Condiþionarea morfogenezei de cãtre climã, vegetaþie ºi soluri

---

Clima constituie componenta cea mai dinamică dintre toate componentele care intervin în mod nemijlocit în morfogeneza bazinului Glăjerie. Altitudinea, masivitatea, configuraţia văilor şi a interfluviilor, ca şi poziţia în extremitatea estică a Meridionalilor (bazinul chiar depăşeşte cu o treime din suprafaţa sa această limită) explică particularităţile climatice şi implicit reflexul lor în peisajul bazinului Glăjerie. Intervenţia directă în dinamica actuală a bazinului Glăjerie se realizează mai ales prin intermediul a două componente meteorologice: precipitaţiile atmosferice, care acţiopnează diferenţiat în funcţie de intensitatea şi durata lor, alternanţa îngheţ-dezgheţ, cu rol important în dezagregarea şi pregătirea rocilor pentru transport şi în desfăşurarea proceselor de versant, la care se adaugă amplitudinile termice şi eolizaţia. Un aspect important se leagă de etajarea climatică. Astfel, în zona înaltă a interfluviilor temperatura medie anuală este de – 2,50C, (valoarea corespunde staţiei meteorologice vf.Omu), iar în partea inferioară a bazinului de 4,90C (valoarea corespunde staţiei Predeal, aflată la 1093m). În Clăbucetele Predealului precipitaţiile sunt de circa 932mm şi 133 de zile au strat permanent de zăpadă (înregistrate la staţia Predeal).
Îngheţul are o frecvenţă mare, fiind posibil în tot cursul anului la altitudini de peste 1800m, unde şi numărul zilelor cu îngheţ şi fără îngheţ este egal. Efectele acestuia sunt foarte mari mai ales pe suprafeţele puternic înclinate, unde vânturile au o intensitate maximă (60m/s), ceea ce face ca suprafaţa topografică să fie supusă direct îngheţului şi dezgheţului (îngheţul părtunde la altitudinea de 1900m până la adâncimi de 1,20 m).
Vânturile, în zona înaltă a cumpenelor de ape au frecvent o intensitate mare. La vârful Omu, până aproape de care se extinde cumpăna de ape a bazinului, vânturile puternice deţin în medie circa 40%, cele moderate circa 54%, adierile slabe circa 6%. Viteza medie este de m/s. Pe văile adăpostite se înregistrează 2m/s. Iarna, în zonele expuse, viteza vântului depăşeşte 60m/s. Circulaţia descendentă puternică a maselor de aer creaz㠓doborâturi”, nu numai la limita superioară a pădurii, ci şi în cadrul acesteia, ceea ce a contribuit, în astfel de condiţii la distrugerea pădurii în unele areale.
Vegetaţia. Formaţiunile vegetale, şi în special pădurea, au rolul de a modera acţiunea factorilor exogeni, a căror energie o folosesc cu o intensitate mai mică, dar în mod continuu în transformarea substratului. Astfel, vegetaţia constituie un factor de stabilitate în modelarea actuală. De asemenea, “vegetaţia contribuie şi la uniformizarea evacuărilor pe toată suprafaţa, opunându-se celor rapide pe fâşii” (Grigore Posea şi colaboratorii, citaţi de doamna Iuliana Armaş în lucrarea Bazinul hidrografic Doftana – studiu geomorfologic). Vegetaţia este dispusă în etaje şi anume: etajul montan mijlociu cu amestec de fag cu brad (Abies alba) şi molid care urcă până la 1500m altitudine; etajul montan superior cu păduri pure de molid ce ating 1750m. Etajului forestier îi este caracteristică şi zada (Larix decidua); etajul subalpin formează tranziţia faţă de zona alpină şi este alcătuit din rarişti de limită cu molid asociate cu tufărişuri; etajul alpin inferior variază din punct de vedere altimetric între 2100 – 2300m în zona înaltă şi este caracterizat prin tufărişuri şi etajul alpin superior la cele mai mari altitudini cu o vegetaţie de tundră alpină cu plante tipice. Jnepenii acoperă spinările prelungi ale Bucşoiului, Padinei Crucii, Ţigăneştiului, Clincei. Aceşti arbuşti au o mare importanţă pentru protecţia solului, împiedicând eroziunea şi spălarea în suprafaţă acolo unde nu există nici o asociaţie vegetală care să-i înlocuiască. De aceea sunt şi protejaţi de lege, culegerea de conuri de jneapăn (Pinus mugo), tăierea sau incendierea lor fiind interzisă (lege de care ciobanii nu au ţinut niciodată cont). Pajiştile sunt localizate pe suprafeţe slab înclinate acolo unde solurile sunt mai evoluate pe grohotişuri fixate sau pe brâne. Pe acestea din urmă este frecventă Floarea de colţ (Leontopodium Alpinum), plantă ocrotită de lege. Smârdarul sau Rododendronul (Rhododendron kotschyi) este de asemenea specific pentru această zonă alături de afin (Vaccinium myrtillus) şi merişor (V. vitis idaea). Tundra alpină este caracteristică zonelor înalte ale versantului nordic, unde mare parte din an temperaturile scad sub 0oC, vânturile sunt puternice şi frecvente, producând mare uscăciune. Datorită acestor elemente covorul vegetal este discontinuu şi formate din plante mici lipite la adăpostul format de sol, alcătuind “perniţe” (Ion Simionescu). La altitudini de peste 2400m, covorul vegetal este discontinuu, alcătuit din plante oligoterme (care alcătuiesc perniţele amintite anterior), reprezentate de ochiul găinii (Primula minima) şi clopoţei alpini (Campanula alpina). Caracteristică este şi gramineea pitică (Festuca bucegiensis). Tot în zona superioară a compenei de apă care trece pe lângă Omu se dezvoltă asociaţia de coarnă (Carex currula) la peste 2300m. Tot aici întâlnim ţepoşica (Nardus stricta) şi de păruşcă (Festuca ovina), alături de care apare frecvent Agrostis rupestris. Grohotişurile mobile au o floră foarte variată în funcţie de dimensiunile materialelor constituante, de expoziţie, de altitunine şi de grad de stabilitate (ex. Clopoţelul de stâncă, ferigi, specii de muşchi, etc.). Pe brâne vegetează specii endmice şi rarităţi floristice, ca Sesleria haynaldiana, Festuca versicolor, Poa violaceea etc.
În cadrul acestor asociaţii vegetale se găsesc terenuri cu potenţial morfodinamic în stare latentă (sub pădure şi în sectoarele de pajişti bogate), şi terenuri în care procesele morfodinamice se află în diferite stadii de activizare, determinate de gradul de degradare a pajiştilor şi mai puţin de defrişare a pădurii.
În bazinul Glăjerie fauna este foarte bine reprezentată de urşi, lupi, mistreţi, şi în special capre negre, fapt reflectat şi în toponimie – Valea Caprelor în versantul drept al văii Mălăieşti. Avifauna este reprezentată de cocoşul de munte, vulturul pleşuv, acvila de munte şi în special corbi.
Solurile. Solul intervine în morfogeneza bazinului prin dubla sa calitate: de prim suport al agenţilor exogeni şi ca factor potenţial al modelării actuale, care prin însuşirile sale fizice şi fizico-mecanice imprimă o anumită intensitate proceselor geomorfologice. Astfel, cu diferite proprietăţi de coeziune şi permeabilitate care stau la baza potenţialului de infiltrare, capătă valoare morfogenetică maximă pe suprafeţele înclinate, în condiţiile excesului de umiditate, influenţând pluviodenudarea, eroziunea eoliană şi scurgerea în suprafaţă. Ritmicitatea îngheţului şi dezgheţului complică procesele pedogenetice din această zonă, ceea ce explică multiplele tipuri şi subtipuri de sol.
Termenul final al scoarţei de alterare în evoluţie este solul, iar acesta trebuie să fie permanent în echilibru cu condiţiile climatice. Formarea solului necesitând timp îndelungat, el poartă amprenta trecutului. Numai solurile aluviale sunt actuale propriu-zise.
În bazinul Glăjerie solurile sunt reprezentate de clasele cambisoluri, spodosoluri, umbrisoluri, soluri neevoluate şi soluri organice.
Cambisolurile sunt reprezentate de două tipuri: solurile brune-eu-mezobazice şi solurile brune-acide.
Solurile brune eu-mezobazice au o extindere mică în bazinul Glăjerie, urcând pe alocuri la peste 1000m, întâlnindu-se mai des în arealul de pădure din sectorul inferior al bazinului, în special pe versanţii bine drenaţi extern. Acest tip de sol prezintă un profil de tip Ao-Bv-C.Orizontul Ao măsoară între 30-60cm, cu textură lutoasă-lutoprăfoasă şi structură grăunţoasă slab dezvoltată. Orizontul Bv, gros de 20-100cm are aceeaşi textură, culoare brun-gălbuie şi structură poliedrică angulară sau subangulară ori columnoid-prismatică slab-dezvoltată. Profilul se continuă cu materialul parental. Aceste soluri nu prezintă difrenţiere texturală, ceea ce face ca celelalte proprietăţi fizice şi hidro-fizice să fie în general favorabile. Conţinutul în humus este de 2-12%, gradul de saturaţie oscilează între 60-90% iar reacţia solului este slabă până la neutră (valori ale pH-ului cuprinse între 6,2-7,0). Solurile brune eu-mezobazice au o fertilitate naturală bună şi sunt ocupate în principal cu păduri. Fertilitatea lor poate fi mărită prin adăugarea de îngrăşăminte chimice complexe, asolamente şi lucrări agrotehnice adecvate, ceea ce nu este cazul în bazinul Glăjerie din două motive: extinderea mare a pădurilor foarte dese şi infrastructura deficitară care care împiedică accesul omului în această regiune.
Solurile brune-acide formate pe rocile stratelor de Sinaia se găsesc în arealul de pădure până la altitudini de 1100-1400m. S-au format sub un climat umed (în general se formează în condiţiile unor precipitaţii de 800-1200mm şi temperaturi medii anuale de 3-60) şi o vegetaţie naturală formată în principal din păduri de răşinoase dar şi din păduri de amestec (foarte puţin fag şi răşinoase). În astfel de condiţii pedogenetice alterarea este foarte intensă, astfel de soluri formându-se într-o gamă relativ variată. Aceste soluri au un profil de tip Ao-Bv- C sau R. Orizontul Ao este gros de 15-30cm; are o textură mijlocie-grosieră, culoare brun-deschisă şi structură grăunţoasă, slab dezvoltată. Orizontul Bv măsoară între 20-70cm, având aceeaşi textură ca în Ao, culoare brună cu nuanţe gălbui şi structură poliedrică. Orizontul C(R) poate apărea la adâncimi de 40-110cm. Au un conţinut mic de humus, predominant alcătuit din acizi fulvici (3-4%), reacţie acidă (4,5-5,0) şi grad redus de saturaţie sub 55%. Având o ferilitate scăzută, solurile brune-acide sunt folosite pentru silvicultură.
Spodosolurile sunt reprezentate de ambele tipuri ale clasei: solurile brune feriiluviale şi podzoluri, care au ca diagnostic un orizont B spodic caracterizat prin acumulare de humus şi/sau sescvioxizi (de fier şi aluminiu), care îmbracă grăunţii de nisip, culori roşcate sau spre roşii (7,5 YR sau spre 5YR), datorită sescvioxizilor de fier, mai închişi dacă orizontul are şi acumulare de humus, fără structură.
Solurile brune feriiluviale se găsesc tot în etajul forestier, ca şi cambisolurile, în condiţii de versant, pe culmi dezvoltate pe conglomerate, în condiţiile unui climat rece şi umed (temperaturi medii anuale de 30-50C şi precipitaţii între 850-1200mm), şi sub păduri de molid. În asemenea condiţii alterarea este foarte intensă, silicaţii primari nu duc la formarea de argilă, ci sunt predominant desfăcuţi în componente de bază: silice, oxizi şi hidroxizi de aluminiu şi fier, etc. O parte din sescvioxizi este supusă migrării, ducând la formarea unui orizont Bs. Solurile brune-feriiluviale tipice au un profil de tip Aou sau Au-Bs-R sau C. Orizontul superior poate avea grosimi de 5-15cm, culoare închisă (cu humus acid), textură mijlocie-grosieră, stuctură grăunţoasă sau nestructurat. Orizontul Bs, gros de 25-27cm, este luto-nisipos, cu nuanţe roşietice (datorită sescvioxizilor de fier) şi are o structură poliedrică subangulară, slab dezvoltată. Urmează orizontul R sau C. Conţin puţin humus, dar cantitate mare de materie organică, împreună ajungând la 5-25% (în orizontul superior), au o reacţie puternic acidă (până în jur de 4) şi grad de saturaţie sub 55%. Solurile brune feriiluviale au o fertilitate mică, fiind folosite în bazinul Glăjerie pentru silvicultură.
Podzolurile sunt răspândite în sectorul superior al bazinului, acolo unde temperatura medie anuală coboară sub 30C, iar precipitaţiile depăşesc 1400mm. S-au format, ca şi solurile brune feriiluviale, pe roci conglomeratice, sub vegetaţia caracteristică etajului de molid, de jnepeniş sau de pajişti alpine. Aceste soluri au un profil de tip Au sau Aou-Es-Bhs-R sau C. Ca şi la solurile brune feriiluviale, orizontul superior este închis la culoare, datorită humusului acid, are textură mijlociu-grosieră mijlocie şi structură grăunţoasă, slab dezvoltată. Es (orizontul podzolic sau spodic) poate avea grosimi de 5-20cm, textură de asemenea mijlociu-grosieră mijlocie, culoare albicioasă (datorită sărăcirii în materie organică şi sescvioxizi), dar este nestructurat. Urmează orizontul Bhs (de acumulare a humusului şi sescvioxizilor), gros de 20-40cm, lutonisipos, brun-ruginiu şi apoi orizontul R sau C. Conţin între 6-30% (humus/humus brut şi acid) în orizontul superior. Acesta scade mult în Es şi creşte din nou în Bhs (5-15%). Au un grad de saturaţie în baze şi pH-ul dintre cele mai scăzute (6-20% şi respectiv 3,5-4,5). Podzolurile au o fertilitate mai scăzută decât solurile brune-feriiluviale, dar acelaşi mod de folosinţă şi de întrebuinţare.
Umbrisolurile sunt reprezentate de solurile humico-silicatice, care apar pe conglomeratele de Bucegi, la peste 1800m. Ele corespund unor condiţii climatice foarte umede (1400mm precipitaţii) şi foarte reci (3 la –50C), în etajul alpin şi subalpin. În asemenea condiţii, rocile masive determină formarea unui profil de tip scurt de tip Aou-A/R sau A/C-R sau C. Aceste soluri au de obicei o textură grosieră până la mijlocie, sunt nediferenţiate textural şi conţin mult material scheletic. Sunt soluri bogate în materie organică (14-30%), dar sărace în humus propriu-zis şi substanţe nutritive. Fiind puţin fertile sunt folosite pentru păşuni şi fâneţe.
Solurile neevoluate sunt reprezenatate de litosoluri, protosoluri aluviale, soluri aluviale şi erodisoluri.
Litosolurile apar acolo unde la suprafaţă sau foarte aproape de suprafaţă se află roci dure. Se întâlnesc în tot arealul abruptului Bucegilor. Cele tipice au un profil de tip Ao sau Aom ori Aou-R. Orizontul superior, gros de minimum 5cm (5-20cm), poate fi deci deschis la culoare (Ao) sau închis la culoare, dar cu humus debazificat (Aou), în cazul rocilor acide (nu este cazul pentru bazinul Glăjerie). Orizontul R, adică roca dură are limita superioară situată înte 5-20cm. Sunt soluri bogate în material scheletic şi cu textură variată (de la grosieră la fină), fără structură, cu rezerve reduse de humus şi substanţe nutritive. În mod natural sunt acoperite cu pajişti sau cu păduri şi au productivitate foarte scăzută.
Prezenţa protosolurilor aluviale (aluviunilor) este legată de şesul aluvial (D.Patrulius), mai precis de lunca incipientă a râului Glăjerie. Sunt alcătuite din sedimente aluviale variate atât ca textură (grosieră până la luto-argiloasă) cât şi din punct de vedere al compoziţiei mineralogice. Formarea protosolurilor aluviale este strâns legată de regimul de scurgere al râului Glăjerie, astfel încât în imediata apropiere a cursului apei procesul de solificare este adesea întrerupt, datorită revărsărilor (strate vechi sunt acoperite de strate noi, împiedicând dezvoltarea vegetaţiei, încât abia se conturează un orizont superior, subţire, foarte sărac în materie organică). Protosolurile aluviale tipice au un profil alcătuit dintr-un orizont Ao dezvoltat pe cel puţin 20cm, deschis la culoare şi variat ca textură (nisip grosier până la argilă) şi nestructurat.Urmează materialul parental (orizontul C) reprezentat prin depozite aluviale. Fertilitatea acestor soluri este un element nerelevant, din punct de vedere practic. Utilizarea protosolurilor aluviale din bazinul Glăjerie este practic imposibilă, dat fiind relieful accidentat şi pădurea compactă din sectorul inferior al bazinului, unde apar aceste soluri
Protosolurile aluviale sunt responsabile pentru formarea uneia dintre cele mai noi forme de relief din bazinul Glăjerie, şi anume lunca incipientă a râului omonim.
Solurile aluviale s-au format în aproximativ acelaşi areal, şi dar pe suprafeţe mai rar inundabile sau ieşite de sub influenţa revărsărilor. Lipsind inundaţiile, se creează posibilitatea instalării şi dezvoltării plantelor, ceea ce duce la formarea unui orizont Ao, mai bine conturat şi mai gros, cuu oarecare acumulare de humus. Totuşi, în bazinul Glăjerie aceste soluri sunt destul de slab reprezentate, având în vedere extinderea mică a şesului aluvial, care este inundat în totalitate primăvara la topirea zăpezilor sau vara la ploile torenţiale. Ele se caracterizează printr-un profil Ao-C, orizontul Ao fiind mai gros de 20cm (până la 40-50cm), mai bine conturat şi uniformizat în care nu se mai observă stratificaţiile. Fiind ieşite de sub influenţa revărsărilor sunt mai fertile. Valorificarea lor este de asemenea imposibilă, date fiind condiţiile de relief şi vegetaţie care nu permit accesul, şi prezenţei lor întâmplătoare.
Erodisolurile apar îndeosebi pe versanţii supuşi eroziunii accelerate, care determină îndepărtarea orizonturilor supeioare ale solurilor, astfel încât orizonturile rămase nu mai permit încadrarea într-un anumit tip de sol. Acestea nu se caracterizează printr-un anumir profil de sol, ci prin profile foarte variate. În mod obişnuit, la suprafaţă apare orizontul A/C, A/B sau C. Erodisolurile au proprietăţi fizice şi chimice corespunzătoare orizonturilor ajunse la zi şi solurilor din care au provenit.
Solurile organice sunt reprezentate de solurile turboase, care se găsesc în circul Ţigăneşti, în preajma lacului. Lacul actual este o rămăşiţă a ceea ce a fost cândva un lac glaciar care ocupa aproape tot fundul circului (fapt trădat de orizontalitatea fundului circului şi de tendinţa de înmlăştinire primăvara şi la ploile de vară). Datorită colmatării şi înmlăştinrii s-au creat condiţiile esenţiale care determină formarea acestor soluri: un mediu permanent umed şi vegetaţie specifică (muşchi şi alte plante hidrofile). Profilul este alcătuit dintr-un orizont T, gros de peste 50cm, constituit din plante hidrofile bine conservate. Sub orizontul T se găseşte un orizont Gr, dar care nu face parte din profilul solului. Astfel de soluri turboase din zona montană se numesc tinoave, şi au un grad de saturaţie în jur de 10% iar pH-ul în jur de 3.