Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Dara
Muntii Fagarasului

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Mireasa


   Câmpul neted al Dobrogei se sfârșește la Zebil și calea ferată patrunde pe Valea Casimcei. La curbe trenul vechi începe să pârâie din toate încheieturile, înfiorat și el de locurile aceste stranii, lipsite de arbori, ba chiar și de iarbă, cu râpe roșii, ca niște răni ale pamantului. Și cu poduri de piatră galbenă, cu arcade rotunde în partea de sus și lungi și înguste, ca țevile unui nai uriaș.

   Căldura groasă din vagon pare să îngreuneze și mai mult înțelegerea lucrurilor. Călătorii tac resemnați, cu ochii aproape închiși, dar privindu-se unii pe alții cum li se scurg sudorile pe fețe. Sunt supuși pe rând și acestui chin, după cum soarele năvălește prin șirurile de ferestre murdare, odată pe o parte, apoi pe partea cealaltă, la schimbările de direcție ale trenului.

   Vagonul-motor cu care străbatem stepa dobrogeană are un singur compartiment, lung și îngust, iar ușa deschisă de la cabina mecanicului naște în călători un fel de comuniune, o bună-înțelegere între toți acești oameni gata oricând să facă față oricarei încercari a drumului.

 

   Conductorul bătrân, cu uniforma sa ponosită, de pensionar rechemat la datorie, reușește să inspire încredere, ca unul care cunoaște locurile și care a mai trecut prin aceste spaime ale necunoscutului.

   Apoi se ivește ocazia ca omul să-și dovedească surplusul de competențe. Și asta atunci când mecanicul se ridică de la manete, înțepenit de șale și-l deleagă pe el să conducă hadabaua veche pentru câteva clipe.

   ,,Nea Marine, să nu pui mâna pe nimic, altfel ieși din cabina cu mainile roșii, la fel cum a pațit Prunariu când a vrut să conducă și el racheta rusească!”

   Strabate vagonul trecând printre călători și privindu-i pe fiecare, zambind jovial celor pe care îi cunoaște, adică aproape tuturor. Mie îmi acordă un salut de comlezență, tăcut, doar cu două degete ridicate spre un chipiu închipuit.

   Mă surprinde acest mecanic tânăr, de cel mult 25 de ani, în papuci și cu pantaloni trei sferturi, cu un tricou a cărui culoare s-a pierdut de mult, poate arsă de soare, poate subțiată de spălarile repetate.

   Părul scurt și țepos, tuns doar pentru a scăpa de el, parcă vrea să te asigure că băietanul ăsta nu se va maturiza în veci, că va rămâne mereu un puști de la țară care a învățat mecanica printre combinele și semănătorile defecte din curtea IAS-ului.

   E nevoit să meargă la wc-ul din capătul celălalt al trenului, în timpul mersului, deoarece gările prin care trecem, ditamai cladirile masive, ridicate din piatră și cu arcade de cărămidă roșie deasupra ferestrelor, le vedem pe toate închise, poate părăsite cu totul.

 

   Opririle din stații sunt însoțite de imagini estompate, încremenite în nemișcare. Toate astea creează o atmosferă care te împiedică să mai privești înspre înainte.

   Locurile astea seamănă cu șantierul de exploatare al unui zăcământ epuizat, unde viața abia se mai agață de lucruri.

   Puși dinaintea unui viitor incert, ochii devin ochi-ai-minții, iar raționalul lucid face loc trăirilor sufletești mai ambigui.

   Mintea, cea care ar trebui să stabilească opțiunile pentru acțiunile viitoare, se întoarce înspre sine și devine un analizator al faptelor la care ai fost participant.

   Ca să fiu sincer, nici nu mi-e prea clar unde merg cu trenul ăsta… În schimb mă macină gândul că prin aceste locuri austere, șterse, mi-a fost dat să trăiesc clipe ce au săpat amintiri de neșters în sufletul meu.

  Și de ce toate astea au trebuit să mi se întâmple tocmai mie? Sau, mai cuprinzător, de ce a trebuit să pătimească atâta cei din generația mea?

   Trecerea timpului m-a făcut ca să iert pe fiecare om în parte. Orice durere are leac. Greutatea e doar să îl dibuiești.

   Și-apoi omul e animalul cel mai răbdător de sub soare. Unde l-ai arunca, trăiește. Oricât l-ai chinui, se obișnuiește. Primejdia cea mai crâncenă, cu vremea, nu-l mai înspăimântă, ba chiar îl întărește.

 

   Recunosc, ca prin vis, fațada de piatra rostuită a gării. A gării mele. În subconștient am sentimental că am ajuns acasă, dar abia când silabisesc numele scris cu albastru, ,,Târgușor Dobrogea”, realizez că trebuie să mă trezesc din reverie si să cobor din tren.

   Mă duc pe la ușa din față și înainte să cobor mulțumesc mecanicului pentru călătoria asta inițiatică din pustiu.

   Coboară și conductorul după mine pe peron. El parcă nici nu vede gara pustie. Privește o clipă în lungul străzii ce duce în sat, apoi fluieră scurt și dispare în spatele ușii închise printr-un fel de rotire.

   Se face repede liniște și acum nimic nu mă mai împiedică să visez în continuare…

   Socotesc că cel mai al dracu lucru pe lumea asta e ca cineva să te împiedice, să-ți interzică chiar, să-ți iubești locurile natale, ființele dragi, neamul tău, țara în care trăiești…

   Supunerea la acest chin nu te va întări niciodată. Dimpotrivă.

 

   Ca mai toate satele dobrogene, până nu demult și Târgușorul a avut un nume turcesc. S-a chemat Bazarchioi, adică ,,satul cu târg”. Și asta pentru că în alte vremuri trecerea Dunării se făcea pe la Frecăței, iar negustorii moldoveni, ba uneori chiar și cei poloni, în drumul lor spre portul Constanței, poposeau aici și mai făceau și oarece vânzări ocazionale turcilor ori lipovenilor dobrogeni.

   Strada Mare, cât o mai fi rămas ea de ,,mare” acum, când aproape că nu mai e nimeni în sat, se numea așa dupa prăvăliile ce o străjuiau pe ambele flancuri.

   Bizim, turcul care ținea băcănie, îmi oferea ,,pe gratis pentru domnișoru” acadele pe jumătate topite, ori colțuri mai turtite de nuga cu scoarțe de napolitană.

   Asta pentru a nu-i mai transmite beștelelile mamei, cum că uleiul sfârâie în candelă…

   În schimb tata nu a avut niciodată obiecții în legatură cu ,,monopolul” de un litru cumpărat pentru lucrătorii de la vie, ori pentru sticla înfundată de ,,Sarica”, atunci când avea musafiri de la Constanța, iar vinul din butoi se va fi terminat de mult.

   Dealtfel amintirile mele din aceste locuri uitate de lume ale Dobrogei sunt destul de puține și pot fi rânduite ușor în două cămări ale sufletului: una luminoasă, cu oameni și lucruri cu contururi limpezi, ca de dinainte de alungarea din rai și o alta cămară, una prin care gândul trece fulgerător, parcă sărind din piatră în piatră, peste o lume întoarsă și ea cu susul în jos.

 

 

   Primele semene ale lipsei de rânduială a lumii și-au făcut apariția încă din primele luni ale războiului.

   În toamna anului 1940 au sosit în Târgușorul nostru vreo 50 de familii de bulgari, ca urmare a schimbului de populații intervenite după cedarea Cadrilaterului.

   Mulți dintre noii noștri vecini erau armâni veniți de prin Munții Rodopi. Primiseră câte 10 hectare de pământ și se apucaseră de plugărit, ca oamenii de treabă în noua lor țară.

 

   Doar că vremurile aveau un alt plan, o altă socoteală cu oamenii.

   Noua orânduire de după razboi, de inspirație bolșevică, a găsit de cuviință să le ia oamenilor pământul îndărăt.

   Câțiva dintre cei care nu au fost de acord și care au încercat să se opună au fost ridicați la scurt timp și duși. Și lucrurile păreau că se așează pe făgașul lor, așa strâmb cum era el conceput.

   Apoi toamna, la culesul porumbului, au venit în sat câteva duzini de țigani ncunoscuți, chipurile pentru a ajuta la strângerea recoltei. Nu făceau treabă atât cât vorbeau de rău noua orânduire de stat.

   Văzîndu-i vorbind după placul inimilor lor, vorbind în gura mare despre lucruri la care ei abia mai îndrăzneau să se gândească, oamenii din sat au început și ei să-și spună oful cu glas tot mai conturat.

   Urmarea a fost că în una din seri au venit în sat două camioane cu securiști. Țiganii de mai ieri, dar îmbrăcați puțin mai altfel.

   Cei care au scăpat de ,,plimbarea” la Constanța au fost nevoiți să se ascundă pentru o vreme și mulți au luat calea codrului.

   În Dobrogea de după război rezistența anticomunistă avea să se organizeze în două formațiuni, fiecare din ele autointitulându-se ,,Haiducii Dobrogei”.

   Grupul din Pădurea Babadagului era condus de frații Fundulea, iar cel din jurul satelor de pe Valea Casimcei de către Gogu Puiu.

  

   Patru ani au reușit ai noștri să ducă de nas oamenii cârmuirii. Și în Dobrogea noastră nu erau nici munții și nici pădurile ca la frații din Rezistența din Făgăraș... Aici luptătorii se bazau mai mult pe sprijinul oamenilor din sate, totuși deschizând bine ochii atunci când sprijinul trebuia să vină din partea pădurarilor, a lipovenilor, ori a țiganilor...

   Astfel la Colelia aveam ,,gazde” pe cei doi frați Vanghelicescu, la Camena pe Gherga Gheorghe, la Ghelengic pe Hristu Zuba.

   Dar cei împresurați se încredeau și în ,,simțul” personal, cum s-ar zice acuma, ,,aveau fler”.

   Când Iancu Cușu a fost scotocit o noapte întreagă prin paiele de la târla din marginea Beidaudului, omul cuoștea locurile, dar cunoștea bine și tactica jandarmilor, așa că nu a fugit spre padure, ci peste câmpuri și pe fundul derelelor.

   În pădure era chiar mai nesigur. Când pădurarii i-au dus la ascunzatoarea ,,Haiducilor” de la Bașpunar, securiștii au înconjurat întreaga zonă.

   La observator se afla doar Hopa Stere. Simțindu-se încoltit, a ieși Stere în cămașă, cu mâna pe trăgaciu puștii automate.

   S-a mirat când a văzut că nu mișcă nimeni și îl lasă să treacă... A traversat și poiana, mergând cu spatele, cu ochii în patru, gata să tragă.

   Și când a crezut că e lăsat să scape, într-adins, ca să-i ducă la ,,cloșcă”, o secătură de lunetist l-a împușcat în genunchi.

   S-a târât până la copacii de dincolo și s-a gândit să se împuște singur, să nu cadă viu în mâinile lor. Dar nu, ca bun creștin nu putea face asta. Așa că a încercat să lupte și să-și dobândească nu doar o moarte de creștin, dar și un sfârșit de erou.

 

 

 

                                                       II

 

   Drumul până la satul Ghelengic îl fac pe aripile amintirilor, aripi vânjoase, care îmi acaparează toată ființa.

   Rămâne totuși și un ochi deschis, ca urmarte a unei vigilențe îndelung exersate prin aceste locuri. Astfel că dincolo de sprânceana de pădure de pe buza râpii din dreapta simt, parcă în subconștient, prezența Cheilor Dobrogei.

   E lumea aia de turnuri de piatră, de stânci cu chipuri de oameni, ori de pasări. E locul unde Pământul ține morțiș să-și arate măruntaiele sale geologice. Lucru care pe mine m-a vrăjit atât de mult în anii tinereți, că au reușit în cele din urmă să-mi plămădeasca destinul de geolog...

 

   La intrarea în satul pe care nu-l mai văzusem de atâta amar de vreme mă opresc descumpănit: primele case par a fi căzute la pământ. Dar o privire mai atentă dezvăluie dezastrul în toată nenorocirea sa: toată partea asta de sat e năpadită de țigani, iar gunoaiele întinse prin tot locul te fac să regreți că peisajul nu e cel de după doar un cutremur.

   Apoi tabla cu numele satului îmi taie răsuflarea pentru o clipă. Scrie mare, limpe, negru pe alb: ,,MIREASA”.

   Înseamnă că toata lumea a aflat nenorocita noatra de poveste. Ba mai mult, au făcut din drama unor oameni un blazon pentru localitate...

 

   Șirul poveștii își are începutul din chiar primii ani ai ,,puterii populare”.

   Exacerbându-și ideologia de stânga, comuniștii de la Constanța numiseră primar la Ghelengic pe un anume Balea, un țigan vânjos, adus de pe malul celălalt, de pe la Tariverde.

   Nu-mi amintesc dacă era însurat, căci nu parea a fi la prima tinerețe, dar când omul a simțit că stăpânește întru totu situatia, a întins mâna după mărul cel mai frumos: a cerut de nevastă pe Agatia, fata părintelui Mănescu, care urma literele la București și acum venise în vacanță.

   Nu l-au descurajat nici refuzul de la primul cuvânt al parintelui, nici veselia cu care fata vedea în asta doar o situație amuzantă.

   La început a amenințat ca-l dovedește chiar el pe părinte că e gazdă a lui Gogu Puiu. Și nu peste mult timp un ,,gaz” ca de armată, cu prelata decolorată, a oprit chiar în fața bisericii. Oamenii din mașină au vorbit frumos, iar după o săptămână petrecută la închisoarea ,,Tataia” din Constanța preotul s-a întors hotărât să se pregatească de nuntă...

 

   În duminica sorocită nunții mirii își așteptau oaspeții în pragul bisericii. Era o dimineață de august liniștită, iar guguștucii, cu huruitul lor înfundat, sporeau și mai mult tihna locului.

   Toți gură-cască din sat, dar mai ales copii erau ținuti la distanță. Trebuiau să sosească câteva mașini de la ,,regiune”.

   Într-o clipă de tăcere, când nu se mai întâmpla nimic, iar timpul părea că s-a oprit în loc, Tia se desprinde din mâna primarului spunând că dorește sa se mai închine încă o dată pe la toate icoanele din biserică.

   Balea a condus-o cu privirea, una de mulțumire, de împlinire de sine, fără să-și închipuie ca e ultima data când își va mai vedea mireasa în viață...

 

   În clipele ce au urmat, fata parca intrase în pamânt. Nu era de găsit în toată biserica și nici pe ușa nu ieșise.

   Nu avea de unde să știe că Mihai Ștefan, dascălul bisericii, îi vorbise Agatiei despre legăturile lui cu oamenii lui Gogu Puiu. Asta pentru a o liniști, la vremea respectivă, că parintele Mănescu, bătrân cum era el, nu era implicat în niciun fel în mișcările ,,Haiducilor”.

   Dascălul le arătase acestora Peștera din Canaraua Ulmetului, cum pleacă ea dintr-un cot nevăzut al văii și se întinde pe sub pamânt până în preajma bisericii din sat.

   Apoi realizaseră cu toții o străpungere secretă, un cotlon care dădea tocmai aici, sub masa din altarul bisericii.

   În postura asta de ,,gazdă”, dar departe de casa sa, Mihai Ștefan reușise să-i scape de câteva ori de urmăritori, într-un mod miraculos, pe Iancu Cușu, pe Nicolae Ciolacu și chiar pe frate-meu, Gheorghe Filin, care se alăturase grupului lui Gogu Puiu încă de la început.

 

   Frate-meu George făcuse front la ruși vreo doi ani, la Odesa, iar la încheierea războiului acest lucru n-a dat prea bine la dosar. Dacă unii ofițeri erau trecuti repede de la locotenent la căpitan, și chiar maior, ,,rușii” făceau obiectul ,,epurărilor” din noua armată populară. Iar prin ,,epurare” nu erai dat afară, ci erai bagat în altă parte...

   Venise acasă, cu mare lehamite de război, de militărie, de onoare și de nedreptate, hotarât să-și ia viața de la zero, aici în sat.

   Dar fusese căutat în vreo doua rânduri și astfel împins la oamenii lui Gogu Puiu.

   Îl prețuiau pe George pentru priceperea sa în ale războiului și-l numeau ,,Capitanul”, lucru care îl nemulțumea pe frate-meu, ,,că asta sună ca dracu, de parcă aș fi fost legionar, ca mulți dintre voi...”

 

   În vacanța din vara anului 1951 aveam să am și eu deaface cu ,,Haiducii Dobrogei”, cu toate ca nu cunoscusem personal pe niciunul din ei. Știam că și Tia e cu ei, dar nu o mai văzusem de cănd era, ca fată de popă, o domnișorică cu nasul pe sus.

   Îmi timisese George vorbă să le duc alimente, muniție și vești la ,,Groapa din Gherghini”. Le acopeream cu pamânt și frunze... și atât. Nu mă întâlneam cu nimeni.

   Lucrurile aveau să fie luate abia a doua zi, de catre un cioban din Camena, legatura lor devotată. Știam că acest cioban le descoperise din greșeală una din ascunzătorile lor cele mai bune, care și azi se mai cheamă ,,Pestera Hoților”.

   Conform uzanțelor, erau obligați să-l elimine, dar omul le ceruse cruțate, cu lacrimi în ochi, jurând credință ,,Haducilor”, plătită chiar cu moartea, când o fi cazul.

 

   Într-o duminică seara am mers la ,,Groapa din Gherghini” și m-am speriat când am găsit transportul din data trecută neridicat.

   M-am gândit la ce e mai rău, că poate e o cursă și sunt urmărit. Temător, nu m-am mai întors pe drumul de venire, ci am luat-o tot înainte, spre valea cu canarale.

   După un cot al văii m-am dat după un stei de piatră și am așteptat să văd ce se întâmplă.

   După aceea mi-am dat seama că eu eram urmărit și de unii și de ceilalți. Acuma ai mei se străduiau să mă scoată la liman. Văzând că am disparut pe firul văii, au trimis pe unul pe deasupra, să mearga târâș și să mă repereze.

   Am simțit o pietricică ștergându-mă în cadere pe lângă umăr și am ridicat ochii. Cineva mi-a făcut semn să tac și să merg înainte, arătându-mi cu palma că trebuie să mai trec de încă un cot al văii.

   Acolo, după cot, m-a întâmpinat chiar Gogu Puiu, dar atuncea nu-l știam:

   ,,Hai, Victore, că ești urmarit! Hai, că acum le disparem din peisaj!...”

   La început m-am termut când am văzut că urcăm pe versantul văii, până spre câmpul de sus, dar acolo am urmat un șleau de căruță mai adâncit și am trecut repede din Valea Casimcei în Canaraua Ulmetului.

  După niște tufe dese de scumpie am intrat într-o peșteră.

 

   Nu știu cât am mers, așa, cocoșați, prin întuneric. Apoi ne-am târât pe brânci și Gogu Puiu a bătut un semnal într-o piatră.

   S-a deschis o trapă și am văzut deasupra un gol ca o lumina pătrată. M-au tras doi de pe sub brațe și m-am trezit într-un altar de biserică.

   Tăceam cu toții și așteptam să nu se întâmple nimic.

   Stăteam ghemuit și priveam sfinții din picturile de pe pereți si de pe boltă arcuită. Vedeam pe Maica Domnului stând pe scaun, cu Domnul Isus în brațe și cu câte doi îngeri de fiecare parte.

   După spaima prin care trecusem, acum mă simțeam în siguranță și părea că uitasem de mine. Când o voce de femeie a șoptit ceva și Gogu Puiu i-a răspuns, am crezut chiar că sfinții de pe pereti au început să vorbească, impresionați și ei de situația în care ne aflam noi...

  

   Nu știu cât am stat așa... Și parcă m-am bucurat când a început să se întâmple ceva...

   S-a auzit din biserică niște comenzi scurte, răstite, după care m-au asurzit mitralierele lui Gogu Puiu, lui frate-meu George și ale Tiei. Părea că totul era bine și că noi stăpâneam situația.

   După care s-a deschis, amândoua odată, și ușa dinspre biserică și ușa dinspre afară și gloanțele celorlalți le-am auzit țiuind prin pereți și mușcând din culorile icoanelor inerte...

 

   Acuma, după atâția ani, e prima oară când mă apropii din nou de biserică.

   Dar până la ea, de aici din centru trebuie să trec și dereaua care desparte satul în două.

   În coasta derelei e cișmeaua de piatra, cea pe care eu o știu dintotdeauna. Are pe fruntea zidului o lespede lată, pe care sunt scrijelite versete din Coran. Scrise cu litere arăbești și numeroate începând de pe la 1200 și ceva.

   Acum vad că în curtea bisericii s-a pus o cruce la căpătâiul unui mormânt mai cuprinzător. Pe o tablă ruginită doar pe la colțuri sunt trecute câteva nume de ,,soldați căzuți la datorie în ziua de 28 august 1951”...

   Iar în altar încă se mai văd urmele gloanțelor cu care comunistii L-au împușcat pe Isus...

 

 

 

 

                                                    III

 

   Nu am avut norocul lui frate-meu, George, să mor în altar de biserică...

 

   Nu mult după aceea am aflat că totul s-a terminat repede la atacul din altarul bisericii din satul Mireasa.

   După ce securiștii s-au asigurat că suntem morți cu toții, Gogu Puiu, Tia, George și cu mine, au băgat doi soldați și în tunel, sa vada despre ce era vorba și acolo.

   Aflând de asemenea victorie, primarul Balea s-a dus la părintele Mănescu și i-ar fi strigat:

   ,,Popo, așa ți-a plăcut să-ți duci mireasa la altar?!... Du-te și adu groparii și până la ziuă să bagi în fundul pământului pe cei patru bandiți!”

 

   Atunci, noaptea, unul din gropari s-a dus să spună că unul din morți mai mișcă. L-a găsit pe dascălul Ștefan.

   El a fost îngerul pe care mie mi l-a trimis Dumnezeu... La adăpostul întunericului dascălul m-a pus pe un cal și m-a dus, așa, rănit de moarte, la părintele Gherontie, starețul de la Mânăstirea Sfântul Casian din apropiere.

   Când m-am înzdrăvenit puțin am vorbit cu parintele Gherontie. De fapt el mi-a povestit cum s-a întâmplat cu totul. Cum părintele Mănescu nu i-a aruncat pe cei patru într-o groapa comună, cum i se ordonase, ci a ținut mai întâi o slujbă creștinească în fața a patru sicrie. Dintre care unul gol.

 

   La mânăstire a îngrijit de mine un calugăr tânăr și priceput, fratele Gavriil. În afară de acesta și de stareț, care mă mai vizita câteodată , pentru câteva cuvinte de îmbărbătare, câteva luni bune nu am mai văzut pe nimeni și nici eu n-am ieșit din chilia în care fusesem adus încă de la început.

   Mă făcusem bine și nu știam ce am să fac pe mai departe cu viața asta care mi se oferise pentru a doua oară.

   În curând aveam să mă conving că parintele Gherontie avusese dreptate când mi-a zis, ca îmbarbătare, că ,,poate că Dumnzeu are alte planuri cu mine.”

 

   Țin minte, de parcă ar fi fost ieri. Nu mi le mai povestise nimeni, ci mie mi se întâmplase aevea.

   Era o noapte de noiembrie, rece și cu lună plină. Ca noapte în care se strâng lupii în haită. Poate chiar la asta mă gândeam atunci, la natura simplă, nepăsătoare la întâmplarile oamenilor.

   Poate că trecuse de miezul nopții și nu mai știam dacă îmi plimb gândurile pe aiurea, sau deja visez de mult.

   Un semnal de trei bătăi în spata ușii îmi făcu inima să se zbată de teamă: nici Gavriil și nici părintele Gherontie nu bateau niciodată la ușă.

   Dau să cobor pentru a aprinde candela, când ușa se deschide larg, izbită de perete și un călugar apare în cadrul luminat doar de lună. Poate că e un alt călugar de la mânăstire, dar de ce intră la mine în felul ăsta?!

   Apoi  strigă spre mine:

   ,,Mâinile sus, banditule! Ești al lui Filin, ai? Unu din ăia doi morți? Să nu miști, că te împusc! Și eu știu să trag, nu ca proștii ăia!”

   Mi-a sucit mâinile la spate și mi-a pus catușele, iar cănd m-a tras după el m-am smucit ca să am o clipă de răgaz să-mi găsesc cu piciorele gumarii de sub pat.

 

   Nu ieșisem niciodată din chilie și securistul îmbrăcat în călugar a început să se enerveze când a vazut ca eu nu știu drumul spre ieșire.

   Am ajuns afară și pe dată m-a luat cu tremurat. În liniște, ca două umbre de tâlhari, am ieșit pe poarta grea din zidul de incintă al vechii mânăstiri.

   Apoi mi-am dat seama că nu mergem pe drumul care duce de la mânăstire peste câmpuri, ci ne îndreptam spre râpele alea stâncoase din spatele zidurilor. Ca o părere, am crezut ca vad pe fundul văii firul de apă al Casimcei lucind ca o mătase argintie sub lumina rece a lunii.

   Securistul începu să se agite, să caute ceva cu înfrigurare. Am înțeles repede că răpirea mea trebuia să se continue cu aruncarea într-o mașina și pornirea spre Constanța.

   Dar disparuse mașina și falsul călugar mă mai amenință încă o dată cu pistolul întins spre mine. Era clar că planul nu decurgea normal și el începea să se teamă.

   Merserăm la locul unde știa el că lăsase mașina... Cercetă urmele de cauciucuri pe iarba albită de brumă și când văzu că acestea o iau îndărăt, spre râpă, se duse repede la buza prăpastiei, uitând de mine.

   L-am urmat docil, dar și curios să văd și eu ce se întâmplase.

   A stat câteva clipe descumpanit, neștiind ce să facă, singur cu mine, în miez de noapte.

   (Mai târziu am aflat că în ,,Gaz”-ul ca de armată se afla chiar primarul Balea și un șofer de la Constanța. Poate că au ațipit și nu au simțit când frânele mașinii au slabit și aceasta i-a purtat în prăpastie, spre moarte.)

 

   Am revenit în fața porților și mi-a vorbit mai nesigur pe el, parcă nu ca amenințare, acum ca pe o rugaminte:

   ,,O să megem peste câmp, până la gară, la Târgușor. Să nu încerci să fugi, ca te împușc fără să clipesc!”

   Drumul începe să mă încălzească, dar și să-mi alunge și teama. Și ca orice drum lung făcut în doi, călătoria te îndeamnă la vorbă:

   ,,Domnule maior...”

   ,,Gura, Filine!”

   Apoi după o vreme:

   ,,Și de unde ști tu, banditule, că eu sunt maior?!”

   ,,Dacă am greșit, îmi cer scuze, domnule colonel! Să nu-mi ziceți că au trimis ăia mari de la Constanța un plutonier-major ca să mă captureze...”

   Ajungem într-un loc cu râpe de calcar gălbui.

   ,,Domnule maior, râpele astea sunt pline de aur, ca la Altâ-Tepe. Eu sunt geolog, dacă descopăr un al deal plin cu aur, facem comoara juma-juma...”

 

   Același gând, spre geologie, l-am avut și când am ajuns la Târgușor și am dat cu ochii de fațada de calcar galbui a gării.

   Două lămpi electrice stăteau atârnate deasupra ușilor dinspre peron. Gara era pustie și toate ușile încuiate. Înțeleg că va trebui să așteptăm până la ziua, cănd va veni la gara telegrafistul.

   Îmi face semn să ne tragem mai la dos, la întuneric, să nu stârnim curiozitatea cuiva, cu hainele noastre negre.

 

   Tăcem pentru mult timp. Poate că a adormit jandarmul meu. Dar nu, e cu ochii mari, așteptând primele semne de lumină peste dealurile dinspre mare.

   ,,Domnule maior, cel mai al dracu lucru pe lumea asta e ca cineva să te împiedice, iată, să-ți interzică chiar, să-ți iubești locurile natale, ființele dragi, neamul tau, țara ta. Eu am visat să ajung geolog. Aceștia sunt oameni care, atunci când spun că își iubesc țara, nu folosesc doar cuvinte mari, golite de conținut. Ei iubesc fiecare piatră, fiecare munte, pentru ca iubirea vine din cunoaștere și din înțelegerea naturii. Când suntem lasți în pace, noi putem scoate aur și din piatră seacă...”

 

 

   Dar nu ne-a fost dat să avem pace.

   Dumnezeu a continuat să rânduiască altfel lucrurile.

   S-o fi gândit mai întâi să înfăptuiască legea Lui, cea dumnezeiască, pedepsind pe femeia care a intrat înspațiul interzis al altarului și pe securiștii care I-au împușcat Fiul din icoane.

   Iar oamenii ăștia nebuni, cu neînțelegerile lor absurde, mai pot aștepta o vreme.

   Vremea aceea, când lucrurile se vor așeza în făgașul lor, nu poate fi așa de departe.

    Timpul nu are răbdare prea multă.

  

  

 

 



Luni, 13 iulie 2015 - 21:43 
Afisari: 1,174 


Comentariile membrilor (1)

olga.st
olga.st

 
1
Multumesc pentru clipa de istorie. Nu le-ar strica nici celor mai juni s-o citeasca, poate or intelege ca "era trecuta" n-a fost numai lumina.


Marți, 21 iulie 2015 - 20:29  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,9391 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org