Reflectarea peisajului geomorfologic în toponimie

---

Ideea realizării unui astfel de capitol a avut la bază o concluzie a lui de Martonne privitoare la toponimia Carpaţilor Meridionali, şi anume:“La munte, toponimia naturală este mai mult decât oriunde însăşi expresia sufletului poporului, precum şi felului său de a înţelege natura. În aprecierea formelor de relief, a naturii terenului şi a condiţiilor geografice, poporul vădeşte o siguranţă care îl uimeşte pe învăţat. Sunt astfel forme a căror origine şi individualitate noi o discutăm încă şi pe care poporul le-a desemnat de mult timp cu un nume comun aplicat aproape peste tot în acelaşi timp” (Emmanuel de Martonne – Bulletin de geographie historique et descriptive, Paris,1901)
Celui care citeşte o listă cu toponimele din bazinul Glăjerie, îi este suficient pentru a-şi da seama că se află într-o zonă cu relief frământat, din zona montană. Valea Rea, Vâlceaua Crăpată, Vâlcelul Îndrăcit, Şiştoaca Ţimbalului, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de sub Vârf, Creasta Balaurului, Muchia de sub Vârf, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor, Muchia Turnului sunt poate cele mai sugestive exemple în acest sens.
Cele mai multe toponime din Bazinul Glăjerie fac referire la forme de relief, urmate de fitotoponime şi zootoponime, şi într-o foarte mică măsură de alte categorii. Astfel de toponime sunt: Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul de sub Vârf, Coasta mare a Poienii, Muchia de sub Vârf, Turnul cu Jnepeni, Colţul Grohotişului, Valea Pietrelor, Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Hornurile Mălăieşti şi Hornurile Ţigăneşti, Şaua (Curmătura Hornurilor), Curmătura Bucşoiului, Curmătura Morarului, Muchia Turnului, Vâlcelul Portiţelor. Chiar şi toponimul Bisericuţa din Ţigăneşti se referă la aspectul de con cu baza mare şi circulară a unui vârf de pe culmea Ţigăneşti.
Termenul Vâlcea (Sin: Vâlcel) este descris în lucrarea Dicţionar de Geografie Fizică (Mihai Ielenicz şi colaboratorii) ca fiind un “termen regional care desemnează văi de dimensiuni mici (sub 30m adâncime), cu versanţi evazaţi, (sub 200), cu talveg şi albie minoră slab conturate, fiind plat sau larg concav, cu scurgere intermitentă”. DEX-ul defineşte vâlceaua (vâlcelul) ca fiind o “vale îngustă şi puţin adâncă, cu fundul aproape plat şi cu versantele în pantă uşoară”. Totuşi, în tot nordul Bucegilor, deci şi în bazinul Glăjerie acest termen a desemnat întotdeauna un tip de văi cu alte caractere morfologice. Vâlceaua, în acest colţ al Carpaţilor şi nu numai, denumeşte un tip de vale cu caracter alpin, de mai mici dimensiuni, abruptă, cu talvegul plin de blocuri stâncoase prăvălite de pe versanţi, adâncă, versanţii fiind foarte înclinaţi şi întâlnindu-se în talveg. Vara, vâlcelele, ca orice văi alpine sunt afectate de torenţialitate iar iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşe. Vâlcelele mai denumesc şi văi din etajul forestier afectate de torenţialitate. Dintre cele mai cunoscute amintesc: Vâlcelul Portiţelor, Vâlcelul Grohotişului, Vâlcelul Furcilor, Vâlcelul de sub Vârf, Vâlceaua Bucşoaia, Vâlcelul Îndrăcit, Vâlcelul Prepeleacului, Vâlcelul Dihamului, Vâlceaua Crăpată.,Vâlcelul lui Ţimen.
Alt termen care defineşte un tip asemănător de vale alpină de mici dimensiuni, chiar cu caracter de horn este termenul “şiştoacă”. Ex: Şiştoaca Ţimbalului şi Şiştoaca Răsărită,afluente ale văii Bucşoiului.
Hornurile sunt un tip de vale îngustă, aflată pe versanţii abrupţi ai muntelui, al căror profil longitudinal este cvasivertical. Iarna funcţionează ca nişte culoare de avalanşă. Cele mai cunoscute şi tipice sunt Hornul Mare şi Hornul Mic al Mălăieştilor, şi hornurile Ţigăneşti, dintre care mai cunoscut este hornul La Scară.
Termenul de brână (brâu) denumeşte microforme de relief strucrural, corespunzătoare feţelor de strat, şi se prezintă sub forma unor “brâuri” care încing munţii (forme structurale). Brâna Caprelor, Brâul mare al Bucşoiului, Brâul Miresei sunt câteva toponime reprezentative.
Şeile sau curmăturile (sectoare mai coborâte ale unor culmi de munte, încadrate între două sectoare mai înalte) sunt reprezentate de toponimele Şaua Căpăţânii Porcului (Şaua de la Pichetul Roşu), Curmătura Bucşoiului, Şaua Bucşoiului, Curmătura Morarului, Şaua (Curmătura) Hornurilor. Un alt toponim care desemnează un loc prin care se poate trece de pe o clină a muntelui pe alta este toponimul “portiţă”(ex: Portiţa Bucşoiului). Deasemeni toponimul strungă se referă la acelaşi aspect – Strunga portiţelor
Martorii reziduali poartă nume ca Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Colţii Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Ţancul Pietrele, Turnul cu Jnepeni, colţii La Scară, Ţimbalul (de pe creasta Balaurului).
Un toponim aparent paradoxal este Padina Crucii care denumeşte un munte, “padina” fiind un termen utilizat în limbajul de specialitate pentru forme negative de relief. Totuşi, DEX-ul dă şi un alt sens acestui termen: “loc aproape plan sau uşor scobit, de obicei în vârful unui deal sau al unui munte”, astfel “padina” putând desemna o microformă care cu toate că este negativă, aparţine interfluviului. Un alt toponim interesant este Creasta Văii Rele. În Bucegi, cu precădere în zona abruptului se mai întâlneşte acest gen de alăturare paradoxală (ex: Creasta Văii Albe), Creasta Văii Rele alcătuind porţiunea superioară a versantului drept al Văii Rele. Alt toponim care cuprinde două nume de forme de relief este Coasta mare a Poienii.
Poienile, aflate la confluenţe, în înşeuări ori pe trepte structurale, sunt reprezentate de câteva toponime: Poiana Bucşoiului, Poiana Buhacu, Poiana Glăjeriei, Poiana Mălăieşti-Izvor, Poiana Pichetul Roşu, Poiana Ferigii.
Dealurile din faţa Bucegilor, corespunzătoare nivelului Predealului poartă în bazinul Glăjerie denumirile de măguri sau căpăţâni: Căpăţâna Strâmbului, Căpăţâna Porcului, Măgura Cenuşie, Măgura Ştrempeni.
Dintre fitotoponime şi zootoponime se pot aminti Turnul cu Jnepeni, Valea Caprelor, Brâna Caprelor, La Bătaia Cocoşilor de Munte, Şaua Căpăţânii Porcului, dealul Căpăţâna Porcului, Curmătura Armăsarilor, Valea Armăsarul, şi de ce nu, Creasta Balaurului şi locul numit La Balaur.
Pichetul Roşu este numele şeii care desparte bazinul Prahovei de cel al Oltului, deci implicit de cel al râului Glăjerie. Aici a existat un vechi pichet grăniceresc, aflat pe graniţa care despărţea odinioară Ţara Românească de Austro-Ungaria.
Cuvântul glăjerie înseamnă un loc defrişat, cu mormane de crengi uscate, buturugi şi ierburi greu de trecut.
În bazinul Glăjerie există cîteva antroponime dintre care cele mai vechi sunt: Vâlcelul lui Ţimen şi Căciula lui Ţepeş. Antroponimele a căror origine este recentă sunt legate de potecile astăzi marcate şi date în folosinţa turiştilor, dar care poartă numele unor pionieri ai Bucegilor. Un exemplu este drumul Tache Ionescu, care leagă Pichetul Roşu de valea Mălăieşti. Drumul Deubel a fost denumit traseul care se ramifică din Tache Ionescu, din punctul La Prepeleac şi urcă din greu către vf. Bucşoiul.
Celelalte toponime din bazinul Glăjerie, dar a căror etimologie este incertă sau chiar necunoscută sunt: Prepeleac,un punct de belvedere pe muntele Bucşoiu, pe traseul Tache Ionescu, toponimul Diham, care denumeşte un deal şi vârful acestuia (se mai numeşte şi Baiului) şi o cabană turistică, toponimele Mălăieşti (mălăişte = loc cultivat cu porumb sau cu mei – DEX, dar e imposibil de crezut că aici s-ar fi cultivat într-o proporţie cât de mică cereale), Ţigăneşti, Valea Nisipu, Bucşoiu, Velicanu, Buhacu, vf. La Mese şi Cununa Bucşoiului (un punct de belvedere).
Aşadar, peisajul geomorfologic are o puternică reflectare în toponimie, numele locurilor în general extrem de plastice denumind forme de relief. Sărăcia antroponimelor şi ponderea considerabilă a toponimelor care se referă la forme de relief sau la biocenoză demonstrează impactul cadrului natural atât de sălbatic asupra primilor oameni care au avut viaţa legată de această zonă.