Conglomeratele de Bucegi

---

Conglomeratele de Bucegi şi echivalentele lor grezoase aparţin albianului şi sunt reprezentate în bazinul râului Glăjerie de cele două entităţi stratigrafice ale molasei albiene – conglomeratele de Bucegi medii care au o dezvoltare uniformă în toată partea de nord a masivului, şi complexul conglomeratelor de Bucegi superioare şi al gresiei de Babele restrânse doar la o mică porţiune din partea superioară a bazinului. Conglomeratele de Bucegi inferioare nu pot fi încadrate în categoria conglomeratelor poligene care formează masa principală a Bucegilor şi care sunt roci puternic cimentate cu ciment grezos-calcaros, astfel ele vor fi considerate ca asociate stratelor de Sinaia.
Conglomeratele de Bucegi medii au o matrice grezoasă şi conţin galeţi, în general bine rotunjiţi de roci mezozoice şi şisturi cristaline şi, foarte rar, roci eruptive, constituind pereţii şi pantele abrupte ale versanţilor marilor văi de pe abruptul nordic, tributare Glăjeriei (Mălăieşti, Ţigăneşti, Velicanu, Bucşoiu). Baza conglomeratelor de Bucegi medii prezintă în bazinul Glăjerie, ca de fapt în tot nordul Bucegilor, pe o grosime de câteva sute de metri un aspect masiv. Stratificaţia este marcată numai prin benzi discontinue sau lentile de gresie care fac corp comun cu matricea conglomeratelor. Numai spre partea superioară a versanţilor stratificaţia devine mai distinctă. Se individualizează bancuri de 20-30m grosime, ale căror suprafeţe de contact sunt marcate pe alocuri de brâne înguste.
Conglomeratele de Bucegi superioare alcătuiesc în sectorul superior al bazinului o fâşie ce leagă partea superioară a muntelui Bucşoiu de şaua de la obârşia hornurilor Mălăieşti, înaintând puţin şi pe culmea Padinei Crucii şi ceva mai mult pe muntele Ţigăneşti, alcătuind aşadar părţile superioare a culmilor Bucşoiului, Padinei Crucii, şi Ţigăneştiului. Dacă în alte zone ale Bucegilor (de la vârful Omu până la muntele Furnica) limita dintre terenurile molasei superioare şi cele ale molasei medii este pusă în evidenţă de o ruptură netă de pantă, în bazinul Glăjerie limita dintre cele două molase nu mai este atât de tranşantă. Contrastul morfologic ne mai fiind evident, drept criterii de separaţie au fost luate în considerare anumite variaţii granulometrice şi morfometrice ale ruditelor, schimbări în direcţia de transport indicate de imbricaţia galeţilor şi stratificaţia oblică a gresiilor intercalate, extensiunea anumitor nivele de conglomerate – brecii cu olistolite de calcare jurasice şi prezenţa unor intercalaţii particulare de brecii şi microconglomerate calcaroase în ruditele conglomeratelor medii superioare (D. Patrulius). În succesiunea groasă de conglomerate, tăiată de hornurile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor, se disting trei intercalaţii de bancuri bine individualizate de microbrecii şi microconglomerate calcaroase, cu matrice grezoasă şi stratificaţie oblică şi granoclasare multiplă (D.Patrulius).
Gresia de Babele are o mică extindere în bazinul Glăjerie, şi anume în zona cumpenelor de apă din zona cea mai înaltă a masivului pe înălţimile muntelui Bucşoiu, în zona din jurul Vârfului Omu, Şaua Hornurilor şi chiar pe vârful Scara. Această denumire (“gresia de Babele”) se referă la toate gresiile masive, în bancuri şi lespezi în parte conglomeratice şi microcomglomeratice, care aparţin zonei albiene din zona Bucegilor. Grosimea bancurilor de gresii masive atinge uneori şi depăşeşte chiar 10m. În cadrul unui banc, stratificaţia este marcată de benzi de microconglomerate sau conglomerate mărunte şi de nivele cu blocuri mari (până la 1-1,5m3), bine rotunjite, de şisturi cloritoase, granite, calcare şi conglomerate apţiene. Pe alocuri blocurile sunt uniform răspândite în masa gresiei. Între bancurile de gresie mai grosieră până la microconglomeratică se observă gresii mai fine, mai micacee, puţin consistente, uneori cu vagă stratificaţie, alteori cu trovanţi, cu pete limonitice prin alteraţie. Feţele expuse ale gresiilor masive se cojesc sub formă de plăci subţiri. Gresiile cu separaţii în lespezi de 5 – 15 cm. grosime sunt şi ele foarte caracteristice, deseori mai fine decât gresiile din culcuşul lor. Toate aceste varietăţi de gresii masive sau în bancuri nu conţin decât în foarte rare cazuri resturi, şi ele sporadice de plante incarbonizate. În succesiunea gresiilor menţionate se găsesc intercalate bancuri de brecii mărunte, calcaroase cu matrice grezoasă abundentă, mai rar bancuri de conglomerate.
Olistolitele molasei albiene. În nordul Bucegilor olistolitele se situează începând cu partea terminală a conglomeratelor de Bucegi medii (muntele Velicanu, muntele Ţigăneşti) până la partea terminală a conglomeratelor de Bucegi superioare (munţii Gaura, Bătrâna, Scara, Doamnele, Obârşia, Babele). Cele mai mari olistolite au 100-200m diametru. Acoperişul şi culcuşul klippelor sunt alcătuite din conglomerate polimictice. D.Patrulius remarcase încă din 1969 că o caracteristică pentru nordul Bucegilor este prezenţa la diferite nivele a olistolitelor prinse în masa conglomeratelor albiene, constituite în mod special din calcare masive.
Cea mai importantă klippă din perimetrul bazinului Glăjerie este klippa din muntele Velicanul Mare (semnalată de E. Jekelius în 1919 şi descrisă mai amănunţit de D. Patrulius în 1969) care are o lărgime la bază de aproximativ 200m şi atinge 40m grosime. Este comparabilă ca dimensiuni cu un olistolit celebru din nordul Bucegilor – Mecetul Turcesc, din zona vârfului Omu. Contactul dintre calcarele olistolitului şi conglomeratele care-l suportă prezintă un relief neregulat. În conglomerate nu se observă totuşi urme de zdrobire. Klippa este străbătută pe toată grosimea ei de diaclaze dese, perpendiculare pe stratificaţie. Succesiunea stratigrafică a calcarelor este inversată, ceea ce demonstrează că acest mare olistolit a fost răsturnat înainte de punerea în loc finală (D. Patrulius). Baza klippei este constituită din calcare albe recifogene, puternic diagenizate (biolitite), în care abia se mai deosebesc urme de organisme constructoare.
Într-o crevasă din vârful klippei se găsesc prăbuşite jaspuri radiolaritice roşii. Judecând după caracterele lor litologice şi în special după microfaciesul lor, D. Patrulius a ajuns la concluzia că cei patru termeni ai succesiunii, enumeraţi de jos în sus, aparţin tithonicului superior, tithonocului inferior (parte şi kimmeridgian), kimmeridgianului şi oxfordianului.
În cazul acestor olistolite, vibraţiile seismice au jucat un rol împortant în mecanismul deplasării în timpul când acestea se însedimentau în patul conglomeratelor albiene. După toate aparenţele olistolitele au alunecat pe culcuşul de depozite ruditice numai pe o distanţă scurtă, iar mai departe, împreună cu aceste depozite, pe alte conglomerate, cum este cazul klippei din Velicanu Mare, a cărei bază neregulată nu a putut constitui o suprafaţă favorabilă alunecării