2 zile in Naraţu, intr-un singur boncanc

Programasem o tura in Naraţu pentru weekend-ul trecut impreuna cu un prieten din Valcea, dar intre timp, omul a trebuit sa renunţe, pentru ca avea un interviu sambata (nu prea pricep io cum vine asta cu interviul sambata, dar asta e... ). Cert e ca m-a lasat cu buzele umflate, asa ca a trebuit sa-mi gasesc alt partener. Am dat io sfoara in ţara pe alpinet si pe carpati, pana am gasit pe altcineva interesat - un alt tip, tot din Valcea.

Foarte frumos... ne intalnim noi dimineaţa in Valcea si plecam cu masina spre Brezoi. O luam spre captarea din capatul Vaii Satului, cu gand sa urcam pe PR (Brezoi - Vf Valtureasa - Vf. Naraţu - Saua Tarsa) si sa coboram pe CA (Saua Tarsa - Valea Satului - Brezoi). Aveam cu noi doar harta veche a lui Nae Popescu, iar jos in Brezoi, pe o pancarta, era descris doar traseul in circuit prin Valtureasa pana pe Naraţu si retur(care cica s-ar face in 8 ore - dupa parerea mea n-ai cum sa faci traseul asta dus-intors în 8 ore decat fara rucsac, fara nicio oprire si cu un ardei iute in fund.)

Deci, plecam noi pe punct roşu spre Valtureasa, printre livezile oamenilor. Poteca (la inceput marcata acceptabil spre prost) merge prin padure urmand linia crestei şi e punctata din cand in cand cu stanci mai proeminente, pe care te poti sui ca sa casti gura catre Brezoi si Doable. Stancile astea de fapt sunt sarea si piperul, pentru ca in rest e o poteca absolut obisnuita prin padure.

Asa... Si cum ne opream noi la fiecare stanca d-asta sa mai cascam gura,dupa vreo 2 ore de potecareala, observ io ca mi s-a dezlipit juma' de talpa de la bocancul stang. Bocancii erau niste Karrimor vechi de vreo 8 ani, care slujisera cu credinţa si se pregateau sa iasa la pensie. Trag injuraturile de rigoare, dau rucsacul jos si ma apuc sa scobesc dupa ac si aţa, sa trag o carpeala. Gasesc ustensilele, scot bocancul sa m-apuc de treaba, dar nuş cum naiba de fac fix ca Basescu cu decoraţia saptamana trecuta: adica scap bocancul, dau sa-l prind, il scap iar, iar il prind, iar il scap... Cert e ca bocancul meu se duce la vale. Da' asa, intr-un mod cat mai sadic: ca nu stateam pe marginea stancii sa-l scap in hau. Nuuu... Scarba a cazut pe iarba, s-a rostogolit puţin, dupaia puţin mai mult si mai repede, dupaia a-nceput sa sara din piatra in piatra si abia dupaia ţusti in hau. Io ma uitam cam ca ciobanul la balaur (bancu' cu balauru e la note de subsol)... N-aveam palaria in cap, s-o scot sa dau cu ea de pamant. Claudiu da sa coboare el, dar dupa vreo 5 m isi da seama ca n-are nicio sansa. Se intoarce pe bolovan, sa dezbatem. Intre timp, observ ca si boncancul drept prezenta fix aceleasi simptome: stratul inferior al talpii se dezlipise aproape pe jumatate. Ma mir cum de nu simtisem nimic la mers. (Vorba unui prieten de-al meu care pe ce pune mana, strica: Toate lucrurile au un numar de ori. Cande se termina numarul de ori, se strica. Coincidenţa face ca numarul de ori sa se termine de obicei la el. E, la bocancii mei se parea ca tocmai se terminase numarul de ori.)

Claudiu avea o pereche de adidasi, da' erau 40. Io cu 42 nu-ncapeam in ei nici cu slujbe. Drept pentru care m-am incalţat in sandalele pe care le car tot timpul in turele de vara, pentru mers prin apa sau pe drum drept. Deci, bag bocancul ramas in rucsac (nu stiam ce-o sa fac cu el, da' am zis ca nu-i frumos sa-l arunc dupa frac-su) si-i dam inainte.

Pana pe vf. Valtureasa, traseul e foarte frumos: cand pe creasta impadurita, cand pe curba de nivel, cand la cascat gura de pe stanci... Pe Valtureasa facem o pauza de vreo ora, ne relaxam, bem, mancam, benchetuim.

Dupa Valtureasa, situaţia se cam impute: padure deasa, tufisuri, poteca neumblata, execrabil marcata, urzici, zmeuris. Picioarele mele aveau obiecţii puternice si bine fondate. Desigur, ca se fie tacamul complet, nu numai ca eram in sandale, dar imi uitasem si cracii de la pantaloni in masina, si eram cu pantaloni pana la genunchi. Traseul fusese remarcat de curand (erau semne proaspete), dar din 5 in 14. În plus, pe alocuri, baieţii care marcasera iesisera din poteca veche si marcasera aiurea: te trezeai ca iesi din poteca, mergi pe curba de nivel (fara poteca, dar pe marcaj nou), iţi dai sufletul sa nu aluneci pe covorul gros de frunze uscate si putrezite, dupa care urci pieptis si iesi in poteca cu marcajul vechi (mult mai bine profilata). Probabil ca cei care au refacut marcajul au pierdut poteca la un moment dat, au dat cu vopsea pe unde-au luat-o ei, si dupaia au iesit iar, ca si noi, in poteca veche. Asa... Iar chestia asta s-a intamplat de vreo 4-5 ori. Tare enervant. De multe ori, ajungeai prin niste balarii cat casa, unde desigur, nici gand de vreo urma de poteca, sau de marcaj. O luai la inspiraţie, în sus sau pe linia crestei.

Despre apa: stiam ca exista Izvorul Ferigii, dar aveam oareşce dubii ca o sa-l gasim, si mai mult, ca o sa aiba si apa... Primisem avertismente ca nu se prea gaseste apa in zona de creasta a Naraţului. Din fericire, am gasit izvorul fara probleme (si avea si apa, chiar daca destul de puţina). Ulterior am aflat de la un localnic din Brezoi ca mai era un izvor mult mai mare chiar in saua Tarsa, sub stanci (pe care insa noi nu l-am gasit - dintr-un motiv intemeiat, si anume pentru ca nestiind de el, nu l-am cautat).

La vreo 7 ore de la plecarea din Brezoi am ajuns la baza varfului principal, pe care insa n-am mai urcat pentru ca era si destul de tarziu, si eram deja cam obosiţi si fara chef dupa balaureala neaintrerupta de dupa vf. Valtureasa. Am cam pierdut cireasa de pe tort, dar n-au intrat zilele-n sac.

Pana in Saua Tarsa am mai facut cam o ora. Aici ne asteptam sa gasim o poiana numai buna de pus cortul; am gasit, ce-i drept, o poiana mare si frumoasa, dar in loc de iarba, era un ditamai zmeurisul amestecat cu urzici. Si marcajul nostru o lua drept prin zmeuris. Am avut, desigur, proasta inspiraţie sa intram in zmeuris in loc sa-l ocolim, coborand spre stanci. Nu numai ca mi-am luat o porţie de zgarieturi si urzicaturi cum de mult n-am mai incasat... Dar cand am auzit un raget de urs am incremenit. Nu era mormait d-ala simpatic, ci ditamai ragetul, ca de leu. Era la vreo 15-20 m, in zmeuris, avea treaba si noi l-am deranjat. Am dat rapid doua pocnitori si a sters-o in galop. Am facut si noi stanga imprejur si am ocolit zmeurisul, iesind la marginea poienii sub niste stanci.

N-aveam cum sa punem cortul decat in padure sau sa dormim fara cort pe stanci - unde erau vreo doua zone plate destul de mari si de sigure. Io vroiam pe stanci sa adorm cu ochii-n stele, Claudiu voia in padure. Pana la urma am pus cortul in padure, pentru ca era deja o vatra de foc lasata de zmeurarii care mai urca uneori din Brezoi. Mai departe, pe scurt: pus cort, facut foc, pus de ciorba, mancat ciorba, urcat pe stanci, cascat gura la stele, discuţii tembele, facut nani, trezit toata noaptea din ora in ora ca sa tinem focul aprins de frica ursului.

Apropo, poate cineva sa-mi spuna care e comportamentul ursului in asemenea cazuri? Era necesar sa tinem focul aprins toata noaptea, sau simplul fapt ca ne simtise (si ar fi simtit si focul) ar fi fost suficient sa-l ţina departe? Desigur ca la foc n-a venit, asa ca noaptea a decurs fara incidente... Mai puţin un ţipat extrem de puternic si tare ciudat pe care n-am stiut cu ce sa-l asociez: fie vreo pasare de noapte, fie un ras.

A doua zi am luat-o pe Valea Satului, pe marcajul CA aproape inexistent (ce-i drept, inutil, pentru ca era doar de coborat pe firul vaii). La coborare, din nou, din cauza potecii napadite de urzici si zmeura, am facut aproape 5 ore. Dupa o porţie zdravana de urzici si o alunecare pe frunze putrezite, am luat-o de-a dreptul prin apa - chestie care, desi m-a incetinit si mai tare, mi-a placut nespus: fara zmeuris sau urzici, racoare la picioare si aderenţa muuuuult mai buna. Pe de alta parte, chiar daca n-as fi fost in sandale, tot nu cred ca am fi coborat mult mai repede, pentru ca Claudiu mergea pe cvasi-inexistenta poteca si isi cam blestema zilele din cauza vegetatiei, desi era in bocanci si pantaloni lungi.

Una peste alta, cu toate urzicile, a fost o tura superba. Astept comentarii despre treaba cu ursul (nu si despre cat de tembel am fost eu de mi-a cazut bocancul in prapastie, mi-am uitat cracii de la pantaloni in masina si am mers pe munte in sandale).

Apropo... Daca va intereseaza soarta celuilalt bocanc: mi-a fost mila sa-l pun pe foc si sa-l vad cum sufera si se mistuie incet sub flacari, asa ca l-am carat in rucsac pana la Bucuresti si l-am aruncat la coşul de gunoi din casa. O sa cada si el (pe ghena) cand oi arunca gunoiul diseara.

;))
Ion

A... si bancul, pentru cine nu-l stie. Cica era un bade, care statea la oi. Si cum statea el, asa, sprijinit in bata, si se uita la oi, dupa un deal apare balaurul cu cinşpe capete. Scoate asta un cap, haţ, ii mananca badelui o oaie. Badea, nimic... Statea sprijinit in bata si nu zicea nimic. Mai scoate asta un cap, mai mananca o oaie. Badea tot nimic. Scoata asta toate cinspe capetele, mananca pe rand toate oile, badea tot nimic. Mananca ala si magarul, si cainii... Cand vede ca badea nu zice nimic si tot sta rezemat in bata, balaurul pleaca. La care badea "D-apoi... Sa nu-ţi bagi p*** in el de balaur?"

Marţi, 5 august 2008 - 13:58 
Afisari: 564 


ionradoi