Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Timbalul Mic
Muntii Piatra Craiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Baia Ologului (2): Dealul de Aur


Omului îi e dat să treaca peste orice greutate. Iar mocanii sunt oameni zdrahoni, căci dintotdeauna în ființele lor a rămas măcar un dram de snagă, din puterea produselor de la stână.

   Când umbli cu mierea sfârșești să te lingi pe degete și doar pentru că așa se cuvine...

   Doar că în pustietățile Dobrogei oaia nu mai apucă să se îngrașe, brânza pare mai seacă, iar friptura de batal nu mai are nici măcar gust de seu.

   Și din aceste cauze ciobanului îi e dat ca în primăvara să ia drumul în răspăr, înspre munte.

 

   După cum bine socotiseră, după Sfântul Ion începuseră a făta, una după alta, toate oile, iar zilele călduțe din februarie îi aflară prin poienile însorite dinspre Beidaud și Caugagia.

   Nădăjduiau să se întoarne din timp la munte, așa încât sărbătorile Sfintei Învieri să le petreacă acasă, la Zagon.

   Apoi prin ținuturile astea dintre ape, odată cu primăvara timpurie, începuse a merge vorba că prin Moldova se porniseră vâlvătăi de răscoală. Oamenii se adunau dimpreună împinși de foame, dar mai ales de nedreptate și aprindeau conacele și acareturile boierilor.

   Asemenea griji n-aveau a tulbura și Dobrogea. Aici viața a fost dintotdeauna nestatornică, iar perindarea atâtor neamuri fără niciun căpatâi nu îngaduise pământului să ridice boieri. Aici sărăcia fusese împarțită după dreptate, adică tuturor.

   Când flăcările coborâră din Moldova și cuprinseră întregul Bărăgan, stăpânul de munte înțelese că i se retează astfel drumul de întoarcere al turmelor la munte.

   Hotarî să aștepte. Ridică stână acoperită, cu foc sub comarnice și sală de celar pentru brânză. Apoi degrabă porni la alegerea cașului din mulsori.

   Doar că hotărârea de a trece cu oile peste vipia verii dobrogene poate fi mai hazardată decât pășirea peste iarna de la munte...

 

   După primele zile de arșiță iarba crudă își păli din frăgezeala verdelui și începu a gălbeni.

   Urca pe câte un gorgan de pământ despre care oamenii mai bătrâni spun că ar fi morminte pagâne, din vremurile de dinaintea crucii. Însă despre acei locuitori de la începutul timpului nu se mai povestea nimic. Nu mai rămasese de la ei nici amintirea amintirii.

   Stătea nemișcat și privea spre depărtări cu neliniște. Era acea tristețe a infinitului, în timp și spațiu, pe care numai stepa o poate evoca.

   Dogoarea pământului făcea să tremure lumina zării, iar spre răsărit părea că se întinde o apă lină, dar întunecată.

   Și astfel fundul uscat al fostei mări părea că se visează, în soarele amiezii, în starea sa inițială, de întindere de ape albastre. Această părere, spectaculoasă înșelare a ochiului, era numită ,,apa morților”, de parcă nu era îndeajuns că pământul era lipsit de viață, acum și apele erau negre și încremenite în nemișcare.

 

   Salvarea avea să vină tot dinspre mare.

   Negustori turci, din cei mari, de la Istanbul, căutau să cumpere cârlani pentru tăiere. Se minunaseră de mulțimea de oi bine rânduite pe care le aflară la Beidaud și pe loc se oferira să le cumpere pe toate.

   Stăpânul de munte nu se învoi. Dar asigurase că va cugeta peste noapte.

   ...Dupa trei zile poposisera cu turmele în latura Constanței. Ridicată pe vapor, oaia mai că dubla prețul din stână. Dar ști, nu hârtii, bani frumoși, creițari de aur, din cei zimțați pe margine...

 

   Apoi se dovedise încă o dată că soarta răsplătește pe cel îndrăzneț.

   Se întoarseră la Zagon doar cu caii și măgarii. Și cu câinii. Cu galbeni poți cumpara o nouă turmă întreagă, dar niciodată un câine credincios. Toți paznicii lui blănoși erau dobândiți din prăsilă. Pe drumul de întoarcere suiseră câinii în căruță doar pentru a se lipsi de alaiul stârnit prin sate.

   Păreau că s-au întors învinși, dar lumea poate învia din doar buna chibzuință a unui singur om.

   Își sporiră turmă nouă din jumătate din galbenii dobândiți și viața de pe munte redeveni repede ca cea lăsată cu un an în urmă.

   Aveau să păstreze în minte acel an 1907, când ei se întorsesera ca dintr-o pribegie, fără dobitoace, dar cu o mai bună înțelegere a lumii.

 

   Anii zburară ca o parere. La început egali unii cu alții. Mai apoi nu.

   Tibor se ridică bărbat priceput la treburile stânii și neînfricat în cercările de vară cu ursul și în cele de iarnă cu lupii veniți dinspre stepele înghețate ale Bugeacului.

   Mai neîndemânatec păru că se află la așternerea lucrurilor din propria viață, când îi veni vremea însurătoarei.

   Doar supușenia Leilei îl făcu să-și mai vină în fire, căci frumoasa tătăroaică îi răsplatea dragostea numindu-l stăpân al sufletului ei.

   Din prima clipă fusese uimit de gingășia ei, ca de odor chinezesc. Iar după nuntă îi veni greu să o treacă în rândul muierilor din Zagon, femei harnice și bine pricepute atât la treburile casei, dar și la cele ale stânei.

   Se înșela, căci hărnicia ajunge să deprindă toate lucrurile.

   Mai mult, femeia lui firava, ca o creangă de lăuruscă, dar cu nume de lalea, avea să-i dăruiască un fecior viguros, strașnic la strânsoarea mânuțelor, ca un român adevărat de dincolo de munți.

   Și spre deosebire de celelalte femei ale ciobanilor, tătăroaica lui simțea chemarea întinderilor însorite ale Dobrogei, iar hotărârea de a-l însoți în drumul de iarnă al turmelor fusese doar o pricină măruntă a vorbelor lor puține.

 

   Și viața lor bună, așezată și binecuvântată de Dumnezeu, părea ca o poveste însăilată pe o carpetă adusă de la Istanbul și prinsă pe un perete al casei din față...

   Doar că la această a doua furtuna stârnită printre oameni, norii negri veniră asupra Dobrogei împinși dinspre miazăzi.

   Dar pe zi ce trecea se dovedea că, războiul ca război, adusese spre ei doar bubuiturile stinse ale tunurilor.

   Stăpânul dosise turmele prin oastroavele dintre apele Goloviței și ale Caranasufului și spera ca astfel vor trece cu bine și peste această nouă încercare.

   În schimb necazul fusese aruncat asupra stânei de către bandele de hoți bulgari ori tătari venite de dincolo de graniță în spatele vârtejului de pleavă al frontului.

 Stapânul cercă a se dovedi și în aceste împrejurări destoinic și neînfricat. La început plăti tainul în oi și brânză cerut de hoți, iar când aceștia începură a se nădi la avutul lui nu pregetă să și-l apere cu puștile.

   Doar ca glonțul nu mai era de mult arma celui voinic...

 

   Rămas cu grija tuturor lucrurilor, a dobitoacelor și a oamenilor, Tibor se strădui să urmeze rânduiala tatălui său.

   Se bucură la încetarea razboiului că se mai potoliră puhoaiele nelegiuiților, dar nu putu să vadă că apele liniștite nu sunt și limpezi...

   Hotărâse să vândă și el turcului o samă din oile pentru tăiere, urmând ca din galbenii dobândiți să-și sporească numarul de mânzări prin cumpararea lor de la munte.

   Nu apucase să plece de la vapor când cumparătorul oilor se înființă dinainte-i cu un alt negustor turc. Pentru o clipă socoti dacă ar mai fi ceva în stâna de scos la tocmeală. Dar înțelese repede că nu asta i se cerea. Vechea cunoștință se simți datoare să rostuiască discuția:

   ,,Efendi Tibor, eu plecat în fața priceput cioban român! La el cel mai berbec gras, cel mai mare  de un an cârlan! Se vede la mine, la fel priceput negustorie efendi Tibor! Acuma iată, după mine arcadaș Mete dorit vinde la tine mină de aur.”

   Și celălalt turc:

   ,,Efendi Tibor, în urma rezbel de aici, turc la mine nu văzut bine în Dobrogea. Tot la fel, în urma rezbel, puțini oameni de Dobrogea avut bani. Noi doi întâlnit taman bine! Pe puținii tăi bani de oi eu dau la tine un munte de aur. Dau la tine mina de aur Altân-Tepe. La limba noastră asta semnează Dealul de Aur. Tu aici bani scoți din pamânt, pui degrabă îndărăt, două luni.”

 

   Câștigul venit acum și din întinderea stepei și din fundul pământului spori lui Tibor încrederea în sine. Pe lângă cioban și negustor , devenise mai de curând și antreprenor de băieși.

   Își cumpară de la Constanța costum de haine și palarie de fetru, iar când le puse pe el se simți strâns ca într-un veșmânt de năsălie.

   Și șareta cu arcuri se dovedi nepotrivită pe drumurile de glod uscat ale Dobrogei, așa că noul stăpân era de-acum mai mult călare și tot plecat la drumuri lungi.

 

   Se pornise un vânt uscat dinspre stepe. Stăpânul stânei poruncise ciobanilor să astruce oile pe sub râpe ori sub streașinile de păpuriș ale târlelor de pe baltă.

   Se vedea cum, de peste mări, purtați de vânt, sosesc aici fulgi de negară, dar și mătasea funigeilor, firicelele lucitoare, cu păienjeni abia văzuți atârnând la unul din capete.

   Asta prin aer. Dar și valurile aruncau pe pământul încins alte și alte vietăți risipite prin lume, țestoase molcoame, șerpi groși ca pe mână și niște muște mari, care odată zvântate de apă se prindeau de crengile copacilor și porneau a scrâșni asurzitor.

   În această noapte întunericul de smoală sporea și mai mult vrășmășia vremii.

   Stuhărișul suna uscat și din stână abia se auzi glasul câinilor de la târla dinspre drumul de sosire.

   ,,Tibore, ia să-ți domolești câinii, alminteri oamenii mei îi pușcă! se auzi un glas dogit, dincolo de granița luminii de la focul din vatră.

   Încă un pas în față și lumina pâlpâită dezvălui chipul întunecat, ca de animal al nopții, al banditului Kara Ali.

   Stăpânul îi veni dinainte tâlharului fară ca să se teamă:

   ,,Ce vrei?! Ori batalul din tain n-a ajuns la Caranasuf?!”

   ,,Batalul e tain de cioban. Acum Tibor e mai mult de atât. Am venit să dai la mine aur!”

   ,,Acuma aurul e deabia în glodul spălat. Nu s-a ales.”

   Dar nu degeaba îi mersese numele banditului de Ali cel Negru. Trase hamgerul și pătrunse cu el în stână, de partea cealaltă a focului. Smulse pe băiatul stăpânului din brațele mume-si și-l ridică cu o mână la înălțimea feței:

   ,,Poftim de l-alege acu!” și lovi ca cu oarecare bândețe creștetul pruncului cu latul cuțitului.

   Slobozit din stânsoare, copilul se grămădi jos, moale ca o pasăre răpusă de alice. Mamă-sa se grămădi peste el urlând de durere.

   Simțindu-se atins în locul cel mai subțire, Tibor împinse pe bandit cu scârbă:

   ,,Așteaptă, numa!”

   Dădu în laturi jarul din vatra cu latul cizmei și prinse a săpa pământul de sub foc.

   Tâlharul smulse punga de piele din mâna ciobanului, o drămălui de grea în palmă și o vârî în sân:

   ,,Degrabă să alegi și aurul din spălătură! Mă întorc ca mâine!”

 

   În miezul de smoală al aceleiași nopți porni spre Constanța în galopul cailor, cu copilul lovit strâns bine în brațe.

   De la doctori se abătu prin port pentru a schimb o vorbă cu căpitanul vaporului de cârlani pentru Istanbul.

   Prinse dosul mâinii marinarului și-i întoarse palma în sus. Lasă să cadă, unul câte unu, șase creițari de aur. Plata pentru două puști din cele mai noi, cu lunetă nemțească. Nu trebuiau să fie arme de duzină, ci din cele de tocmeală, cu numele proprietarului înscris pe patul de lemn lustruit.

 

   Avea sufletul frânt de mila copilașului, dar și ars ca cu fierul roșu de umilința că o făptură de așa de jos, ca Ali Kara, un tâlhar nelegiuit și fară vorba dreaptă, să ajungă să-l îngenuncheze pe el, taman acum, când era în vârful puterii sale.

   Următoarea întâlnire cu banditul nu îl va mai surprinde nepregatit.

   Alese doi oameni destoinici și-i deprinse să ținteasca de la distanță mare cu puștile cu lunetă nemțească. Se minunară ciobanii când văzură cum tubul de sticlă aduce pe dușman la doi pași pe dinainte... Promiseseră că va fi treabă ușoară să țintească pe bandit, chiar și pe întuneric.

   În fiecare seară pregătea pânda. Așeza pe cei doi tragători la distanță față de stână la care nu mai puteau fi bănuiți de nimeni.

   Apoi îi deprinse cu planul său: stăpânul va ieși dinaintea banditului cu un felinar aprins ridicat deasupra capului, ca la o cercetare de lătratul câinilor. Clipele astea vor fi prielnice țintașilor, iar când genunchii hoțului vor fi luați deja la ochi, el va lasa lumina în jos, ca un semn de tragere.

 

   Kara Ali căzu ca secerat pe pământul negru ca tăciunii stinși.

   Se mai auziră focuri de pușcă răzlețite, apoi soții banditului se depărtară în galopul cailor.

   Tătarul mai răcni o vreme, după care grohăi gâlgâit, ca un porc înjunghiat și în cele din urmă tacu ca mort.

   Atunci se apropiară ciobanii cu puștile în cumpanire și porniră a cerceta fapta la lumina felinarelor.

   Se înfăptuise legea, căci și celui mai aprig lup îi e dat să sfârșească tot sub bâta ciobanului...

 

   Chiar de a doua zi lucrurile vieții începură sa se aștearnă în făgașul lor. S-ar fi crezut că e un făgaș mai strâmb, dar era totuși unul.

   Viața își căuta cale pe mai departe, chiar dacă, spre exemplu, baia de aur de la Altân-Tepe seca cu fiecare zi în care se scotea pământul pentru spălare.

   Băiatul stăpânului creștea, dar se dovedea tot mai limpede că mintea îi rămasese la înălțimea din clipa în care fusese pălit de tâlhar drept în creștet...

   Iar vestitul Kara Ali nu mai inspira nimănui teamă. Rămasese olog și pe zi ce trecea se făcea, parcă, tot mai mic, se stafidea. Era neplăcut la vedere ca o arătare de bâlci și trăia din mila celor de la stână.

   Dintr-o scândura largă oamenii îi lucraseră un căruț cu roți mici, de lemn și era tras de colo până dincolo chiar de flacăiașul cu mințile rătăcite, ca pe o jucărie a sa.

   Când îi vedeau prin sat, ori prin fața bisericii, băiețașul sărac în duh, trăgând după el arătarea proțăpită pe scândura căruțului, oamenii întorceau capul și își faceau cruce: ,,Doamne apără și ferește!”

 

   Așa fuseseră văzuți și ultima oară pe dealurile dintre Beidaud și Altân-Tepe. Era o toamnă dulce în Dobrogea. Cărpinița și gorunul gălbeniseră frunza fară a o lepăda, iar pe păduri parcă jucau flacări, că nu-ți mai venea să te oprești din preumblare.

   Ajuns la mină, atelajul acela ciudat, de oameni batuți de Dumnezeu, apucă pe una din gurile părăsite.

   Ceva îi tragea spre afund, fără a fi în stare să se grijească de pericolele întunericului. Se putea surpa peste ei vreo vână de pământ mai moale, ori puteau să cadă într-o gura adânca de încărcare...

 

   N-avea a ști nimeni ce s-a întâmplat acolo în pământ. După ei le rămasese în urmă doar numele minei aceleia de aur: Baia Ologului. Celui căruia i se prezisese că nu va sfârși nici de glonte, nici de ștreang și nici de cuțit și, prin urmare, poate că se crezuse nemuritor...

   Hazardul nu-i nici orb și nici absurd. Doar pentru noi el pare că ar ține de domeniul arbitrariului. Dar poate că nu. De ce n-ar aparține el unui domeniu al logicii care scapă înțelegerii noastre?

   Și apoi la fel de binecuvântate sunt și rânduielile care se sfârșesc rău. Sau poate doar oamenii au impresia că iese rău. Dumnezeu nu face decât bine și doar oamenii nu știu să deosebească una de alta...

   Dumnezeu dă libertate lupului să mănânce oaia, dar sfătuiește pe cioban cum să se apere de jivină de data viitoare...

 

   După toate cele întâmplate, stăpânul închise mina și-i zidi gurile.

   În primavară își duse turmele îndărăt la munte, pe Plaiul Renții. Cu galbenii rămași în pungile de piele cumpără vreo suta de hectare de fâneață în hotarul Zagonului. Hotarâse să nu mai porneasca în toamna cu oile spre balțile dobrogene, ci să le ierneze acasă, cu nutreț.

 

 

 

   Vulturii timpului se mai rotiră o vreme pe deasupra stepelor dinspre Caugagia, Beidaud și Altâ-Tepe, apoi porniră în plutire spre alte zări.

   Astfel că Baia Ologului căzu în afara timpului și în uitarea de până astăzi.

   Doar vântul continuă sa sufle o boare de racoare dinspre aria mării, ca o speranță...



Marți, 1 septembrie 2015 - 18:42 
Afisari: 962 


Comentariile membrilor (1)

soringalati
soringalati

 
1
"Tibor se ridică bărbat priceput la treburile stânii și neînfricat în cercările de vară cu ursul și în cele de iarnă cu lupii veniți dinspre stepele înghețate ale Bugeacului."

Intotdeauna m-au impresionat chipurile greu de "citit" ale oamenilor ce au trait o viata la sat. Insa nu satele astea ce orbiteaza in jurul marilor orase. Nu! Acele sate in care pentru a ajunge, te trezesti in zori si pornesti pe cate un drum asfaltat, care mai apoi se continua cu unul de piatra, urmand ca aproape de sat, sa se transforme intr-o poteca mai lata, pe care merg mai mult oamenii si animalele. In astfel de sate am intalnit oameni cu chipuri ce-ti puteau opri privirea in loc pentru mult timp. Oameni ce-ti puteau arata respect, fara ca macar sa rosteasca un cuvant! E de ajuns sa te priveasca, si stii ca ai parte de respectul sau dispretul lor.

Minunata poveste!
Ma intreb ce-or face urmasii lui Tibor?!
O fi avand urmasi?
Pe unde or fi ei in aceasta lume grabita?
Cum ar fi sa citeasca aceasta poveste chiar unul din sangele ciobanului Tibor?!


Miercuri, 2 septembrie 2015 - 12:43  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0533 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org