Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2018
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Decembrie 2018
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Online

Vremea
Varful Leaota
Muntii Leaota

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Mocănița de pe Valea Vaserului


   De la început am zis că râul acesta din Munții Maramureșului nu se poate să aibă o denumire românească, numele de ,,Vaser” ducând mai degrabă cu gândul la un test de analize de laborator pentru depistarea TBC-ului, a malariei ori a sifilisului. Un test care parcă se numea ,,Wasserman”.

   Așa că punem în seama ,,țipțerilor” acest toponim, etnicii aceștia germani având tot timpul de pe la 1700 încoace să găsească un nume pentru râul acesta de munte, sălbatic și fară drum încă și acum, pe cei 62 de km ai săi.

   Dacă la auzul acestui nume poate clătinăm din cap a neconvingere, d-apoi trebuie să le recunoaștem nemților simțul tehnic oriunde s-ar afla și sub forma oricărui neam ori trib ar apărea în lume. Mă gândesc acum la mocănița de pe Valea Vaserului.

   Dar să vedem cum stăm și cu ai noștri...

 

   În primul rând că maramureșeanul e un rural prin excelență și asta într-un procent înconvoietor. Iar ospitalitatea sa se manifestă întâi de toate cantitativ: el îți va pune dinainte întotdeauna o sticlă plină de horincă. Sau de turț. Sau de pălincă. Sau de rachiu. Sau de țuică. Toate însemnând același lucru, pentru că da, noi românii chiar ne pricepem să dăm nume frumoase lucrurilor...

   Afirm asta când îmi amintesc cum denumesc ei o băutură adevărată: ,,pălincă 4x4”, adică dacă bei un păharuț ajungi să mergi deabușilea, 4x4...

   Apoi el se va fâstâci, ori se va pierde de tot când va vedea că pensionarul educat, venit de la oraș, va aplauda cu dosul palmelor culoarea de dudă coaptă a licorii cu greu furată prunelor, asta printr-o alchimie mai veche chiar decât cea de transformare a glodului în aur.

   E drept că bucuria păhăruțului ridicat la nivelul ochilor e una care se autofinanțează, se autoamplifică, dar poate deveni un proces greu de controlat și la fel de devastator ca o reacție nucleară ce trece ușurel de la scânteiuță la flăcăruică, cum am văzut că s-a întâmplat la Cernobâl...

   Orășeanul va îngădui totuși un deget de afinată, și asta pentru valențele de panaceu universal pe care afinul le are în subconștientul și în apetența sa pentru subliminal, de om citit despre cele ce se bagă în gura ori se dau pe gât.

   Și până la urma e treaba celui de la oraș și e dreptul său să fie ignorant și să nu știe ce pierde... și-ar putea spune moroșanul, care lasă permanent cele doua sticle pline la mijlocul mesei, ținând astfel locul la masa de la țară talerului aceluia metalic cu sticluțe de oțet, ulei, piper și sare pe cre îl întâlnim invariabil pe mesele restaurantelor cu 3*** Michelin de pe la noi...

 

   Cu câte un păhăruț de afinată suntem întâmpinați și la urcarea în vagonetele descoperite ale trenulețului cu mocăniță de la Vișeul de Sus.

   Dar aici băutura e văzută parcă cu alți ochi și cu o bunăvoință vecină cu bucuria sinceră.

   Mai ales că rolurile de stewarzi sunt aduse la îndeplinire de doi tineri frumoși, băiat și fată, în uniforme lejere, cu tricouri cu însemnele trenului forestier și cu caschete nou-nouțe.

   De apreciat alegerea acestei interfețe agreabile în relația cu publicul, fata blondă, chiar frumoasă în uniforma închisă la culoare, nemaiprididind să facă față cerințelor de fotomodel... Cine nu-si dorește un ,,selfie” cu o asemenea frumusețe?...

   Drept pentru care turistul nordic, suedez ori teuton, totdeauna trecut bine de a 7-a tinerețe, e superîncântat să se fotografieze cu o domnișoară cu o sută de ani mai tânără decât domnia sa. Totul într-o atmosferă de beatitudine uimită, ,,cum de mai exista pe lume o locomotivă cu abur?! Ca în tinerețea noastră, noi, cei care am fost contemporani cu Stephenson, inventatorul acestui prim tip de locomotivă?!...”

   Iar tinerii de la tren chiar știu și engleză și răspund cu politețe complimentelor străinilor.

   Dar surpriza placută e să constați ca și tehnicienii trenulețului, mecanicul, fochistul, frânarii, toți sunt tot tineri de liceu, și nu pensionari voluntari, cum am văzut la alte trenuri cu aburi de pe alte meridiane.

   Dar să lăsăm floricelele stilistice de scriitor și să facem loc inginerului...

 

   Principiul de funcționare al locomotivei cu abur e relativ simplu.

   Se face focul sub un cazan cu apă pentru a produce abur. Cu precizarea că situația de la locomotivă nu e ca la un ceainic, unde focul e doar sub fundul vasului.

   Aici e vorba de un schimbator de căldură, unde suprafața de contact între foc și apă trebuie să fie cât mai mare, așa că vom avea, după caz, un cazan cu tuburi de apă ce trec prin flăcările focului, ori cu tuburi cu aer cald, cu flăcările ce trec printr-un cazan cu apă...

   Apoi aburul produs e trecut într-o casetă de distribuție și corect dozat acționează asupra  unui piston, mai întăi din față, apoi la schimbarea sensului de mișcare, din spate, astfel încât în permanență aburul acționeaza asupra pistonului, neexistând timpi morți, ca la motorul în patreu timpi de la mașina pe benzină.

   Rămâne doar ca mișcarea liniară de dute-vino a pistonului să fie transformată în mișcare de rotație, și asta se face ușor, printr-un sistem bielă-manivelă.

   Iar roțile de oțel ale trenului sunt cu diametrul mare, în primul rând pentru reducerea frecării cu suprafața șinei de rulare, prima pereche numindu-se ,,roți alergătoare”, adică de direcție, celelalte perechi fiind ,,roți de purtare”, adică roți de tracțiune.

   De precizat că la o locomotivă cu abur nu există rulmenți, și nu există suspensie, arcuri elicoidale ori arcuri-foi.

   Rezultă că lagărele trebuie unse frecvent, iar zdrăngăneala întregului tren o să fie o stare de fapt absolut normală.

   O permanentă zdrăngăneală ne va însoți pe tot parcursul drumului și în vagoane, pe lăngă cea venită din lipsa suspensiei adăugânduse și hâțâielile înainte-înapoi datorate legăturii dintre vagoane.

   Vagoanele sunt legate între ele printr-un lanț scurt, cu trei zale groase, dar sunt prevăzute și cu tampoane mari, dar la fel de rigide și fară amortizare. Astfel în timpul mersului e o neîntreruptă mișcare de zgâlțâială, când zalele se întind, apoi bușitură când tampoanele se lovesc. Hâț-hâț... Hâț-hâț... Să te ții, tată, hâțâială!...

   Totuși, la o prima vedere locomotiva e destul de mică și neputiincioasă, dar asta nu contează prea mult, pentru că ea va tracta la deal doar vagoanele goale, urmând ca la coborârea de pe munte vagoanele cu bușteni să coboare mai mult gravitațional.

   Și la coborârea trenului de pe munte apare alt tip de zgâlțâială... Pentru că acum intervin frânarii pentru a ține trenul sub control, frânând fiecare vagon în mod independent, locomotiva, trenut în întregul sau, neavând sistem de frânare integrat.

   Mai adăugăm observația că trenul urcă doar la deal așa cum te-ai aștepta, adică cu locomotiva în față, iar aceasta să meargă inainte, cu față. Iar la coborâre se schimbă doar vagoanele în spatele locomotivei, urmând ca de data aceasta locomotiva să coboare de pe munte mergând cu spatele.

  Pentru ce aceasta? Pentru ca apa din cazan să fie în continuare așezată pe cuptorul cu foc. Pe scurt, locomotiva va fi în orice situație cu botul la deal.

 

   Există și o a treia cauză pentru zgâlțâiala din tren. Șinele căii ferate forestiere sunt deosebit de înguste și subțiri, iar patul de pietre pe care sunt așezate, terasamentul, e puternic afectat de folosire îndelungată și de ploile scurse pe el.

   Drept pentru care, privite în lungul lor, cele două șine sunt ondulate și vălurite, cum se spune, ca pișatul boului... Și de aici să vezi iarăși dansuri ale vagoanelor.

   Spuneam că Valea Vaserului e însoțită doar de această cale ferată forestieră, iar asta e un lucru cât se poate de bun, pentru că natura de pe vale nu e afectata de prezența omului ca în cazul unei șosele prăfuie. Trenul trece fără a atinge ceva... și dupa ce se risipește fumul, gata, totul e ca la început.

   Relieful văii e influențat extrem de puțin, gabaritul de trecere al trenului fiind extrem de bine calculat, astfel încât în permanență ai impresia că colțul vagonului va atinge o margine de stâncă, ori vreun trunchi de copac. Iar crengile rebele chiar te plesnesc peste ochi dacă nu ești cu băgare de seamă.

   Dar măcar poți culege din mersul lălăit frumoase flori de margarete, clopoței albaștrii, ori buchete de soc parfumat...

 

   Și la jumătatea drumului se face un popas, în așa-zisa stație Cozia.

   Toată lumea coboară din vagoane și se risipește pe poiana spuzita cu flori albe, ori pe costișele cu frăguțe coapte.

   Fotografii se regăsesc ciotcă în preajma locomotivei. Aceasta pufăie liniștită și scoate aburi prin toate găurile posibile.

   Cu un furtun gros se completează apa din cazan. Te-ai aștepta ca în stație, pe marginea liniei, să fie un rezervor special, ca în filmele cu trenuri blindate prădate de bande de răufăcători prin deșetul vestului sălbatic.

   Dar nu, aici apa e preluata dintr-un pârâiaș ce coboară sprințar prin iarbă, iar odată ajunsă în locomotivă, te vei teme ca apa să nu înceapă să țâșnească prin miile de găuri pe unde deocamdată iese aburul...

   E o atmosferă colocvială, în care fiecare e dispus să-și prezinte primele impresii, ori să-și dea cu părerea despre funcționarea ori randamentul locomotivei. Ascultători să găsească!...

   Mecanicii cei tineri sunt gata să ofere și ei detalii tehnice. Și spre exemplificare coboară cu o pompa de uns angrenajele, piese în mișcare dealtfel bine lustruite.

   Locomotiva noastră poarta un nume pompos: ,,Elveția”. Chiar dacă ea a fost constriută la Uzinele Reșița. Și asta, hăt, în anul 1954. Iar acum pare ca nouă...

   Și oricum, ea poate fi considerată o ,,domnișoară” pe lângă ,,Măriuța”, cea care are certificatul de naștere rufos, gălbenit și ros pe la colțuri, ea născându-se în anul 1910 și nemaiamintidu-și locul în care a adus-o barza...

   Fete-bătrâne sunt și frau ,,Krauss”, venită din Germania în anul 1921, dar și ,,Budapesta”, cea care probabil a uitat cum o chema și își amintea doar locul de naștere... Căci a fost construită în capitala ungară în anul 1925.

   Apoi mai tinerelele ,,Ioana” născută în anul 1955 la Reșița, ,,Bavaria” în 1954 la Reșița, ,,Maramureș” din anul 1955 la Reșița și alte două uituce, pe care le trecem doar cu numărul din buletin: ,,764 469” la Reșița în anul 1955 și ,,764 436” din anul 1954 tot la Reșița.

   Pe lângă acestea ,,Cozia-1” e mică copilă, fiind nascută în anul 1986 la Reghin.

   După numarul ,,mare” al acestor locomotive, e clar că ele au fost fabricate aproape manufacturier, din pilă și ciocan. Iar eventualele piese deschimb se întocmesc și ele pe loc, în același mod ,,hand-made”.

 

   Până în anul 1932 lemnul se scotea din Munții Maramureșului prin plutărit.

   Cu un curs de 62km eminamente printre munți împaduriți, Vaserul are cu siguranță cel mai sălbatic bazin hidrografic din câte se poate închipui. Fară drumuri, ori cărări care să îl străbată, acest bazin hidrografic se întinde pe aproape toată lățimea Carpaților Orientali din aceasta zonă de nord a țării noastre..

   Și totuși austriecii au apreciat corect potențialul de exploatare forestieră a imensului codru.

   La începuturi buștenii se coborau de pe munte cu ajutorul apei.

   Mai întâi se aduceau de pe pantele înclinate ale munților și până în albia Vaserului cu ajutorul canalelor de scânduri bine lustruite, sau chiar a jgheaburilor cu apă.

   Buștenii erau prinși cu scoabe metalice unii de alții, sub forma unor plute, sau chiar trenuri de mai multe plute, care erau construite direct pe albia râului.

   În punctul care astăzi se numește Măcârlău, aproape de capătul din amonte de la Comanu, existau baraje cu porți mobile, de unde se foarmau viituri artificiale, care mai jos ridicau plutele de pe piatrele râului și le purtau la vale, dirijate de plutași poate chiar până la Vișeu, și asta dintr-o singură ,,undă”...

  

   În prezent calea ferată forestieră de pe Valea Vaserului măsoară aproximativ 50km lungime, de la Vișeul de Sus până la stația terminus din amonte, numită Punctul Comanu.

   La doar 8km de la plecarea din Vișeul de Sus, la Punctul Delta-Novăț, se află un triunghi de bifurcație pentru o ramificatie ce urcă circa 7km pe Valea Novățului, afluentul pe mâna stângă al Vaserului.

   Urmează stația Glimboaca și apoi Cozia, stație unde, după cum am văzut,  trenurile turistice fac o oprire de circa 20min.

   Mai sus locurile devin și mai sălbatice, cu podețe de schimbare a malului pe care se înaintează. Așa cum e la Novicior, unde se trece și pe sub o poartă maramuteșeană, din lemn sculptat.

   La Punctul Paltinu, aflat la 21,6km, se află punctul terminus al trenurilor turistice. Aici se găsesc amenajate scene pentru reprezentații ad-hoc de dansuri populare, ,,izvoare” ,,Tuborg” și ,,Bergenbier”, dar și un mic muzeu al căii ferate forestiere.

   După ce au debarcat turiștii pentru o pauză de circa două ceasuri, trenurile merg puțin mai sus și  fac manevra de schimbare a locului locomotivei din capatul de sus în cel de jos al trenului. Deci se schimbă doar locul mocăniței, nu și orientarea sa, ori a vagoanelor.

   Mai sus de Paltinu e statia Bardău, după care urmează o porțiune extrem de sălbatică, unde pare ca versanții verticali se prăvălesc peste trenulețul mult prea îndrăzneț în încăpățânarea sa de a străbate sălbăticia.

   Aici locomotiva pare că se înneacă cu propriul fum atunci când străbate, unul după altul, trei tuneluri strâmte.

   Torenți aproape verticali se prăvălesc de pe versanți, amintind de peisajele norvegiene, cu cascade întinse pe verticalele versanților din fiorduri.

   Mai sus trenul o lasă mai moale cu pufăitul și își mai trage sufletul trecând tiptil prin stațiile Botizu, Șuligu și Făina, stații prin care oprește la urcare doar dacă trebuie să lase vagoane la încarcat, ori la coborâre să le lege la coadă pe cele cu bușteni proaspeți, mirosind puternic a rășină.

   În stația Făina mocănița trebuie să-și potolească din nou setea. Așa că e timp pentru dat o fugă până la capela catolică ridicată pe un bot de deal cu ani în urmă de către coloniștii austrieci și închinată atunci frumoasei lor împărătese Elisabeta, cea cu dragoste numită de toți ,,Sissi”.

   La 5km mai sus, la Măcârlău drumul de fier trece chiar peste digul barajului fostelor instalații pentru plutărit, de care am amintit.

   Pe neașteptate locurile se mai deschid într-o zonă de confluență cu Valea Babii, apoi totul ia sfârșit la Comanu.

   Mă gândesc ca e atât de depărtat de lume Punctul Comanu, că dacă cineva ar forța granița cu Ukraina din apropiere, vestea ar ajunge doar peste câteva zile în vale, la Vișeu.

   Și mă mai gândesc că o tură pe jos peste cei 50km ai traseului căii ferate ar fi o adevarată aventură. Asta pentru că pe Valea Vaserului nu există semnal telefonic și nici centre pentru aprovizionare cu alimente. Dar nici prea multe poteci prin pădure care să ofere o alternativă de traseu, ori o variantă de ieșire din zona de munte în caz că terasamentul căii ferate ar avea de suferit în urma unor inundații, să zicem.

   Se pare că ar exista totuși o potecă marcată, dar care străbate Munții Maramureșului deaurmezișul, de la sud spre nord, cu plecare din stațiunea Borșa și trecând peste Varful Toroiaga 1930m alt. în Valea Vaserului, la Măcârlău, apoi pe vale în jos până la Bardău, după care se urcă din nou pe munți ajungând la Vârful Pietrosul Bardău 1850m alt. și se coboară în localitatea Poienile de Sub Munte, în Valea Ruscova.

 

   Trenul turistic ajunge în stația Paltinu după mai bine de două ceasuri și jumătate de opintit la deal. Ajunsă cu bine aici, mocănița își trâmbițează isprava prin trei semnale ascuțite, dar totuși răgușite.

   În stație totul se află în miscare, într-o desfășurare continuă, în care sosirea noastră se doreșete să se treacă drept un fapt minor.

   Totuși toți de aici sunt cu ochii pe călătorii bine zdruncinați care coboara din vagoane și caută și alte senzații mai plăcute, cel puțin fizic.

   Pe o scenă largă și coborâtă democratic la nivelul spectatorilor e în toi un spectacol cu muzică maramureșeană: ,,Maramureș, plai cu flori”, ,,La moară la Niculai”, ,,După pui de moroșan , să nu dai cu bolovan” și ,,Invârtita” și ,,Tropotita”...

   Lumea se strânge ciotcă la spectacol. Ca de fiecare dată, spectatorii se dovedesc a fii cu toții mari fotografi. Totuși niște fotografi amatori, cu telefoanele lor ridicate cu mâinile întinse, la nivelul ochilor.

   Solista populară pare a nu fi impresionată de această mutitudine de imagini, în care ea trebuie că se reflectă, ca în miile de fațete ale unui diamant cu adevărat prețios.

   Am remarcat și în alte rânduri aceasta ținut mândră, chiar trufașă, a maramureșencelor gătite în costumele lor populare. Și asta pentru că ele știu că nu numai costumul e impecabil, cu albul imaculat al iei și volanele apretate răsfrânte peste umeri, dar și cu ochii, cu sprâncenele, cu obrajii și gura sunt în strai de sărbatoare.

   Iar toți ceilalții, ,,civilii”, cu toate hainele lor de firmă, tot par șleapăzi și neîngrijiți pe lânga mândrețea straielor populare de sărbătoare.

   Mă trag la umbra unui paltin cu frunze palmate (probabil de la acești copaci de pe malul apei vine și numele stației) și îmi țin respirația încercând să prind nemișcat chipul fetei în teleobiectivul aparatului foto.

   Îmi dau seama că și ea m-a remarcat, cu aparatul meu ceva mai ,,profi” și pare că zâmbește în direcția mea, așa, mai în particular.

   Știe că doar în fotografiile mele chipul ei își va dovedi mai în amănunt frumusețea, iar legitimația mea de ghid ce-mi atârnă la gât ar putea fi, de ce nu, una de atestare de la Național Geografic...

   Oricum, a știut să-și disimuleze dezamăgirea atunci când, în iureșul ,,învârtitelor” și ,,tropotitelor” la care erau invitați mulțim de spectatori, a venit cântând la microfonul fără fir și m-a luat la joc.

   Gata-gata să mă pierd cu firea și încâlcit în desișul mișcător, am reuși totuși să las aparatul de fotografiat în mâinile primei persoane cunoscute din marea de oameni, o doamnă avocat mai în vârstă din grupul nostru de gălățeni.

   Atâta mi-a trebuit...

 

   Fotografiile pe care doamna s-a grăbit să mi le facă nu au ieșit prea bine, dar de data asta câteva cuvinte pot conta cât o mie de imagini:

  ,,Fata frumușică foc, domnul ghid subțirel, le venea de minune îmbrățișarea dansului!... La o adică mergeam cu un astfel de divorț până la cedo!”

 

  

  

  

 

  

  

  

  



Luni, 18 iunie 2018 - 19:18 
Afisari: 669 


Comentariile membrilor (2)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Carpati.org. Prea tare!
Fusei în Munții Maramureșului! Nu m-a preocupat Valea Vaserului! Bănuiam că cineva, cândva, mi-o va descrie artistic, mai bine decât aș vedea-o eu! Carpati.org


Bine-ai revenit, coane Gigi!


Marți, 19 iunie 2018 - 11:12  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
2
As zice ca trebuie vazuta cu ochii proprii. Doar asa, bifata dupa o tura serioasa in Muntii Maramuresului. La mine sunt doar cateva impresii de calatorie, de data asta ajungand in Maramures ,,cu treaba".
Iar pe Carpati am fost incantat sa citesc niste jurnale super si vesti despre initiativa Asociatiei, miscarile mele din teren parca nefiind in acest timp la nivelul unor prezentari mai acatari.

Tuturor o vara la inaltime!


Joi, 21 iunie 2018 - 09:22  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0552 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2018) www.carpati.org