Orografia bazinului Glăjerie

---

“Eterogenitatea evidentă a regiunii Bucegilor face ca individualităţile orografice să poată fi distinse cu multă uşurinţ㔠(Emm. De Martonne)
Culmile din bazinul Glăjerie sunt constituite din complexul de spinări înalte şi în bună parte stâncoase, ce se ramifică radiar din platoul Vârfului Omu (2507m), şi anume Creasta Bucşoiului, denumită şi Bucşoiul Mare, spre nord, nord-est (care lasă spre est Creasta Bucşoiului Mic, numită şi Creasta Balaurului) şi culmea Scara spre vest. Din aceasta se ramifică spre nord culmea danteletă a Padinei Crucii (din vârful omonim), iar din Vârful Scara în aceeaşi direcţie Culmea Ţigăneşti, din care se desprinde către nord Piciorul Velicanului.
Cuprins între valea Glăjeriei (est), valea Mălăieşti (vest), şi valea Morarului (sud), Bucşoiul constituie, prin marea varietate a reliefului şi întinsele perspective ce le oferă, cel mai însemnat munte din grupul culmilor nordice. Străjuind colţul de nord-est al Bucegilor, imensa piramidă de piatră a vârfului Bucşoiu domină înălţimile înconjurătoare. Caracterul piramidal al muntelui nu se observă foarte bine din bazinul Glăjerie, ci mai degrabă de pe orice “clăbucet” din faţa Bucegilor, de exemplu din zona cabanei Belvedere. Vârful Bucşoiu (2492m), situat la nord de vf. Omu, este legat de acesta printr-o creastă care are două denivelări adânci (Curmătura Morarului şi Curmătura Bucşoiului)
Din vârf se desprinde către nord, Creasta Bucşoiului Mare, iar de la baza sudică a vârfului, Creasta Balaurului (Creasta Bucşoiului Mic), paralelă cu creasta Morarului de care este despărţită de valea Morarului (aparţinând bazinului Prahovei).
Bucşoiul Mic (Creasta Balaurului) formează cumpăna apelor dintre bazinele văii Prahovei şi văii Oltului (de care aparţine bazinul Glăjerie). Această cumpănă se continuă prinrtr-o şa ce coboară în şaua Căpăţânii Porcului (şaua de la Pichetul Roşu). De sub flancul estic al vârfului Bucşoiu se formează valea Bucşoiului. Aceasta trece în partea superioară printr-o serie de hornuri, primeşte pe dreapta două vâlcele cu caracter alpin (Vâlcelul Grohotişului şi Vâlcelul Portiţelor), iar după ce traversează Poiana Bucşoiului coboară spre Valea Glăjăriei cu care confluează.
Creasta Bucşoiului Mare se desfăşoară către nord şi ia sfârşit deasupra confluenţei văii Glăjeriei cu valea Mălăieşti. Flancul ce scapă din valea Glăjeriei spre valea Malăieşti, formează o zonă stâncoasă şi abruptă, foarte frământată, acoperită în porţiunea inferioară cu întinse jnepenişuri întrerupte de ţancuri stâncoase. Flancurile sudice şi estice ale Bucşoiului sunt însă străbătute de numeroase brâne, care confluează pe Faţa Bucşoiului în pajişti largi. Cele mai importante sunt Brâna Mare a Bucşoiului şi Brâna Caprelor prezentate pe larg în capitolul despre relieful structural.
Culmea Scara se desprinde din paltoul Vârfului Omu, spre nord-vest, formează flancul drept al văii Gaura şi se desfăşoară aproape paralel cu porţiunea iniţială a culmii Strunga. Culmea, la început de forma unei spinări largi, coboară repede, lăsând spre nord abrupturile ce coboară spre valea Mălăieşti, se încovoaie apoi uşor către vest, apoi îngustându-se formează şaua (curmătura) Hornurilor, dincolo de acesta urcă spre vârful Scara (2421m).
Culmea Padina Crucii se desprinde din culmea Scara către nord, despărţind căldările adânci ale văilor Mălăieşti (spre est), şi Ţigăneşti (spre vest). Această culme, mai scundă decât cele vecine (explicaţia la capitolul despre relieful glaciar), ale Bucşoiului şi Ţigăneştilor, prezintă o zonă abruptă stâncoasă în porţiunea superioară. Flancul estic, dinspre Valea Mălăieşti, deşi puternic înclinat, este străbătut de numeroase brâne şi pajişti ierboase, iar cel vestic, acoperit aproape în întregime cu întinse tufişuri de smirdar şi afinişuri.
Culmea Ţigăneşti se ramifică din platoul vârfului Scara către nord, paralel cu Padina Crucii, şi ia sfârşit în unghiul dintre văile Ţigăneşti şi Velicanul. Ambele sale flancuri sunt în mare parte înierbate şi acoperite cu tufărişuri întinse de smirdar. Din culmea Ţigăneşti se desprinde, la nord de vf.Scara şi către vest o primă spinare de munte numită Ciubotea, cuprinsă intre văile Ciubotea (sud) şi Urlătoarea Clincei (nord).
Valea Mălăieşti este cea mai cunoscută dintre văile glaciare de pe clina nordică a Bucegilor. Căldarea superioară se deschide în amfiteatru, între culmea Bucşoiului, Culmea Scara şi Padina Crucii. Peretele abrupt care mărgineşte această căldare la sud este brăzdat de o serie de hornuri stâncoase, dintre care cel mai important din punct de vedere turistic, Hornul Mare al Mălăieştilor, este însoţit de o mică potecă. Valea traversează o serie de trepte şi căldări, intră în zona morenei frontale, unde firul apei se ascunde în masa bolovănişurilor, iar de aici coboară puternic şi confluează cu Valea Glăjeriei.
Valea Ţigăneşti, paralelă cu Valea Mălăieşti, este tot glaciară şi este despărţită de aceasta de custura Padina Crucii, iar flancul stâng al văii este format de versantul muntelui Ţigăneşti. Valea Coboară de sub platoul Vârfului Scara şi prezintă în partea superioară numeroase hornuri, neexploatate din punct de vedere turistic datorită înclinării lor care le fac extrem de periculoase. Ca şi valea vecină Mălăieşti, traversează trepte şi căldări descrise pe larg la capitolul referitor la relieful glaciar, după care intră în etajul forestier şi confluează cu valea Glăjeriei cu  100m aval de confluenţa Glăjeriei cu Valea Ţiăgneşti.
“Clăbucetele” cele mai cunoscute din faţa Bucegilor sunt de la vest la est Muchia Turnului, Măgura Ştrempeni, Mpgura Cenuşie, Dihamul şi Căpăţâna Porcului. Dintre văile cele mai importante care le despart sunt Valea Nisipu, vâlcelul Dihamului şi Valea Armăsarul.