Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Octombrie 2019
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031

Online

Vremea
Varful Peleaga
Muntii Retezat

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Baia Ologului (1): Mocanii


   De când se știa, Tibor Goicea trăise doar printre oi. Ajunsese să se simtă unul de-al lor, așa cum câinii ciobănești, la rândul lor, poate se cred oi, după ce umblă printre ele decum deschid ochii și învață să meargă.

   Patru veri slujise doar cu simbrie de haină și bucată, după datină, la stăpânul de munte din Plaiul Renții. Iar stăpânul îi prețuise strășnicia pe care o dovedise și, la primenirea oilor de dinainte de Sfântul Gheorghe, alesese două mioare tinere, fătate de neleapcă și i le încredințase, scriind pentru asta pe ele, cu dohot negru un ,,T” pe care să-l recunoască orișicare.

   Aceasta trebuia să însemne sămânța pentru ce va să vie pe viitor pentru el, dar mai ales ridicarea flacăului în rândul ciobanilor ,,părtași”, care umblă oile mai cu tragere de inimă, știind că din asta se va alege în toamnă un adaos de roadă la munca lor, adică și niscaiva putinici cu crintă sărată, peste simbria tocmită la început.

   Dar până în toamnă va rămâne tot la vârf de munte, pentru a purta și anul ăsta tot sterpele prin munții Paltinu și Turcu.

   Anul ăsta trebuia să fie mai greu, căci la rânduiala de început fusese dat doar în grija lui Arpad, feciorul stăpânului de minte, cu care era cam de un leat.

   Dar dacă stăm să socotim, nici nu era prea mare lucru de făcut la sterpe: de la ivirea zorilor începeau a le purta pe cărările lor, doar cu grija ca pe la prânz să le coboare mai prin râpile rupte de viituri în straiele verzi ale muntelui, unde aflau apă bună și oleacă de răcoare.

   Și se știa că pe seară noatinii și berbecii se pun pe behăit, ca de spaimă, căutându-și loc de înnoptat de dinainte de lăsarea întunericului.

   Atunci se dovedea că feciorii sunt încă cruzi pentru traiul aspru din vârf de munte. Se rânduiau ca unul dintre ei să se abată pe la bordei, unde aveau doar merinda pusă la răcoare și la adăpost de sălbăticiunile mărunte. Mai aducea cel rânduit de la bordei și două sarice grele, mari peste măsură, dar noi și călduroase, care le va fi și casă și pat și plapumă pe pământul gol, până în zori.

   După ce mâncau ceva, se dădeau de-o parte și de alta a cârdului, se vârau în blănile groase și se puneau pe privit cerul spuzit cu stele, nădăjduind că va rămâne tot așa până în zori.

   Dar de, într-o noapte așa, într-alta altfel, după cum le-a fi soarta...

 

   Își amintea ca ieri: era trecut bine de miezul nopții. Rarița scăpătase dincolo de orizontul zdrențuit al culmii Susaiului și acum cerul era smălțuit cu stele carora nu le mai știa numele.

   A doua oară se trezise scuturat de tunetul care parcă se rostogolea pe coasta muntelui. Se ghemui și mai strâns spre mijlocul învălitoarei de blană, care se simțea tot mai grea de la ploaia care se pornise.

   Învățase să nu se mai teamă. De fapt nici nu vedea lumina tremurată a fulgerelor, iar tunetele erau înfundate, de parcă veneau de dincolo de vise...

   S-a trezit la ziuă, sub un cer greu, ca o amenințare. Spre răsărit bolta neagră a norilor căzuse jos de tot, peste păduri, înnecând ca într-o funingine colțanii Ciucașului. Nu-și putea da seama dacă rasărise soarele, ori firea lucrurilor era deabia pe paragul cel mai de jos al nopții.

   Era liniște. Zvârli blana spre spate, se ridică într-un cot și strigă cu glas scăzut:

   ,,Ce măm, Arpa, măăăm!”

   Nu se auzi nimic. Erau duși pe vise cu toții, și ciobani și oi și câini.

   Se trase cu grijă de sub blana zemuind de apă, dar un firicel de apă tot i se scurse pe șale, ca un fior rece.

   Porni de-a coasta, scuturat la intervale de răcoarea zorilor. Pătrunse prin berbecii grămădiți unul în altul, iar aceștia se întorceau pe rănd, ca atunci când cureți crapul de solzi cu o lingură.

   Însă de la un loc aceștia rămaseră nemiscați. Lovi cu cizma un cârlan și se înfioră când acesta rămase ca lipit de pământ...

 

   Alergase la vale, spre stâna de jos a mânzărilor, să ducă numaidecât știrea grozăviei. În două rânduri lunecase și se duse lespede la vale pe iarba udă. Se ridică gemând și călcă mai cu grijă, plângând de neputință.

   La turma sterpelor se întoarse tot în fugă, dar mai anevoie, cu ciobanii cei mari. O parte din oi se mișcaseră deacoasta. Erau cele rămase în viață.

   Pe stăpânul tânăr îl găsiră nemișcat în blana de dormit, în rând cu oile răpuse de trăznet.

   El doar primi poruncă să vadă pe mai departe de oile rămase nebetegite. S-o găsi cine să ducă vestea  cea grea stăpânului...

 

   Trei zile umblă năuc, târându-se dindarătul berbecilor, apăsat de o neliniște surdă. Fusese uitat pe vârful muntelui și niciodată singurătatea nu i se păru mai grea.

   În dimineața următoare văzu pe cineva care urca pe cărarea de pe fundul Văii Doftăniței. Opri turma și se așeză pe o răgălie cu păiș uscat. Să nu îl facă pe cel ce aduce merindea să-l urmeze tot muntele deacurmezișul, dindărătul oilor.

   ,,O poruncit stăpânul să dobori degrabă dăvale! O zis că stă prin celar până ce îți zice mata două vorbe. Meri degrabă! De sterpe m-oi grijii eu d-amu!”

   Apoi batrânul cu mustăți subțiate la colțuri, pe care Tibor nu-l mai întâlnise până acum, privi spre oile moarte grămădite în râpă și acoperite cu pietre:

   ,,Colo?”

   ,,Nu. Mai icișa.”

   ,,No, meri degrabă!” și flutură brațul subțire, de om batrân, cu manșeta cămășii abia trecută mai jos de cot.

 

   ,,Sărut mâna, bace Gligor!” zise băiatul, cu glas scăzut, stând strâmb. Nu îi era la îndemână starea că se afla în fața stăpânului. Se aplecase pe partea dreaptă și nu contenea să-și treaca vârful degetelor peste creștetul cu păr lucios al câinelui său.

   ,,Bună inimă, ficior1 Poate ți-a fi foame?”

   ,,Mulțumesc, dar nu prea aș zice!...”

   Apoi stâpănul muntelui îl privi câteva clipe fără a mai zice ceva. Parca îl cântarea, neîntrebându-l nimic și neașteptând de la el decât buna înțelegere. Îi făcu semn să-l urmeze.

   La târla din marginea pădurii îi arăta puiul de măgăriță venit pe lume chiar în zorii acelei zile. Pentru a dura o stână, la cele două mioare cu două mieluțe primite în primăvară mai trebuia adăugat un magăruș, pentru poveri.

   Se întoarseră la strungă și la porunca stăpânului se așezară pe două scaune ale mulgătorilor.

   ,,Tibore, tu știi cel mai bine ce necaz ne-a asprit sufletele în zilele astea... Amu mă tot gândesc la ce am hotărât eu strâmb în viața de până mai ieri și pe cea care urmează ași voi să îndrept, pe cât mai se poate, fapta mea și gândul meu. Deunăzi am trecut pe la Zgon de m-am sfatuit cu tătâne-tău și cu mumă-ta. Te-am cerut de suflet de la ei...”

   A urmat o tacere greu de purtat de toate cele două părțile...

   ,,Noi am fost toți de-o părere, dar am socotit ca mai dintâi să ținem seama de cuvântul tău...”

 

   Până la sfârșitul verii n-a mai fost pus să urce la vârf, la cârdul de sterpe.

   Poate că stăpânul muntelui socotise ca ar fi mai prielnic ca băiatul să deprindă, pe rând, toate treburile stânii, care nu sunt deloc puține: mulsul oilor, trasul cașului în pânzele de tifon, urdăritul, apoi indulcirea crintei în saramură și potrivirea feliilor în putinici opărite cu urzici... Dar și căratul dinspre vale, pentru îndestularea stânei cu făină de porumb, cu tărâțe, cu sare și cu toate cele de trebuința oamenilor și dobitoacelor.

   La Sfântă Maria Mică mai întâi deteră jos de la vârf turma berbecilor și a sterpelor. Le coborâră pe fața cealalta de munte, pe Mușița Mare și le purtară câteva zile prin poienile de pe malurile Doftanei.

   În săptămâna ce a urmat el a fost slobod sa meargă la Zagon, spre a-și lua rămas bun de la părinți.

   Când s-a întors la stână a găsit lucrurile rânduite pentru drumul cel lung. Cioroboaiele de trebuință drumului au fost cumpănite pe asini și mânați spre drumul de pe vale.

   Ceaunele cele mari urmau a ajunge acasă, la Zagon, deîndată ce se făcea și ultimul caș, din mulsoarea de dimineață. Ele erau duse degraba, cu caii, cai care urmau să-i prindă din urmă, pe drum.

   Odată cu răsăritul soarelui mânzările au fost coborâte prin padure, într-o behăială care anunța un drum lung, făcut mai în colo tot în tăcere și osteneală...

 

   În trei zile au ajuns la câmpurile nesfârșite, drepte până la capătul zărilor.

   Baciul Gligor mergea tacut, dinaintea turmei, având mai mereu prin preajmă pe cel care trebuia să fie mai mult decât un ucenic.

   Astfel că Tibor nu doar se bucura de călatorie, ci trebuia să deprindă și așternerea oilor la drum, care se facea în cea mai mare parte a timpului dealatul miriștilor, fară un drum rostuit de oameni.

   Dar nu se mergea la întâmplare, căci la intervale treceau pe lângă cruci de piatră roase de timp, care purtau pe creștet căciuli scobite de același meșter neștiut.

   Apoi Bărăganul se dovedea a fi sterp în tot locul, fără nădejdea ca vreo apă curgătoare să ostoiască setea oamenilor, ori măcar a turmelor.

   Dar nici aici lucrurile nu erau lasate la voia întâmplarii... Drumul turmelor prin miriști, nevăzut, dar bine știut, era miluit din loc în loc și de siluieta promițătoare a unei cumpene de fântână.

   În pustia Bărăganului uscat de secetă, cumpăna unei fântâni poate fi înțeleasă și ca dovada materială a dragostei de oameni și de animale. Neapărat fântânarul nu poate fi decât un om cu suflet mare.

 

   Trasul ciuturei cu apă din adâncul pământului păru la început ca o joacă, ca oricare lucru care e făcut pentru prima dată, totuși era o daravelă care istovea omul în scurtă vreme.

   Dimineața rămânea în urma cârdurilor și se alătura unui alt cioban la frecatul ceaoanelor de mamaligă ori de mâncare, lăsate peste noapte la muiat.

   Le săltau apoi pe fânul dintre loitrele căruței, așteptau să se așeze praful stârnit de turme, după care porneau și ei în trapul mărunt al cailor.

   Căruța juca spre laturi, troncănind din bucșele tocite peste măsură. În tropotul cailor era mai bine să taci, cu gura încleștată, căci altfel puteai să-ți zdrențuiești limba în clănțăneala dinților.

 

  Mai întâi se văzuse o dungă mai închisă dublând linia zării. Se apropiară încet, iar pe seară poposiră în pădurea de sălcii de pe malul Dunării, în marginea satului Stăncuța.

   Decum ajunseră la locul de trecere, stăpânul turmelor merse de făcu vorbele cu căpitanul vaporașului care împingea podul umblător de la un mal la celălalt al fluviului.

   La primii zori făcu ochii mari de uimire. Văzu cum dimineața se întrupa ca o scurgere a luminii de pe ramurile lungi ale sălciilor, de pe trestiile sunătoare, de pe ierburile pline de rouă.

   Apele nu mai erau tulburi, ca decuseară, ci verzi și în parte ascunse de perdeaua de ceață subțire.

   De partea cealaltă, în Balta Brăilei, era la fel de verde și de crud, poate doar ca în Grădinile Edenului. Ba pe fața apelor pluteau încă mulțime de flori albe și roz, voind să spună că pe aici nici nu s-a auzit vreodată de fiorii iernii.

   Aici oile nici nu mai trebuiau purtate. Iarba le era din belșug, iar stuhărișul din marginea apelor prejmuia lazurile ca un țarc.

   Umblau încoace și încolo, făra mare efort, iar zilele treceau ușoare, ca adevărate binecuvântări, otova pentru oameni și dobitoace.

   Dădusera drumul berbecilor în oi cu două săptămâni mai înainte de Sfântu Dumitru, socotindu-se că mai încolo, unde vor merge, mărginirea mării le va aduce o primăvară mai timpurie decăt cea care venea la munte, iar mieii fătați de Sfântu Ion vor crește cârlani buni până la Sfintele Paști.

 

   De vânturile reci ale Dobrogei s-au adăpostit mai întâi la târla ridicată an de an în latura satului Ceamurlia de Sus.

   Erau semne că vor avea parte de o iarna mai ușoară.

   Dorințele sunt cele care hotărăsc de cele mai multe ori prognozele oamenilor de la țară. Când e secetă omul câmpului cată să vadă în orice semn al cerului, în orice umblare a vietăților, doar promisiunea ploii. În același fel, ciobani vedeau în vântul de la miazăzi un semn al unei ierni ușoare. Și poate că venirea zăpezii va fi amânată până în pragul primaverii...

   Doar că în acel sfârșit de an iarna avea altă socoteală cu oamenii Dobrogei...

   Mai întăi i-a gonit tot spre răsărit, până când pământul s-a terminat. Aici au aflat adăpost, la un mal al apei ferit de vânt de un țărm înalt ca o râpă.

   Când omătul a albit păișul uscat al stepei oamenii au mânat oile spre stuhărișuri. Aici apele nu îngheață, iar la o asemenea nevoie oile se pot hrăni și doar cu tulpini de papură smulse cu ușurință din bălțile mai întinse.

 

   Ființa omenească pare cu totul împăcată cu sine când se afla la un părelnic adăpost dinaintea potopului. Ba chiar simte o surdă plăcere când ascultă vaietul vântului și ropotul ca de tobe al ploii.

   E o singurătate care totdeauna îndreaptă sufletul și mintea spre cărările îndărătnice ale trecutului, spre povești adevărate, dar mai cu seamă spre cele doar închipuite.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



Marți, 1 septembrie 2015 - 18:41 
Afisari: 919 


Comentariile membrilor (1)

soringalati
soringalati

 
1
Salutare!
Desi asteptam cu nerabdare aceasta poveste, trebuie sa recunosc ca nu imi imaginam ca citind-o, imi voi aduce aminte de toata copilaria mea fericita la "bunici"!
Unele din tablourile descrise de tine, imi sunt atat de cunoscute, incat am impresia ca ai copilarit in acelasi loc ca si mine!
Felicitari pentru a mia oara pentru minunatele povesti scrise!


Miercuri, 2 septembrie 2015 - 11:48  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0662 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org