Forme periglaciare

---

În bazinul Glăjerie formele de relief periglaciare sunt localizate în zona înaltă, în jurul centrelor de existenţă şi acţiune a gheţarilor cuaternari. În bazinul Glăjerie se observă o etajare a fenomenelor periglaciare în funcţie de altitudine. Astfel, zonele cele mai înalte sunt caracterictizate prin scoarţe de alterare sau eluvii, martori de tip babe, turnuri, colţi şi alte forme ciudate tipic conglomeratice, cărora la un nivel mai coborât li se adaugă zona marghilelor, apoi solifluxiunea.
Faptul de mai sus nu exclude întrepătrunderea, fiind vorba de o predominare a unuia dintre elementele amintite. Un caz tipic de întrepătrundere este vizibil pe versanţii văii Ţigăneşti, unde zona marghilelor se întrepătrunde cu cea a brazdelor de solifluxiune. Din punct de vedere al declivităţii suprafeţei topografice, putem remarca o zonă cu pante mari, în care predomină grohotişurile şi o zonă cu pante mici (platoul din jurul vârfului Scara, părţi ale versanţilor văii Ţigăneşti, fundurile circurilor) unde sunt evidente celelalte elemente periglaciare.

De versant

“Rezumând, periglaciarul din zona externă (n.a. zona de abrupt a Bucegilor) se caracterizează prin predominarea reliefului de pant㔠(Valeria Velcea)
Grohotişuri şi conuri de pietre. Fragmentele de rocă desprinse din pereţii stâncoşi şi rostogolite pe pante alcătuiesc zone întinse de grohotişuri şi dau o notă de sălbăticie peisajului alpin din bazinul morfohidrografic Glăjerie. Abundenţa lor aici se datoreşte climei, rocilor gelive, reliefului înalt şi accidentat.Circurile şi văile glaciare Mălăieşti şi Ţigăneşti abundă în grohotişuri mobile, acestea provenind din degradarea versanţilor şi a pragurilor glaciare.
De cele mai multe ori grohotişurile actuale se dispun peste o cuvertură de grohotişuri fixate de sol şi vegetaţie. Acestea din urmă sunt mai alterate şi constituie mări vechi de pietre alcătuite din materialul dezagregat sub influenţa proceselor intense de gelifracţie din zona periglaciară şi acumulate în timpul perioadelor glaciare. În timp ce grohotişurile mobile se plasează în general deasupra înălţimii de 1800 – 1900m, cele fixate se pot urmări până la poalele munţilor, în zona forestieră, dovedind intensitatea gelifracţiei în regiunile montane de mică altitudine, într-un moment când pădurile, potrivit condiţiilor periglaciare, se retrăseseră în zona de deal şi de câmpie. Există grohotişuri mobile care se impun în relief sub forma unor torenţi de pietre (pe funduri de văi alpine şi culoare de avalanşă, în special pe muntele Bucşoiu).
Un caz special îl reprezintă grohotişurile care se formează la poalele olistolitelor calcaroase. Dintre toţi martorii petrografici, numai cei calcaroşi formează la poalele lor o acumulare de gelifracte. Astfel, olistolitele din zona înaltă a bazinului Glăjerie se pot recunoaşte uşor nu numai după culoarea lor albă, ci şi după microforma menţinată anterior care le este asociată.
Blocuri glisante. Blocurile glisante sunt fragmente de rocă de dimensiuni mari, care se pot deplasa lent pe versanţi, deplasarea lor fiind grăbită primăvara datorită îngheţ-dezgheţului şi supraumectării solului. Apar în sectorul superior al bazinului, cel mai tipic bloc glisant fiind identificat la poalele Padinei Crucii, în circul superior al văii Ţigăneşti.
Poteci de vite. Acest gen de alunecări superficiale apare pe suprafeţele de versant unde rădăcinile ierboase oferă o protecţie foarte redusă, iar gradul de umectare al solului este foarte ridicat. Brazdele de solifluxiune se formează mai ales toamna când precipitaţiile sunt bogate şi primăvara odată cu topirea zăpezilor, atunci când dezgheţul treptat spre interiorul profilului de sol determină o mişcare de tip solifluidal, generând ondulări şi brazde de alunecare în pătura de sol.
Culoare de avalanşe. Avalanşele, canalizate atât pe culoare puternic înclinate, dar şi lipsite de vegetaţie antrenează o mare cantitate de materiale la baza circurilor şi văilor glaciare, sau pur şi simplu la baza versanţilor care au susţinut masa de zăpadă. Blocurile masive antrenate de avalanşe sunt rostogolite pe pânzele de grohotişuri preexistente, iar deseori sunt sfărâmate prin ciocnirea cu alte fragmente de roci. Repetarea lor pe acelaşi traiect dă naştere unor “limbi de pietre” (boulder tongues, cu suprafaţa aproape netezită, ceea ce le diferenţiază de conurile de grohotişuri coluvio-proluviale). Cele mai tipice culoare de avalanşă se află pe muntele Bucşoiu. Multe se pot observa străbătând traseul turistic Tache Ionescu, închis iarna datorită acestor forme care îl brăzdează.
Nişe nivale. Se dezvoltă în special la schimbarea de pantă, la marginea superioară a pereţilor văilor glaciare, sau în şei. Faţă de expunerea spre soare, multe dintre ele se situează pe versanţii cu orientare nordică şi estică, aici zăpada persistând vreme îndelungată. Nişele nivale, de cele mai multe ori, apar izolat şi sunt clar conturate la obârşia văilor torenţiale. Au o formă de pâlnie deschisă spre aval, sunt lipsite de vegetaţie şi provin din acţiunea combinată a proceselor de nivaţie, gelivaţie, eroziune în suprafaţă sau torenţială, acestea funcţionând alternativ, în sezonul de iarnă şi vară.
Potocave nivale. Relieful nival acumulativ este reprezentat prin forme de relief pozitive, alcătuite din grohotişuri cu aspect semicircular asemănător unor potcoave, cu convexitate spre avale. Ele se întâlnesc la baza pantelor abrupte afectate de dezagregări intense, de obicei în dreptul torenţilor de pietre. Potcoavele nivale se deosebesc de morene prin maretialul lor mai colţuros, prin panta mai domoală spre versanţi şi mai abruptă spre exterior (invers ca la morene). Mărimea potcoavelor nivale depinde de cantitatea de material desprins din versant şi de condiţiile locale.

Formele de pe versanţii domoli şi de pe suprafeţele plane

Marghile. Marghilele se prezintă sub forma unor moviliţe de obicei circulare sau alungite acoperite cu muşchi şi ierburi alpine, având un diametru de 40 – 70cm şi o înălţime de 30 – 50cm. Ele sunt destul de răspândite în partea superioară a bazinului Glăjerie, ocupând o zonă întinsă pe ambii versanţi ai văii Ţigăneşti în sectorul glaciar, în jurul vârfului Scara, pe creasta Bucşoiului, rar în valea Mălăieşti şi în Poiana Bucşoiului. Mediul în care apar aceste forme de relief este umed, ca urmare a depunerilor mari de zăpadă şi a reţinerii apei din topirea lor şi din ploi. De multe ori muşuroaiele sunt asociate cu un sol turbos, dezvoltat pe scoarţa de alterare (în valea Ţigăneşti). La accentuarea şi izolarea muşuroaielor înierbate contribuie apoi şi circulaţia animalelor şi mai ales a oilor care bătătoresc şi adâncesc treptat reţeaua de şanţuri dintre muşuroaie. Prezenţa muşuroaielor înierbate în zona alpină dăunează mai mult păşunilor care se degradează prin larga răspândire a unor plante mai rezistente şi cu valoare nutritivă scăzută.
Microdepresiuni (coveţi) nivale. Microdepresiunile nivale de platou se formează prin acumularea şi topirea inegală a zăpezii, pe suprafeţele mai netede din jurul Vârfului Scara. Prin presiunea şi topirea lentă a zăpezilor se produce tasarea materialului afânat, şi antrenarea particulelor fine e către apele de infiltraţie în spaţiile libere dintre fragmentele de rocă.Cele de culme se dezvoltă pe coamele munţilor, pe şei sau curmături.Există câteva pe culmea Ţigăneşti şi pe muntele Padina Crucii, pe unele praguri structurale. Microdepresiunile de versanţi apar sub forma unor mici depresiuni alungite în sensul curbelor de nivel. Cele de la niveul circurilor se dispun pe depozitele de grohotişuri de la poalele versanţilor, pe cele dintre rocile şlefuite de gheţari şi pe depozite morenice. Primăvara se pun în evidenţă prin persistenţa îndelungată a peticelor de zăpadă, iar după topirea acestora, prin forma ovală şi coloritul mai deschis al grohotişurilor, aici neputându-se fixa lichenii.

Forme reziduale

Creste ascuţite. Creasta Balaurului (Bucşoiului Mic) este una dintre cele mai ascuţite din tot bazinul văii Glăjerie. Mai pot fi citate Creasta Văii Rele, Muchia de sub Vârf (ambele pe muntele Bucşoiul). Văile alpine cu aspect de horn, care funcţionează şi ca culoare de avalanşă sunt despărţite în mai toate cazurile de creste ascuţite.
Turnuri, colţi, babe, ciuperci, blocuri oscilante. Cele mai caracteristice elemente periglaciare le constituie stâlpii şi colţii de pe muntele Ţigăneşti. Acest munte este cel mai bogat în astfel de forme periglaciare din tot bazinul Glăjerie. Cele mai cunoscute forme de relifef rezidual de aici sunt Turnul Mălăieşti şi Turnurile Ţigăneşti, Căciula lui Ţepeş, Colţii Ţigăneşti şi colţii La Scară. Formele de tip Babe nu sunt atât de bine reprezentate, dar se întâlnesc în partea superioară a bazinului şi pe muntele Padina Crucii. Blocuri oscilante se pot observa la nord de vârful Scara, pe crestele ascuţite dintre hornurile Ţigăneşti.