, unde am fost ghidaţi de momâi de pietre (pe tot parcursul traseului, marcajul punct roşu este destul de slab, dar nu există posibilitatea să te pierzi).

Apoi urmează o brână frumoasă, de pe care am văzut clar ce ne aştepta, dar vedeam şi ce lăsam în urmă, adică Lacurile Florica, Viorica, Ana şi Bucura, în toată splendoarea lor.

În şaua Judele am făcut o binemeritată pauză, de unde am coborât apoi abrupt , pe lespezi mari, după care a urmat o creastă domoală foarte frumoasă.

Din loc în loc ne mai tăia calea câte o broscuţă care sărea printre pietre. Măcar lor să le fac poze dacă marmote nu prind. :)

După trei ore fără un sfert se arată în sfârşit pentru prima oară, după „un colţ” şi al doilea lac de mari dimensiuni din Retezat, Lacul Zănoaga.

Cam 30 de minute am coborât până pe malul lacului, am trecut pe lângă cabana Salvamontului, apoi am poposit pe iarbă şi ne-am bucurat de frumuseţea şi liniştea lacului.

Ţin să spun că vremea era destul de diferită de ceea ce lăsasem în urmă la Bucura. Aici chiar ieşea soarele din când în când şi râdeam ca proştii că atunci când ieşea şi prindeam şi nişte cer albastru, ziceam: hai repede, acum, acum!! Fă pozăăăăă!!! :)))))

După 20 de minute pe ceas, pentru că mai mult nu ne permiteam, am pornit din nou la drum şi am parcurs aproximativ acelaşi traseu ca şi la dus.

Când am ajuns la Tăul Agăţat am studiat mai bine harta şi am dibuit pe unde ar trebui să mergem ca să ajungem la Tăul Porţii. La dus nu mă prinsesem… e cam ascunsă treaba…

Trebuie urcat pe un punct roşu foarte puţin vizibil, pe pietre mari şi imediat după aceea se ajunge la Tăul Porţii. Aici era însă ceaţă de nu vedeai nimic şi am pornit mai departe pe bandă galbenă spre Lacul Bucura.

Ei şi iată că am reuşit: tot 3 ore şi 10 fix şi la întoarcere, aşa că am fost înapoi la cort la ora 20:30, cu suficient timp înainte de a se întuneca. Muream amândoi de foame aşa că ne-am năpustit asupra „delicioaselor” conserve. Bleah… Eu de fapt aveam o salată cu cartofi, jambon şi nu mai ştiu ce, şi Cristi ceva cu mazăre parcă. Chiar mi-a plăcut salata aia, cel puţin la început… Nici nu ştiam ce mă aştepta…

După ce ne-am pus burta la cale am adormit instantaneu bineînţeles, un pic frânţi după o zi plină…

Ziua 3: sambata, 31 iulie 2010

Ziua aceasta era rezervată pentru a face Porţile închise, însă din păcate din noapte mi-a fost foarte rău de la ce mâncasem seara şi toată ziua am stat lată în cort. Ca să mă oftic şi mai tare, după-amiază a ieşit soarele şi a fost o vreme superbă dar… asta e… nu aveam ce să fac. Şi numai ca să mă ridic în picioare făceam un efort enorm, darmite să umblu pe creste… din păcate a trebuit să las acest frumos traseu pentru altă dată, pentru că nu puteam decât să sper că a doua zi mă voi simţi suficient de bine cât să pot coborî înapoi la maşină.

Ziua 4: duminica, 1 august 2010

Traseu: Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m), (cruce galbenă – 2h)Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) - Lacul Bucura (2041 m), (bandă roşie – 2h)

Diferenţa de nivel: + 590 m, - 590 m

Surse de apă: Lacul Bucura

Dimineaţă când m-am trezit, spre surprinderea mea, mă simţeam mult mai bine, aşa că m-am grăbit să scot repede nasul din cort să văd cum e afară.. Dar în secunda doi mi-am şi amintit că în cursul nopţii şi spre dimineaţă plouase. Nu sunase deloc a bine, şi desigur, când am ieşit din cort m-am convins. Erau nori, ceaţă… vreme numai bună să strângem şi să plecăm acasă.

Aşa că nu m-am grăbit deloc. Am încercat să mănânc ceva înainte să plecăm însă nu am putut decât un corn. Apoi am început să strângem.. încet, încet, eu cel puţin cu un chef de zile mari, mai mai plângând gândindu-mă că nu am făcut nici jumătate din ceea ce-mi propusesem în Retezat şi că am bătut atâta drum pentru un singur traseu.

Pe la 11 deja strânsesem cam tot şi tocmai ce dădeam la o parte prelata cortului, când colo observ că norii erau pe cale de dispariţie şi că se însenina. Nu-mi venea să cred! Părea o minune! Un semn dat la momentul potrivit, înainte să apucăm să plecăm.

Atât mi-a trebuit! În 2 secunde am pus pe pauză orice acţiune de strângere, am prins prelata la loc pe cort, am azvârlit ce ne trebuia în rucsac şi am plecat cu paşi repezi să ne umplem sticlele şi să pornim spre Peleaga.

M-am mai oprit un pic să mănânc ceva ca să prind puteri şi în scurt timp mi-am intrat în ritm.Din când în când mai întorceam capul spre Bucura, şi rămâneam cel puţin 1 minut cu ochii aţintiţi. Mai frumos de-atât nici n-ar putea fi! Dacă ai vrea vreodată să convingi pe cineva să vină în Retezat, ar trebui să-i araţi o poză cu Lacul Bucura din acest loc, într-o zi cu soare, ca aceasta.

După o urcare destul de abruptă, am ajuns în sfârşit la ultima porţiune de dinainte de vârf, care era ceva mai acceptabilă ca pantă.

Cum mergeam noi aşa, în dreapta observ la un moment dar ceva mişcându-se cu iuţeală. Când întorc capul, ce să văd? O vietate mititică şi drăgălaşă foc, care pe loc am bănuit că era un pui de marmotă, mai ales pentru că e fugit repede şi nu am reuşit să o văd decât o secundă. Pe urmă mi-am dat seama că, după dimensiuni şi formă, trebuie să fi fost un jder de piatră.

Şi uite aşa, din una în alta, după 2 ore de urcat, am păşit timid pe cel mai înalt vârf din Retezat, Vf. Peleaga (2509m). Aici ne-am întâlnit cu un tânăr care ne depăşise acu parcă o mie de ani, pe când noi eram pe panta storcătoare de unt, şi care probabil era pe vârf de cel puţin jumătate de oră, alături de încă 4 tineri, 3 băieţi şi o fată, pe care i-am recunoscut de la cortul de lângă noi. Şi uite aşa am intrat în vorbă. Am aflat că, EVIDENT, când au ajuns ei pe vârf, aveau vizibilitate 360°… Am apucat totuşi să aruncăm o privire spre Lacul Peleaga şi spre traseul spre Vârful Păpuşa, pe care ar fi trebuit să continuăm dacă lucrurile ar fi mers conform planului iniţial. Dar asta e… Ne mulţumim cu atât…

Am rămas contemplând pe Peleaga nici mai mult, nici mai puţin de o oră, mulţumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă simt bine astăzi şi că ne-a dat o vreme aşa frumoasă pe ultima sută de metri.

După o oră am hotărât cu toţii, în noua formulă de 7, să ne întoarcem prin Custura Bucurei şi Curmătura Bucurei, pentru că şi ei aveau în gând acest traseu, pe care vroiam eu să-l fac, pentru că nu-mi place să mă întorc pe acelaşi drum.

Am pornit deci pe creastă, pe bandă roşie, într-o coborâre accentuată, până într-o şa, după care am început din nou să urcăm, pentru a ajunge pe Custura Bucurei (2370 m).

După ce am trecut şi de Custura Bucurei am continuat să coborâm pe lespezi mari până în Curmătura Bucurei, unde am realizat cu stupoare că într-adevăr, semnalul este full şi se poate vorbi fără întreruperi.

În drum spre cort ne-am lungit gâtul după cioban, l-am strigat, dar nimic. Vroiam şi noi să cumpărăm nişte brânză din aia ţapănă, dar nu ne-a răspuns. Cine ştie pe unde hălăduia…

La cort, noii noştri prieteni au încercat să ne convingă să rămânem încă o noapte, şi să coborâm cu ei a doua zi dimineaţă. Noi însă ne-am apucat de strâns, având mult prea multe motive pentru care nu mai puteam rămâne… mâncare nu mai aveam (deşi s-au oferit ei să împartă cu noi frăţeşte), eram murdari.. şi în plus, îi spusesem mamei că o sun seara şi nu mai urcam până în Curmătură la semnal nici să mă baţi. Plus că de-aici nu mergem acasă, ci mai avem şi planuri măreţe :)

Aşa că am luat iar rucsacurile grele în spate şi am plecat, cu un zâmbet pe faţă alimentat doar de amintirile pe care tocmai le făcusem, căci numai eu ştiu ce rău îmi părea că plecam… mai ales că iarăşi se însenina, de parcă vroia să ne facă în ciudă :P

Era ora 18:30 când ne-am urcat în maşină şi 2 ore mai târziu am ajuns la Cabana Gura Zlata. Am întrebat de camere şi, din păcate, nu aveau decât o singură cameră liberă, deşi era duminică seară, dar care era de 4 paturi şi nu avea baie (70 lei), de care aveam cam mare nevoie, având în vedere că nu mai făcusem duş de….. aoleu, nici nu mai zic de când, că mi-e ruşine :))))

Era tot doamna care era atunci când am venit prima dată şi, fiind drăguţă, i-am spus că avem mare nevoie să facem duş şi că vrem mai întâi să mâncăm (că nu mai vedem bine de foame) şi apoi să ne ducem să încercăm la Pensiunea Iris să vedem dacă au camere libere, iar dacă nu, venim înapoi şi acceptam oferta, chiar şi fără baie. Nu de alta dar era destul de târziu ca să mai facem mari mofturi.

Eram cu benzina alarmant de aproape de roşu însă mi-aminteam că Iris nu e departe, aşa că am mers. După 1 km am ajuns şi ne-am bucurat să vedem că pe uşă scria că au camere libere. Nu mare ne-a fost însă mirarea când domnişoara care a venit la poarta ne-a zis că nu au nici un fel de cameră liberă, aşa că am plecat, dar nu înainte de a-i sugera să-şi dea jos anunţul de pe poartă, că duce lumea în eroare.

La cât de rupţi am fost, ne-am dus frumos înapoi la Gura Zlata, ne-am luat în primire camera şi am adormit duşi înainte să apucăm să savurăm ca lumea senzaţia de pat.

Marţi, 15 februarie 2011 - 15:50 
Afisari: 1,385 


alexandra...