Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Toaca
Muntii Ceahlau

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Tidva viteazului Sviatoslav


                                                  I

 

   De fiecare dată când străbatem Dobrogea, dar mai cu seamă în zilele limpezi de toamnă, când vântul sună prin frunza uscată de secetă, dar nelepădată de pe ramul gorunului, găsim să ne bucurăm vederea și sufletul cu maruntele frumuseți ale naturii de pe întinderi și coline, nebănuind că suntem aici doar întârziații cei mai de pe urmă a ce va fi fost vreodată mărire și strălucire omenescă într-o margine de neostoită lume.

   Aici vulturii timpului au sfâșiat cu ciocurile lor de fier viețile a mii de oameni neștiuți, dar și gloria învăluită în aur și purpură a câtorva dintre vestiții împărați de pe fața pământului.

   Căci Dobrogea a fost dintotdeauna un tarâm al grabei și neliniștii, un loc de trecere dintr-o lume în alta și nu unul în care oamenii să-și poată apăra tihna și rostul.

  

   Pe malul nordic al Dunării au sosit neîntrerupt, ca o hemoragie a pământului, hoarde sălbatice, despre ale căror nume se afla atunci doar în acea ultimă clipă, ca o spaimă.

   Pe șeile lor încinse de goana cailor, acei oameni neliniștiți se vedeau, ca o ultimă deznădejde, în fața câmpiei nesfârșite a Bărăganului. Speranța le putea veni atunci dinspre dealurile pline de verdeață ale Dobrogei. Și toți alegeau să se bucure măcar de umbra padurii...

   Să fi bănuit ei, măcar, că trecând apele tulburi ale Dunării vor patrunde astfel în lume? Și în timp? Și că numele lor vor deveni astfel cunoscute și uneori așezate chiar în pagini de istorie?

 

   Marginile lumii cunoscute au fost străpunse la începuturi de către celții lui Galistorum. Îi placuse căpeteniei nordicilor bălțile cu pește de la Revărsarea, dar mai cu seamă dealurile cu vii de la Sarica.

   Deabia împlinii Galistorum ridicarea cetății Noviodunum, că împăratul roman Valens veni la Dunăre pentru a-l alunga pe năvălitor.

   Și dacă Valens a pierit în luptă, peste vreme s-a spus că sfârșitul său s-a datorat și faptului că îi persecutase pe creștinii din acest colț de lume.

 

   La gurile Dunării avea să-și găsească adăpost vremelnic și un alt împărat roman,  Licinius, cel urmărit de semnul crucii purtată în triumf de către Constantin cel Mare.

   Astfel că  ultimii zei păgâni au apus printre sălciile plângătoare de pe marginea bălților de la Murghiol și printre tufele țepoase de glădiță și de tamarisc frumos mirositor de pe Piatra lui Boboc. În vreme ce moaștele primilor martiri creștini erau rânduite cu fală în raclele de la Uspenia și Cocoș.

 

                                                    II

 

   Imperiul bulgarilor, întemeiat de hanul Asparuh în anul 680, se dovedise o permanentă amenințare pentru bizantinii de la Constantinopol.

   Pentru a-l putea înfrânge pe țarul bulgar Boris al II-lea, împaratul bizantin Nikephor Phocas cere în anul 968 ajutor tocmai de la rutenii din Kiev.

   Solul grec pătrunde în sala tronului cu mare speranță de ajutor, dar și cu omeneasca temere a celui venit din capitala credinței universale în mijlocul unor războinici păgâni.

   Cneazul Sviatoslav  se ridică din jilț și făcu trei pași într-u întâmpinarea oaspetelui. Privea jur-împrejur, de la înălțimea cu încă două capete peste gloata supușilor săi.

   Pletele-i aurii cădeau sălbatic peste blana de tigru care îi acoperea umerii și spatele, ca unul care disprețuia finețea purpurii.

   Mereu încruntat, precum îi cerea ținuta sa față de supuși, chipul îi rămânea totuși luminat de ochii limpezi ca cerul și de barba colilie, ca ale unui om al nordului ce era.

   Cerul din ochii lui Sviatoslav era cerul care cuprindea necuprinsul de la Nistru până la Novgorodul Siberiei și din Caucazul de piatră arsă de soare până în smârcurile de turbă ale nordului veșnic înghețat.

   În urechea dreaptă sclipea un cercel de aur cu două perle și un rubin, ca semn că se trăgea din stirpe de nobili, căci era urmaș de vareg, fiul cneazului Igor și nepotul vestitului Rurik.

 

   Cu banii grecilor din Bizanț Sviatoslav ridică o armată de 60 000 de călareți și degrabă se îndreptă spre gurile Dunării.

   La o comandă scurtă, scârțâitul ritmic al ramelor se stinse și orice mișcare din barcă încetă.

   Sviatoslav sta pe podina din față a luntrii, cu picioarele depărtate, ca un colos ce veghează cu ochi limpezi peste întinderea de ape.

   Vâslașii, toți cu capetele sucite spre aceeași direcție, priveau și ei corăbiile cu pânzele strânse și legate în dane duble și chiar triple lângă malul stâncos al brațului de Dunare.

   Totul era scurgere tăcută și doar bărbile lor subțiri se mișcau matăsos în adierea boarei de dimineață.

   Traseră la mal în dreptul unei sălcii galben înflorite și mustind de parfum dulce și de zumzet de albine.

   Un pescar bătrân ce umbla la vintirele rotunde, întinse între pari de lemn, se îndreptă de șale, privi cu luare aminte, apoi se descoperi smerit dinaintea strălucitorului rutean.

   În următoarele clipe vocea de tunet a lui Sviatoslav tulbură tihna pasărilor de apă din împrejurimi. Un stol de chirghițe țipătoare, din cele cu obrazul alb, stârniră egretele sfioase și rațele cu zbor sforăit. Doar călifarii roșii și lăcarii pestriți se afundară și mai mult în desișul trestiilor.

   ,,Tată, mergi de spune starostelui cetății că Sviatoslav, stăpânul a toți rutenii, varegii, rușii și vikingii, voiește a lua Prislavul fără vărsare de sânge!”

   Așa obișnuia acest prinț al nordului și al stepelor să-și prevină dușmanul asupra gândurilor sale de luptă. Știa că spaima numelui său e mai tăioasă decât tăișul paloșului.

   ...Și căpitanul cetății veni dinaintea-i, oferindui pe brațele întinse sabia sa, înclinându-se și neîndrăznind însă a-l privi drept în ochii-i albaștri.

   ,,La rându-mi mă plec în fața înțelepciunii tale”, zise Sviatoslav, ,,drept pentru care te voi ajuta să-ți cruți onoarea, în cazul în care ai putea fi acuzat de tradare de către regele tău!”

   Cu un fâșâit lung își trase paloșul de la brâu, păru ca se frânge de la jumătatea trupului, iar când se îndreptă la loc, deja capul înaltului sol al Prislavului se rostogolea în tina din marginea apei.

   Ca și în alte împrejurări, se va dovedi repede și aici că un stup fără de matcă rămâne doar un zumzet fără nicio voință.

 

   Poposiră trei zile în cetatea Prislavului de pe malul stâncos al brațului de Dunare. Îngăduise oamenilor săi doar îndestularea pântecelor și buna odihnă a dobitoacelor.

   Nu obișnuia să ducă în spatele armatei sale vase pentru pregătirea hranei. Campaniile sale militare aduceau mai mult cu galopul vânătorilor, iar mesele cu bucuria cărnii fripte la focul din mijlocul taberei.

   În schimb condamna cu scârbă obiceiul pecenegilor de a bea din sângele cailor lor, înțepându-i la venele gâtului, atunci când foamea își făcea loc printre rândurile călăreților.

   ,,Noi nu îi mâncăm pe frații noștri. Fără ei am rămâne pe întinderea stepei doar ca niște târâtoare nevolnice”.

   În fața cetății cu porțile deschise avertizase pe călăreții săi:

   ,,Nu suntem trecuți peste aceste ape pentru gând de pradăciune. Viforul pe care îl aducem cu noi asupra bulgarului e deja răsplătit cu galbeni de către împaratul grecilor din Bizanț. Rămâne pentru noi doar făptuirea datoriei în urma cuvântului dat.”

 

   Și faptele din acea primavară chiar urmară gândul drept al viteazului Sviatoslav.

   În fața zidurilor cetății Plișka rutenii întâlniră armatele împăratului Phokas și mult se mai minunară de uniformele strălucitoare, de până la cel din urmă soldat, ale grecilor bizantini...

   La aceștia căpeteniile pedeștrilor se asemănau mai degrabă cu popii înveșmântați în odăjdii. Și nu mică le-a fost mirarea acestor călareți ai nordului când vazură popi adevărați rugându-se cerului pe dinaintea armatelor, în ziua începerii asediului asupra cetății Preslava, unde îi aștepta, ca apărător al capitalei sale, însuși țarul Boris al II-lea al Bulgarilor.

   Cum le fusese înțelegerea, după cucerirea cetății prințul rutean putu plecă spre țara lui în urma careolr încărcate cu bogății, iar pământul bulgarilor avea sa rămâna pe vecie în stapânirea grecilor, ca o rană vindecată în trupul imperiului lor fară de margini.

 

 

 

 

                                                    III

 

   Întors la cetatea de la gurile Dunarii, la Prislav, ori Prislaveț, ceea ce se înțelegea ca ,,Prislava cea mică”, sora mezină a capitalei bulgarilor, viteazul Sviatoslav avu un gând de odihnă.

   Astfel că aici află el pentru prima dată în viață răgazul pentru a coborî cu adevărat de pe cal. Apoi să lase paloșul în grija aprodului și chiar să se desprindă de umbra străjerului său.

   Păru a i se limpezi sufletul când o dimineață cu lumină blândă arunca veșmânt ca de aur peste oglinda neclintită a Dunării.

   Sub sălcii fu întâmpinat de batrânul pescar, care căzu în genunchi deîndată ce îl osebi pe noul stăpân.

   ,,Tată, poftim de te ridică degrabă! De asta dată voiesc a-mi îngădui să urc în luntrea dumitale și dimpreună să tragem vintirile din apă!”

   În barcă bătrânul își mai veni în fire, mai ales după ce rodul bogat al apelor din acei zori avea să-i bucure pe amândoi.

   La început amuțit de înălțimea unui asemenea ucenic, pescarul reuși încet-încet să-i împărtășească acestuia din bucuriile oricarui luntraș.

   Îi arătă cum poporul de peștișori arginti porneste a zbura pe deasupra apei, cu amăgitoarea speranță că va scăpa de botul ca de rață al mârliței.

   Mai încolo, la buza stuhărișului, văzură cum lăcarii, cu glasul lor păsăresc asemănător orăcăitului de broaște, merg ușor pe tulpinile drepte de trestie, ca pe un drum drept și totdeauna ieșind la lumina bălții printr-un larg ocol, pentru a nu arăta răpitoarelor calea dreaptă spre cuibul lor.

   Văzură mai de aproape cum păianjeni mari pot merge pe ape fară a cădea la fund, cum aceștia prind cu picioarele lor păroase mormoloci ce ies la suprafață pentru o gură de aer. Dar și cum ei, la rându-le, devin înghițitură pentru ghiborți cu spini pe spate, ori pentru boișteni vărgați ca zebrele.

   În ghiolul cu apa mai mică văzură ciurda de vaci care stătea neclintită în apa adâncă de până la burtă, fluturându-și doar cozile pentru a se mai apăra de țânțari.

   Pentru ele apa era adăpostul de peste noapte în fața primejdiei colților de lupi, iar dealurile mai înalte din preajmă, mângâiate de fuioarele subțiri ale vântului, o scăpare din fața hoerdelor însetate de țânțari și tăuni.

 

   Cu fiecare astfel de lucru văzut, măritul împărat al nordului înțelese că doar la suprafață firea lucrurilor dovedește liniște, dar iată că, cu fiecare taină dezvăluită, se dovedea că orice vietate își are lupta sa pentru clipa prezentă, dar și pentru speranța zilei de mâine.

   ...Apoi șirul gândurilor i se frânse atunci când pescarul îi arătă pe albastrul cerului o învălmășeala de aripi negre, o luptă pe viață și pe moarte între două zburatoare ițite în sus ca din senin.

   Părea o încleștare inegală, dar bătrânul îl lămuri că pasărea mai greoaie trebuie să fie o lișiță ieșită la lupta cu țarca hoață doar pentru a-și apăra cuibul cu pui din stuhăriș.

   Cu mâna streașină Sviatoslav văzu cum luptătoarele văzduhului se prind una de ghearele celeilalte și, fără a se mai putea ține în aer, se pravăleau dimpreună spre ape.

   Se duseră la fund și pentru câteva clipe peste ape se așternu o liniște ca o așteptare.

   ...Și deodată lisița ieși la suprafață și se învârti încoace și în colo parcă dorind nerăbdătoare să-și afle dușmanca.

   Dar pentru țarcă acesta fusese sfârșitul. Nefiind o pasăre de apă, nu socotise tocmai bine să se ia cu lișița chiar deasupra bălții, iar acum plutea ca o cârpă sfâșiată, neagră, cu petecele sale albe de pe aripi...

   Și astfel se dovedi că e bine ca uneori dreptatea sa nu fie doar de partea celui puternic.

 

   La întoarcerea de pe ape luntrașul hotărî că nu e deajuns ca ucenicul doar să vadă  fiecare neam de pește, ci ar fi dreaptă nevoie să și guste din fiecare.

   Căci e știut că peștele cel mare, cu trecerea anilor, își păstrează frăgezimea cărnii, în schimb nu va mai avea dulceața celui mai mărunt...

   Merseră de partea cealaltă a cetății, la grădinile de zarzavat, pentru a culege legume în coșul de rafie, că doar legumele coapte pe jarul cu pește, dar și anumite ierburi tocate marunt pot desăvârși savoarea unei mese obținută din baltă.

   Aici Sviatoslav fu trecut în grija grădinarului. Și se dovedi că și acesta știa multe lucruri din lumea ierburilor...

   La început se mulțumi doar să le spună pe nume feluritelor legume și verdețuri, ca ceva mai încolo să găsească pentru fiecare din aceste nume câte o poveste a sa.

 

 

   Se spune că o preafrumoasă zână se scălda în unda limpede a unui iezer de munte și atunci când aceasta ieși goală din apă a băgat de seamă că tocmai era privită de mai mulți flăcăi țintuiți locului.

   Ca să-i pedepsească pentru îndrăzneala lor, zâna i-a prefăcut pe loc în flori. Și pentru că, pentru o clipă, poate și ei flăcăii i-au foast dragi, i-a prefăcut în simpatice panseluțe, cu fețișoarele alea drăguțe și care niciodată nu seamană una cu cealaltă...

 

   Ghioceii au fost la începuturi o mână de frățiori veniți pe lume fără de noroc... Căci parinții nu-i iubeau deloc, iar când aceștia i-au scos afară din casă, în frig și ninsoare, copilașii s-au strâns unul în altul, cu zăpada pe ei și au luat înfățișarea unui buchețel de ghiocei.

 

   În lumea florilor e deajuns și doar să le ști numele. Și grădinarul le numea pe fiecare, de parcă îndeplinea datoria celui care face cunoștință unor oameni, cu ceilalți oameni: salvia, lesnicioara, lăurusca, rosmarinul, narcisa, sânziana...

   Și se vede treaba că multe dintre flori poartă nume de oameni, iar poveștile spun că înainte vreme fiecare din acestea au fost care o frumoasă domniță, care o zână, o prințesă, un flacău, ori un voinic.

   ...Și doar un capriciu al sorții a făcut ca acum să avem în fața noastră întruchiparea de foare a fiecăruia dintre ei.

   De unde cunoștea grădinarul aceste dramatice schimbări la față din lumea celor din grădină? De parcă ieri ar fi răsfoit ,,Metamorfozele” lui Ovidiu?...

   Să fi răzbătut secolele aceste poeme, doar prin viul grai al oamenilor dintre fluviu și mare?

   Ori ele ar fi existat dintotdeauna prin aceste locuri liniștite și pline de povești, iar poetul venit aici tocmai de la Roma doar le-a prin între filele unei cărți?

 

   ,,Iată”, zise grădinarul ridicând de pe pământ o rămurică de care atârna un șirag de clopoței albi, ,,aceasta este Pecetea lui Solomon. Se cheamă astfel pentru că petalele fiecărei flori alcătuiesc o stea cu șase colțuri, asemenea stelei galbene a regelui David, stea pe care Solomon a preluat-o ca pe o pecete a legilor sale.”

 

   Apoi prinse cu degetele sale noduroase o buburuză și o puse cu grijă în palmă:

   ,,Dacă numărăm petele negre de pe spatele gargăriței ne va ieși de fiecare dată exact șapte. Totdeauna la fel, dar fiecare dintre ele va fi deosebită față de celelalte surate.”

 

   Sviatoslav se miră, cu o oarecare îndoială, când omul florilor ridică la înălțimea ochilor o ramură aproape uscată și cu mulțime de spini pe toată lungimea sa. Doar în vârf crenguța avea două-trei floricele mici, ca niște năsturei stacoji.

   ,,Aceasta se cheamă Coronița lui Hristos, pentru că este știut că Domnul nostru a fost astfel batjocorit pe cruce atunci când el spunea că este regele iudeilor.”

   ,,Lucrurile acestea trebuie că sunt cunoscute și de mama mea”, zise Sviatoslav, ,,căci ea a trecut cu nespusă ardoare la credința în acest evreu. Oare ce mai gasesc oamenii acum, după o mie de ani, la acest om de care s-au lepădat de la început chiar apropiații săi?!”

   Sălbaticul Sviatoslav nu putea înțelege în ce consta puterea acestui om slab... De ce trebuie să te închini unui zeu evreu, fără nicio putere, când ai în preajma ta toți zeii puternici ai Marelui nostru Nord?!...

 

 

   Vara trecu repede ca o bucurie.

   Sviatoslav socoti că blândețea și buna așezare a oamenilor de la Dunăre nu putea veni decât din chiar blândețea locurilor și din frumusețea lor neasemuită.

   Pentru că, până la urmă, ești ceea ce vezi. Astfel că oamenii, printr-o nesfârșită devenire, ajung să se asemene la suflet cu frumusețea locurilor în care trăiesc.

 

   Spre sfârșitul toamnei Sviatoslav porni într-o călatorie pe malul Dunării împreună cu oamenii din cetate care se îndeletniceau la aceasta vreme a anului cu îndestularea cu vinuri a beciurilor.

   La dealurile de la Sarica vântul rece mătura de prin podgorii și ultimile frunze rămase pe corzile cioturoase.

   În hruba adâncită într-o coastă mai dosnică a muntelui se auzea larmă de glasuri, ca peste tot acolo unde oamenii află dimpreună un prilej de bucurie.

   Când unul dintre aprozi vesti sosirea țarului, podgorenii dinlauntru deteră în lături ușile cele mari, după care se aplecară și tăcură smeriți.

   Ruteanul făcu doi pași, apoi rămase locului o clipă pentru ca ochii să i se dea la lumina firavă a câtorva opaițe.

   Dadu un ocol încăperii într-o tăcere de cercetare, apoi se pori în fața unei butii de lemn. O lovi cu manușile ținute cu doar două degete și privi întrebator spre unul din oamenii săi.

   Acesta îi spuse că prin aceste locuri din marginea codrilor oamenii nu mai țin vinul în vase de lut îngropate în pământ, ci în astfel de butii facute de ei din lemn de stejar. Apoi ajutându-se de amândouă mâinile îi arătă stăpânului său cum se prind scândurile alea curbate cu ajutorul unor cercuri de fier.

   Sviatoslav păru încântat de îndemânarea acestor oameni, care reușesc să facă o astfel de oala de lemn...

   Dar și mai încântat se arătă după ce gustă vinul din moșoaica de lut umplută la cepul uneia dintre butii și oferită lui de către stăpânul hrubei.

   Și cum vinul face ca încântarea să se transforme în bucurie și bucuria în veselie, pe dată hruba parcă se mai lumină și se umplu la loc cu glasuri.

  

   Apoi se întâmplă ca în toiul petrecerii să intre cineva prin ușile larg deschise, purtând pe unul din umeri un om în toata firea, dar nefiresc de mic. Nu era unul dintre piticii aceia cu capul mare și mâinile scurte, ci un om ca toți oamenii, dar mic la trup asemenea unui copil.

   Iar ceea ce a urmat a dovedit că arătarea era cumva jucaria băutorilor de vin de la cramă, căci aceasta nu s-a lăsat rugată și a început să turuie la vorbe deochiate, altfel poate niciodată auzite de urechile oamenilor așezați.

   ,,Capra are țăcălia la bot și țâțele la cur, iar femeia are țâțele la bot și țăcălia la cur”, turui piticul cam fără nicio noimă.

   Nu știu ce au înțeles rutenii din vorbele ăstor bulgari, dar te puteai prăpădi de râs și doar la auzul vorbitului pe nas al piticului...

   Petrecrea se lungi mult, sprijinită de vinul parcă tot mai gustos și de măscările pe care nu le mai înțelegea nimeni, dar care deveneau și ele tot mai haioase.

   În această vreme oamenii țarului încheiaseră negustoria vinului pentru cetate și deja ridicaseră în căruțe butiile pline, pe care promiseseră să le întoarne goale la primavară.

   Sviatoslav avesese toate motivele pentru a-și forma o părere bună despre oamenii de la Sarica, iar la plecare le ceru acestora ca piticul să fie lăsat să mearga împreună cu el la cetatea Prislavului, pentru a-i mai descreți fruntea de fiecare dată când va ridica o cupă cu vin alături de oamenii săi.

   Iar stăpânului piticului îi puse în palmă o pungă cu galbeni, pentru umbletul lui de a afla pe undeva o altă astfel de arătare, care să-i veselească și pe ei pe mai departe...

 

 

 

 

                                                      IV

 

   Doi ani își conduse Sviatoslav treburile imperiului său de peste stepe din blânda cetate a Prislavului.

   Dar în toamna anului 971 sosi veste la gurile Dunării cum că pecenegii se răzvrătiseră împotriva oamenilor stăpânirii lăsați de Sviatoslav la Kiev, iar Kuria, căpetenia răzvrătiților, nădăjduia ai lua locul ruteanului rămas la Dunare.

   Pentru aceasta, împresură cu hoardele sale sălbatice zidurile cetății rutene întinsă peste ostroavele Niprului.

   După obiceiului țarului Sviatoslav, căpetenia Kuria încercă și ea să trateze predarea zidurilor fară de lupte.

   Se întâmpla ca a doua zi să iasă un voinic pe poarta cetății, cu frâiele calului său pe umeri, ca și când lucrurile ar sta în făgașul lor, și întrebând în dreapta și în stânga pe chiar limba pecenegilor:

  ,,Nu a văzut cineva năstrujnicul meu de cal?”

   La asemenea neîndemănare oștenii lui Kuria se răsturnară pe spate de râs:

   ,,...Vai de puiul de peceneg, cu calul lui de nestăpânit!...”

   Doar că cel care se prezenta ca fiind păcălit de calul său nu era altcineva decât prințul Vladimir, fiul cel mai mic al țarului Sviatoslav.

   Povestea spune că odată ajuns la malul Niprului, prințul aruncase în laturi frâiele calului pierdut și sărise în unda limpede a fluviului, iar ajuns pe celălalt mal, întâlni pe Pretici, voevodul tatălui său.

   Împreună cu acesta, și în fața unei mici oștiri, se întoarse cu curaj în tabăra pecenegilor.

   ,,Tu esti principele Sviatoslav?”-întreba Kuria pe Pretici.

   ,,Nu, eu sunt vioevodul său și am venit cu avangarda, dar după mine vine armata cu principele și cu o mulțime nenumarată.”

   Pecenegi se temură de apropierea numelui lui Sviatoslav și despresurară cetatea.

 

   Așa cum se va arăta și pe viitor, gândul căpeteniei Kuria nu era la cetatea Kievului, socotită și de el ca o căciulă prea mare pentru țeasta sa rasă și cu coadă de cal în creștet, ci tocmai Prislavul de la Dunăre, locul fericit unde se întâlneau corăbiile bizantine cu cele ale ilirilor, unde ajungeau deopotrivă caravanele din estul fară margini și turmele fără numar ale vlahilor.

   Bogății de pe întreg pământul... Doar să întinzi mâna...

 

 

   După ce alungă pe pecenegi din fața Kievului, Sviatoslav încerca să rânduiască treburile din viitor ale acestei cetăți.

   Se întâmplă că în acea iarnă să treacă la cele veșnice țarina Olga, mama sa și mult se minună Sviatoslav de mulțimea de popi veniți de la Constantinopol pentru înmormântare, căci era știut că aceasta se botezase creștină cu mult timp în urmă.

   Spre primăvară rândui pe prințul Vladimir principe al Kievului și el dădu ghes dorului pentru cetatea și oamenii de la malurile Dunării.

   Și de întâmplă ca vremea sa să nu-i mai îngaduie să vadă cum noul țar Vladimir avea să încreștineze întreaga Rusie, dar și să dea o scriere pentru graiul tuturor slavilor.

 

   Atunci el se întoarse la Prislav și trecu Dunărea după cum îi era obiceiul, stând drept și cu picioarele bine înfipte în podeaua din față a luntrii.

   Trase în piept parfumul de salcie galben înflorită și potrivi gândul că și zidurile Prislavului par galbene ca aurul în soarele pieziș al asfințitului.

   Ca de fiecare dată, îl bucură liniștea dimprejur și se grăbi să se schimbe în straie mai ușoare după lungul drum făcut până aici prin stepe.

   Se părea că lucrurile mergeau bine și că nimic nu se schimbase în cetate de la plecarea lui din toamna trecută. Străjerii de la poartă îl salutară tăcuți, fiecare trăgând spre sine sulițele lor încrucișate.

   Primul lucru pe care Sviatoslav îl văzu la intrarea în cetate îi umplu sufletul de bucurie. Năstrușnicul Dunavăț, după numele pe care el îl dăduse piticului ce avea îngăduința să spună orice, cu hainele lui verzi, ca de brotac, stătea agățat deasupra bolții de la intrarea în palat și râdea cu gura până la urechi.

   Țarul păru că se molipsește pe loc de râsul arătării și zâmbi de unul singur, ca unul dus rău de tot cu capul, sau ca altul care își aduce el aminte de ceva...

 

   Harști! fu tras Sviatoslav jos de pe cal și fără a mai avea vreme a se dezmetici, Kuria îi puse cizma pe piept și cu securea grea îi reteză capul.

   Și din chiar prima seară în cetatea liniștită a Prislavului răsună un alt fel de glasuri de petrecere...

   Iar Kuria sta întins pe perini moi, de puf, învelite în mătase lucitoare și bea vin alb, de Sarica, dintr-un pocal mare și aurit.

   Poruncise ca din tidva viteazului Sviatoslav să i se facă un vas ferecat în aur, iar foile ca de lauri, aurite și ele, asemănau pocalul căpeteniei pecenegilor cu o minunată floare de nufăr.

   Mai poruncise ca pe aceste petale ale nufarului să stea scris: ,,Cine râde își pierde capul”, ca o batjocură pentru amintirea aceluia care și-a îngăduit să devină doar pentru o clipă om, într-o întreagă viață de sălbatic.

 

 

   Stăpânirea căpeteniei Kuria peste minunata capitală a rutenilor de la malul Dunării nu dură pentru multa vreme.

   Oamenii săi nu se învredniciră ca să țeasă cumintea și fireasca legătură cu pământul. Cu toții continuară să-și traga seva vieții lor de zi cu zi doar din prădăciunile pe care le întindeau tot mai adânc în trupul Bizanțului, drept pentru care Ioan Tzimiskes, noul împarat de la Constantinopol, porni spre marginea imperiului său pentru a-i alunga peste ape pe sălbaticii călăreți pecenegi.

   Când iscoadele îl preveniră că armatele împărătești se apropie de cetatea sa, Kuria, după obiceiul său de luptă, parăsi Prislavul cu gândul de a face prin Dobrogea un larg ocol, ca după aceea să se îndrepte chiar spre zidurile de pe malurile Bosforului rămase doar sub paza străjerilor.

   Doar că împăratul bizantin îi cunoștea sălbaticului Kuria acest șiretlic simplu, de vulpe hoață, și își îndreptă armatele spre calea de ocolire a pecenegilor.

  

   Le ieșiră dinainte undeva, în susul Dunării, în locul unde un șir de munți roși de vreme vin până spre malul apei, ca un curcubeu care bea apă de fiecare dată, macar cu unul din capete, dintr-un lac, ori dintr-o apă curgatoare.

   Văzându-se împresurat din toate părțile, Kuria încercă o apărare disperată și se grămădi cu toți oamenii săi pe cel mai înalt dintre dealuri.

   Jur-împrejur, pe la jumătatea coastei, rândui carele sub forma unui iluzoriu zid de apărare. Iar carele aveau loitrile înalte, căci porniseră cu gândul să încapă în ele tot aurul cetății Bizanțului...

 

   Pasă-mi-te, de atunci locul acesta poartă numele Dealul Carelor, chiar dacă astăzi niciun drum de căruță nu brăzdează stepa aspră.

   Doar frântura de poveste din care aflăm că pe acest deal sterp neamul sălbatic al pecenegilor a foast stins până la ultimul suflet.

   Și numele de azi al satului de pe malul apei: Peceneaga.

 

   Iar amintirea viteazului Sviatoslav se leagănă pe ape sub chipul unei flori de un alb desăvârșit: nufărul.

   Nufăru, numele de azi al Prislavului.

  



Marți, 20 octombrie 2015 - 17:08 
Afisari: 1,128 


Comentariile membrilor (4)

soringalati
soringalati

 
1
"Cu fiecare astfel de lucru văzut, măritul împărat al nordului înțelese că doar la suprafață firea lucrurilor dovedește liniște, dar iată că, cu fiecare taină dezvăluită, se dovedea că orice vietate își are lupta sa pentru clipa prezentă, dar și pentru speranța zilei de mâine."

Minunat mod de a descrie acea senzatie de liniste si tihna a oamenilor si locurile in care, ca si turist, ajungem pentru a gasi linistea si frumosul! Insa, daca stai mai mult intr-un loc, daca afli mai multe despre acei oameni, si despre viata lor de zi cu zi, afli ca ei, acasa la ei, au aceleasi griji ca si tine, acasa la tine.
Iar linistea ce se arata calatorului, nu-i altceva decat o falsa impresie.

Mi-as dori sa fi gasit astfel de povestiri in cartea de istorie sau geografie.
Minunata povestea, fie ea adevarata sau inchipuita!
Sper sa se gaseasca vreodata "Tidva viteazului Sviatoslav".


Marți, 20 octombrie 2015 - 18:12  

mihaita_39
mihaita_39
Busola
 
2
Sper să vă citească și alde Putin, domnule Cepoiu ... baremi spre încălzirea relațiilor diplomatice române - ruse, mai ales că se apropie iarna.


Miercuri, 28 octombrie 2015 - 19:46  

slashu
slashu

 
3
Gigi Cepoiu, monsieur "invarte-ma cuvinte"...
Chapeau!


Miercuri, 28 octombrie 2015 - 21:59  

mihaitzateo
mihaitzateo
Coarda
 
4
Dnule Gigi Cepoiu,articolele dvs. din sectiunea culturala a siteului sunt foarte frumoase.
Am citit cu multa placere acest articol.
Nu stiam de bucata asta de istorie a Romaniei.
Foarte frumos.


Luni, 14 decembrie 2015 - 21:09  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0607 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org