Individualitatea morfologică a Platformei Predealului.

---

Carpaţii se termimă în general prin abrupturi care domină unităţile limitrofe. Aceste unităţi de la periferia munţilor păstrează la partea lor superioară o ramă de interfluvii bine nivelate, acest peisaj dând specificul marginal al Carpaţilor şi corespunde unei zone care a fost numit㠓Suprafaţa carpatică de bordură”. Perfectarea suprafeţei din zona marginală a Carpaţilor se datorează abraziunii ultimelor mări care au afectat Carpaţii. Începând cu sarmaţianul aspectul paleogeografic al României se schimbă, în Transilvania formându-se o mare închisă care nu mai are legături cu mările de la exteriorul Carpaţilor. Astfel, pe cele două laturi ale Carpaţilor relieful se dezvoltă diferit, fiecare mare reprezentând un nivel de bază care a influenţat eroziunea. Modelarea suprafeţelor de bordură se realizează în pliocen. Astfel, la ţărmul lacurilor ponţiene s-a format o platformă de abraziune care înconjura, ca un brâu versanţii externi submerşi ai masivelor muntoase. Această platformă litorală se continua în dreptul munţilor cu văi largi.
Din această suprafaţă de eroziune au rămas astăzi în zona dintre Bucegi şi Postăvaru, precum şi la izvoarele Prahovei şi Azugăi, pasuri şi interfluvii nivelate de o orizontalitate surprinzătore. Se pare că primul care recunoaşte în zona Predealului caracterele unui spaţiu cu caractere de maturitate morfologică a fost Emmanuel de Martonne, care, privind de pe Caraiman recunoaşte la Predeal o platformă ondulată care se întinde până la Braşov. Totuşi observaţia fusese făcută incidental şi în legătură cu alte probleme. Primul care se apleacă asupra morfologiei acestei zone este George Vâlsan căruia i s-a publicat postum, în 1940 lucrarea “Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine”.
Vâlsan afirma că întreaga regiune de la poalele Bucegilor până la poalele Pietrei Mari, deci şi zona de la izvoarele Prahovei, chiar şi ale Azugii, îmbracă caracterele unei vechi suprafeţe de nivelare, pe care nu a desfigurat-o încă ciclul de eroziune recentă, caractere care constau în aspectul rotunjit al culmilor, pante domoale, soluri profunde, uniformitatea liniei înălţimilor. Vâlsan considera o caracteristică importantă şi faptul că peste tot în acest spaţiu se ridic㠓clăbucete”, cu profil de acoladă şi cu vârfuri în muchie, care şi ele par să corespundă unei vechi suprafeţe superioare, din care au rămas însă spinări înguste. Vâlsan precizează că spaţiul în care se întâlnesc caracterele tipice ale suprafeţei se întinde “de la muntele Cleşte (aproape de izvoarele Ghimbavului n.a.) până la Susaiul şi izvoarele Azugei”, dar afirmă că Platforma Predealului nu se termina aici, ci “cuprindea spre nord tot bazinul Timişului, căci umeri de altitudinea de 1200 – 1300m se află şi pe flancurile Postăvarului şi Pietrei Mari şi se continua şi pe valea Prahovei şi Azugăi în chip de văi foarte largi şi foarte deschise”. O altă caracteristică importantă semnalată de Vâlsan este aceea că Platforma Predealului este “mai nouă decât Gornoviţa şi ia o extindere maximă pe care nu o întâlnim nicăieri în Carpaţii sud-estici”.
Aşadar, de la George Vâlsan au rămas în literatura de specialitate termenii de Platforma Predealului, Platforma pasurilor înalte carpatice, sau chiar Platforma Clăbucetelor.
D-l profesor Gr. Posea afirmă în articolul “Suprafeţele de nivelare din Piatra Craiului – Baiu” (An. Univ. Spiru Haret,1998,nr.1) faptul că pe arealul cartat de Vâlsan ca o a treia platformă (deci Gornoviţa), sunt de fapt trei suprafeţe, şi anume medii carpatice II, brăneană, şi echivalentul umerilor de vale. O altă concluzie mai este aceea că în nordul Bucegilor suprafaţa are caracter brănean şi anume a pătruns mult în munte, nu atât ca umeri ci mai ales ca suprafaţă, ceea ce nu se întâmplă în Carpaţii Meridionali.
Zona de obârşie a Prahovei, precum şi zona din faţa abruptului nordic al Bucegilor apare suspendat faţă de depresiunea Braşov. Mai coborât altimetric, cu circa 800 – 1000m faţă de Bucegi, nivelul Clăbucetelor este puternic fragmentat şi poate fi reconsituit pe direcţia est – vest sub formă de şei şi de martori de eroziune predominant calcaroşi. Această complexitate morfologică este caracteristică Munţilor Clăbucetelor, cunoscuţi local şi sub denumirea de dealuri.
În clăbucetele Predalului se întâlnesc două nivele de eroziune, şi anume unul la 1000m şi altul la 1300m. Modelarea treptei superioare din Munţii Clăbucetelor, la 1300 m, a avut loc în pliocenul inferior, în condiţiile în care începea să se schiţeze depresiunea Braşov. Acest eveniment corespunde unei prime etape evolutive. Cea de-a doua etapă corespunde unei evoluţii comune pentru Prahova – Râşnoava, Timiş – Prahova, Prahova – Ialomiţa, desfăşurată în pliocenul superior, cînd Prahova înaintează cu izvoarele pe versantul sudic al muntelui Piatra Mare, modelând un culoar larg la altitudinea de 1000 m, nivelul Predeal. Tot acum are loc adâncirea Timişului între Postăvaru şi Piatra Mare, precum şi formarea unei noi reţele de văi în bazinul Râşnoavei, care duce la suspendarea nivelului Clăbucetelor de 1300m, şi la modelarea nivelului Predeal. Toată această etapă evolutivă a dus la complicarea evoluţiei morfologice corespunzătoare ridicării edificiului carpatic, formării depresiunii Braşovului şi pătrunderii unui râu subcarpatic în defileul de la Posada, evenimente ale unei noi etape caracteristice pentru îneputul Pleistocenului. În aceste condiţii Timişul captează obârşia Prahovei din Piatra Mare, iar mănunchiul de afluenţi ai Oltului înaintează regresiv spre abruptul Bucegilor, împingând la rândul lor cumpăna de ape a bazinului Oltului spre sud.
Platforma Predealului se extinde, între Bucegi, Piatra Mare şi Postăvaru în mare parte pe formaţiunile stratelor de Sinaia.