Spirit of mountaineering - partea I

Introducere

Acum câteva săptămâni am asistat la ceremoniile celui de al XVII-lea Piolet de aur. În acelaşi timp au fost decernate diplomele SPIRIT OF MOUNTAINEERING care au răsplătit eforturile mai multor alpinişti pentru a-l salva pe spaniolul Inaki Ochoa. Printre ei, Horia Colibăşanu. Recompensa imaginată de Norman Croucher, cu sprijinul lui Doug Scott şi al Clublui Alpin Britanic, merită un articol separat. Iată-l.

Te pregăteşti să citeşti cel mai dificil articol pe care l-am avut de scris vreodată. Nu prin durata redactării sale, complexitatea surselor de informare sau alegerea ilustraţiilor. Dificultatea nu constă nici în faptul că moartea este atât de des citată. Nu, dificultatea constă în abordarea, implicarea sau indiferenţa în faţa unor situaţii extreme, în condiţi extreme, pe un munte extrem. Everestul a devenit o marfă a cărui banalizare poate duce la catastrofe precum cele descrise mai departe.

Am luat legătura cu numeroşi "actori" ai acestor evenimente. Marea majoritate a răspuns mesajelor sau apelurilor telefonice - Pierre Paperon, Norman Croucher sau Michael Kodas, laureat al premiului Pulitzer. Alţii - nu, probabil pentru că sunt plecaţi. Dar dintre toţi, doar unul a refuzat să abordeze subiectul. Ian Woodwall, după două schimburi de e-mail-uri, a pus capăt relaţiei. Am acceptat cu respect hotărârea sa.

Mi-am dat silinţa să fiu cât mai obiectiv posibil, fără a deforma sursele de care m-am folosit. Am relatat faptele fără a le judeca, pentru că nu am competenţa necesară pentru a o face. Victor Saunders, despre care va fi vorba mai târziu, mi-a atras atenţia asupra faptului că în accidentele şi dezastrele petrecute pe Everest, două noţiuni se bat cap în cap: moralitatea şi realitatea. La 8000 de metri, sistemul nostru de gândire este grav afectat de mediul înconjurător, ceea ce influenţează dramatic luarea deciziei. Şi ţi-aş fi recunoscator dacă, înainte de a apăsa pe tasta "trimite", ai verifica pertinenţa comentariului tău.


SPIRIT OF MOUNTAINEERING

Muntele şi egoul

Muntele, acest spaţiu de libertate căruia îi acordăm virtuţi purificatoare pentru suflet, se advereşte a fi locul unde egoul este ţinta tuturor păcatelor pământeşti. Majoritatea covârşitoare a celor care escaladează munţii o fac pentru nevinovata lor plăcere. Pentru că munţii există, precum a spus George Mallory, posibilul "învingător" al Everestului la data de 8 iunie 1924. Chestionat de către un jurnalist american de ce ţine neapărat să urce pe Everest, Mallory a lăsat posterităţii acest britanic răspuns: Because it is there!

Versantul văzut de la mănăstirea Rongbuk, 5100m, Tibet (foto: Csearl/Wikipedia)

După indispensabila etapă a descoperirii şi escaladării vârfurilor, au urmat feţele şi crestele, pe rute din ce în ce mai dificile. Alpilor şi Pirineilor le-au urmat Anzii, Himalaya, Munţii Stâncoşi, munţii Africii. Nu neapărat în această ordine. Apoi au venit falezele şi pereţii din îndepărtata Groenlandă, zonele necunoscute din Oceania şi multe altele, care ar merita şi ele amintite. După pionierat şi, mai apoi, pasiuni veritabile, au urmat performanţele pur sportive. Terenul virgin de joacă a devenit din ce în ce mai restrâns. Asediul asupra unor munţi prestigioşi precum Aconcagua, sau, mai aproape de noi din punct de vedere geografic, trilogia feţelor nordice de pe Eiger, Cervin şi Grandes Jorasses seamănă a luptă contra cronometru. Adevărul este că posibilităţile de "a-ţi face un nume" într-o lume supusă terorismului comunicaţiilor devin din ce în ce mai rare.

Terorism. Cuvântul care doare. Terorismul comunicaţiilor merge mână în mână cu terorismul tehnologic. Cel fără de care nu mai suntem noi înşine. Părem. Devenim nesemnificativi. Sau suntem deja. Striviţi de patroni, de şefi, de proşti, de acţionari, de bancheri, de vecini, de vecinii vecinilor şi asa mai departe. În căutarea satisfacţiei absolute şi a recunoaşterii semenilor noştri, suntem dispuşi să facem orice sacrificiu, începând cu cel financiar. Şi terminând lamentabil cu cele care, cel puţin la prima vedere şi din punct de vedere egocentric, ne diferenţează de animale.

Răspunsul la frustrările care se nasc astfel a fost dat de aceiaşi care, cu doar câţiva ani mai devreme, trăiau din plin pasiunea pentru munte: ghizii. Nimeni nu pune la îndoială faptul că pasiunea stă la baza celei mai frumoase profesii din lume - ghid montan. Drumul până la mult râvnita medalie este lung, anevoios şi presărat cu nenumărate obstacole. Suprafrecventarea masivelor europeene, dorinţa de noi orizonturi şi noi limite au deschis pofta profesioniştilor muntelui. Care, la urma urmei, nu au făcut decât să răspundă unei cereri. Pe un platou din argint, apropape orice vârf este la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să ai un portofel bine garnisit!

Bancnotă de 500 rupii nepaleze (foto: Clemensmarabu/Wikipedia)

Până nu demult, muntele era chintesenţa libertăţii şi a purităţii, folosită adesea de cei mai periculoşi oameni ai societăţii: cei care lucrează în publicitate! Nu sunt departe de a gândi ca aceştia ar trebui arşi pe ruguri în pieţe, precum vrăjitoarele pe vremea Inchiziţiei. În numele libertăţii de exprimare şi a creaţiei artistice, cel care lucrează în publicitate este capabil să-şi vândă mama şi tatăl doar pentru a satisface cerinţele clientului. Muntele a devenit o vulgară marfă, batjocorită în numele profitului şi al gloriei. O glorie pe cât de inutilă, pe atât de efemeră. Până şi copiii sunt sacrificaţi pe altarul ei. În numele ei, unii părinţii protectori îşi calcă în picioare până şi ultima picătură de demnitate. Pe care poate nu au avut-o niciodată. Simbol printre simboluri, muntele suprem a devenit un teren de joacă unde moartea pândeşte la tot pasul. Acolo sus, unde efortul şi lipsa aerului îţi taie răsuflarea, moartea te lasă indiferent. Acolo sus, apartenenţa sau nu la un grup îţi poate hotărî soarta. Dacă ai nenorocul de partea ta, zicala prieteniei la nevoie nu ţi se aplică. Om sau animal?


Muntele şi laşitatea

În forma sa extremă, egoul devine ceea ce militarii pedepsesc cu sentinţa supremă: laşitatea. Fuga din faţa inamicului nu are justificare. Laşitatea este o infamie care se poate traduce prin trădare, minciună sau înşelătorie, atunci când aproapele tău are nevoie de ajutor. Refuzul de a acorda ajutor este oare posibil pe munte? Deşi pare incredibil, răspunsul este DA. Primul caz în istoria alpinismului pare a fi cel al tânărului Walter Bonatti, în noaptea de 30 iulie 1954, pe pantele superioare ale sinistrului K2.

Însoţit de şerpaşul de altitudine Hunza Mahdi, Bonatti are sarcina de a urca buteliile de oxigen indispensabile echipei desemnate pentru asaltul final. Compusă din Lino Lacedelli şi Achille Compagnoni, aceasta urma să instaleze cortul taberei IX la o altitudine de circa 8100m. Dar cei doi aleg să poposească într-un loc diferit, aflat mai sus decât cel stabilit. Astfel că, în seara de 30 iulie, când Bonatti şi Mahdi ajung la locul stabilit cu încărcătura de oxigen, nu-i aşteaptă nimeni. Locul este pustiu. Deşi, după strigăte şi urlete în noapte, Lacedelli se arată o clipă chiar deasupra lor, acesta se mulţumeşte să le dea ordinul de coborâre la tabăra VIII, fără a le veni în ajutor sau a-i invita în cortul lor. Astfel, Bonatti şi Mahdi petrec o noapte polară la peste 8000 de metri, pe o simbolică platformă săpată în gheaţa muntelui. A doua zi, reuşesc să ajungă la taberele inferioare, unde lui Mahdi i se acordă primele îngrijiri: picioarele şi mâinile sunt afectare de degerături grave. Laşitatea "partenerilor" este dublată de o minciună grosolană: fericiţii învingători afirmă că, pentru a atinge vârful, nu au folosit buteliile de oxigen aduse de Bonatti şi Mahdi; aceştia le-ar fi păstrat pentru a petrece o noapte confortabilă... Pozele făcute acolo sus dovedesc exact contrariul.

Compagnoni şi Lacedelli pe K2 (foto montaj)

Cu toate acestea, istoria reţine o vreme doar versiunea oficială, cea descrisă de Ardito Desio, şeful expediţiei. Abia în 1995 minciuna este scoasă la iveală de către jurnalistul Robert Marshall. Pozele de pe vârf, care dovedesc prezenţa buteliilor de oxigen - atunci când Lacedelli şi Compagnoni afirmaseră ca le-au abandonat, goale, pe la 8400m - nu fuseseră publicate decât o singură dată, în almanahul elveţian Mountain World, ediţia 1955. O crimă fără cadavru nu este o crimă! CAI, Clubul Alpin Italian, a creat o comisie de anchetă pentru a studia acest caz. O comisie de anchetă! În 2004, Lacedelli confirmă totuşi spusele lui Bonatti. Compagnoni a afirmat că mutarea cortului a fost justificată de riscul căderii unor seracuri. Mai târziu, cu jumătate de gură, a recunoscut că adevăratul motiv a fost cu totul altul: teama de a-l vedea pe tânărul Bonatti, mult mai în formă decât ei, ajungând pe vârf în locul lor, al veteranilor. Lamentabil mod de a gândi... Bonatti nu i-a iertat niciodată lui Compagnoni laşitatea din 1954. Abia în 2008, adică la mai mult de jumătate de secol după tentativa de asasinat cu premeditare, versiunea revizuită confirmă spusele lui Bonatti.


Muntele, concurenţa şi afluenţa

Rob Hall este considerat pionierul expediţiilor comerciale pe munţii de peste 8000 de metri. În 1988, Rob îl întâlneşte pe Gary Ball, cu care, după mai multe ascensiuni comune, hotărăşte să atace cele 7 Vârfuri în 7 luni. Începută în luna mai cu ascensiunea Everestului, plimbarea lor pe cele 7 continente se termină la data de 12 decembrie 1990 pe muntele Vinson în Antarctica, cu puţin înainte de ora limită! Conştienţi că, de acum încolo, ascensiunile lor mereu supuse presiunii sponsorilor aveau sa devină şi mai riscante, cei doi hotărăsc să pună capăt acestor isprăvi. Şi creează o agenţie specializată la Lake Wanaka, Noua Zeelandă, la jumatătea distanţei dintre Christchurch şi Queenstown. Adventure Consultants conduce în acelaşi an 6 clienţi pe Everest.

Lacul Wanaka, Noua Zeelandă (foto: Ingolfson/Wikipedia)

Este greu de ştiut câte agenţii din lumea întreagă propun în catalogul lor ascensiunea Everestului. Cert este ca taberele de bază sunt pline până la refuz în lunile de primăvară, cel mai propice sezon pentru "turiştii Everestului". Pe partea tibetană, accesul la tabăra de bază se face practic motorizat. Când situaţia politică o permite. Ceea ce pare a nu fi cazul anul acesta. Astfel, cel care conducea "asediul" asupra versantului nordic de ani de zile, neozeelandezul Russel Brice, prin intermediul agenţiei sale Himalaya Experience, sau Himex, a trebuit să renunţe din motivul "lipsei fiabilităţii căilor de acces". Recentele evenimente din Tibet constituie probabil explicaţia dificultăţii cu care se obţin autorizaţiile de acces. În lumina tristelor şi inumanelor evenimente de pe creasta nordica din mai 2006, relatate aici, răutăcioşii ar putea spune că această renunţare seamănă a retragere diplomatică. Timpul şi liniştea atenuează amintirile dureroase.

Afluenţa aduce cu sine toate metehnele lumii moderne. Şi pare-se civilizate. Începând cu gunoaie şi terminând cu bordeluri. Cel puţin pe partea nordică. Acolo unde grănicerii chinezi se "antrenează" la tir pe ţintele mişcătoare reprezentate de refugiaţii tibetani, aflaţi în drum spre Dharamsala, în India de Nord. Nu trebuie trecută sub o criminală tăcere nici invazia falsurilor care periclitează în mod dramatic viaţa consumatorilor. Aici este vorba despre whisky-ul fabricat din alcool etilic, a cărui victimă a căzut de curând un bucătar nepalez, sau despre buteliile de oxigen de la Poisk, recuperate de pe traseu, dar încărcate cu aer umed local, fără a fi testate în prealabil. Zvonuri insistente afirmă ca multe morţi neexplicate s-ar datora acestor rebuturi puse la dispoziţia alpiniştilor de către "The Toddfather", un fost deţinut scoţian, închis şapte ani pentru trafic de LSD, devenit o vreme "persona non grata" în Nepal. Respectivul hoţoman şi-a permis chiar să-i ofere unui client o mască însângerată folosită de Beck Weathers...


11 mai 1996

Catastrofa din 1996 se referă la succesiunea de accidente mortale ce au avut loc pe creasta somitală a Everestului într-o singură zi - 11 mai. Publicitatea făcută în jurul evenimentelor îşi găseşte originea în cartea lui Jon Krakauer, Into thin air. Krakauer, jurnalist la revista americană Outside, a fost trimis de redacţia sa pentru a scrie un articol despre succesul comercial al Everestului, în "schimbul" unui loc în expediţia organizată de agenţia Adventure Consultants. Expediţia, condusă de Rob Hall, Mike Groom şi Andy Harris, se compune din 7 clienţi, în afară de Krakauer, precum şi din 4 şerpaşi de altitudine.

Jon Krakauer / Rob Hall (foto: DR)

Totul începe după mizeul nopţii. Echipa de la Adventure Consultants, în frunte cu Rob Hall, se îndreaptă spre vârf, pornind de la tabăra IV situată pe şaua sudică, la 7900 metri. Li se alătură ghizii de la Mountain Madness a lui Scott Fischer, printre care Anatoli Boukreev, 6 clienţi şi 3 şerpaşi, precum şi expediţia sponsorizată de guvernul taiwanez din care face parte Gau Ming-Ho, zis Makalu Gau după o încercare nereuşită pe al cincilea optmiar. După puţin timp, grupul începe deja să acumuleze întârzieri. În preajma celebrului pasaj Hillary, alpiniştii descoperă că încă nu a fost instalată nicio coardă fixă. Operaţiunea durează o oră, timp în care cele 33 de persoane care încearcă să urce spre vârf stau înşiruite pe creastă.

Fără oxigen suplimentar, Boukreev ajunge pe vârf la 13:07. Mulţi dintre candidaţi nu ating vârful înaintea orei limită, 14:00, care permite un retur sigur la tabăra IV, înainte de căderea întunericului. Alţi doi alpinişti din echipa Mountain Madness ajung pe vârf în jurul orei 14:30, când Boukreev începe să coboare. Krakauer, care rămâne pe vârf doar 5 minute, constată că vremea începe să se strice - se porneşte ninsoarea, iar luminozitatea scade. Este ora 15:00. La rândul său, Makalu Gau constată şi el de pe vârf că vremea se înrăutăţeşte. Ceasul lui arată 15:10.

Anatoli Boukreev / Scott Fischer (foto: DR)

În acest timp, mai mulţi şerpaşi conduşi de şeful lor, Ang Dorje, aşteaptă clienţii grupului Hall pe vârf. Dar în jurul orei 15:00, aceştia o iau la vale. Deasupra pasajului Hillary îl întâlnesc pe Doug Hansen, căruia îi ordonă să coboare. În final apare şi Hall, care rămâne cu Hansen, după ce trimite şerpaşii jos. Deşi ora este foarte avansată, Hall şi Hansen ajung şi ei pe vârf. Fischer, probabil afectat de o embolie, este foarte slăbit. La ora 17:00 ajunge în tabără, gata să ajute la nevoie clienţii întârziaţi.

Vremea începe să se strice în mod serios. Coarda fixă este acoperită de zăpadă, iar urmele făcute la urcare dispar. Scott Fischer, ajutat de Lopsang Jangbu Sherpa, nu este în stare să coboare mai jos de "umărul" situat la 8350m. Lopsang îl convinge pe Fischer să coboare şi să-l lase pe el şi pe Gau. Hall transmite prin radio că Hansen, deşi inconştient, este încă în viaţă. Andy Harris de la Adventure Consultants începe urcuşul înspre pasajul Hillary la ora 17:30, cărând oxigen şi apă. Vântul este teribil, zăpada se striveşte pe feţele "naufragiaţilor" la peste 100km pe oră!

Beidleman, Schoening, Fox, Madsen, Pittman şi Gammelgaard de la Mountain Madness, Mike Groom, Beck Weathers şi Yasuko Namba de la Adventure Consultants sunt ca şi pierduţi în plină furtună, în apropierea taberei IV, bântuind până la miezul nopţii. Frânţi de oboseală, cu chiu cu vai se adăpostesc la nici 20 de metri de un depozit de echipamente. La un moment dat furtuna se risipeşte. Beidleman, Schoening, Groom şi Gammelgaard pleacă după ajutor, în timp ce Fox şi Madsen rămân cu restul grupului, ţipând pentru a fi reperaţi de către salvatori. Când Boukreev ajunge la ei, Namba pare frântă. În schimb, nicio urmă de Weathers. Făcând două drumuri, Boukreev îi aduce pe toţi la tabăra IV. Epuizarea îşi spune cuvântul: nimeni nu mai este în stare să urce o a treia oară pentru a veni în ajutor lui Yasuko Namba. Rob Hall comunică prin radio că se află pe vârful sudic, unde ajunsese şi Andy Harris. Este ora 4:43. Puţin mai târziu, Hall spune că Doug Hansen şi Andy Harris au dispărut. În jurul orei 9:00, Hall anuntă că a reuşit să repună în funcţiune masca de oxigen, dar că are mâinile şi picioarele îngheţate şi că nu reuşeşte să coboare pe coarda fixă.

Cu o ultimă suflare, Rob vorbeşte cu soţia sa, Jan Arnold, cu ajutorul telefonului prin satelit din tabăra de bază: "Noapte bună, iubita mea, sunt instalat confortabil. Nu te îngrijora prea mult." Corpul său este descoperit de către membrii expediţiei IMAX câteva zile mai târziu, la data de 23 mai. Şerpaşii de altitudine îi găsesc pe Fischer şi Gau. Însă starea lui Fischer este atât de rea, încât aceştia nu pot decât să-i acorde câteva îngrijiri înainte de a-l salva pe Gau in-extremis. Boukreev face o nouă tentativă, dar la ora 19:00, când ajunge lângă Fischer, corpul acestuia este îngheţat.

Doug Hansen, Andrew Harris, Rob Hall, Yasuko Namba (foto: DR)

Totuşi, în toată această nebunie, se petrece un miracol. Personajul principal este patologul american Beck Weathers din Dallas, Texas. Necazurile lui Beck încep în clipa în care, orbit de efectele altitudinii asupra ochilor atinşi de o keratomie radială, îl anunţă pe Rob Hall despre problemă. În loc să coboare cu ceilalţi ghizi şi clienţi, Beck preferă să-l aştepte pe Rob. Dar acesta este întârziat de un client, Doug Hansen, aflat în dificultate mai sus pe munte. Întârzierea îl ţine pe Beck blocat într-o situaţie extrem de dificilă, căci este parţial orb! Astfel, este nevoit să petreacă o noapte de groază într-un adăpost improvizat, cu mâinile şi faţa expuse furtunii de zăpadă şi gerului. Efectele sunt devastatoare, faţa şi mâinile par de porţelan - atât de fragile au devenit. Partenerii cred că nu mai are nicio şansă de supravieţuire, astfel încât îi amenajează cât se poate de confortabil adăpostul, în asteptarea ultimei suflări...

Abandonat sorţii, incapabil să bea sau să mănânce, abia protejat de câţiva saci de dormit, ţipetele sale de ajutor nu pot fi auzite din cauza furtunii. Cu toate acestea, a doua zi, Beck este cât se poate de viu şi de coerent! O salvare spectaculoasă cu elicopterul, lângă tabăra IV, la 7900m, îl readuce definitiv la viaţă. În această aventură, Beck şi-a pierdut toate degetele de la mâna stângă şi jumătate din antrebraţul drept. Părţi semnificative din ambele labe ale picioarelor au fost, de asemenea, amputate. Nasul, amputat şi el, a fost reconstruit cu piele de pe urechi şi frunte. Suferinţele sale şi lupta pentru o nouă viaţă au fost povestite în cartea sa "Left for dead", apărută în 2000.

Beck Weathers (foto: DR)


În acest timp...

Pe versantul nordic se petrece o altă dramă. Protagoniştii sunt membrii expediţiei poliţiei de frontieră indo-tibetană, sub conducerea locotenentului-colonel Mohinder Singh. Tsewang Samanla, Dorje Morup şi Tsewang Paljor fac parte din echipa de 6 alpinişti desemnaţi pentru asaltul final. Sunt prinşi de o furtună de zăpadă când se află deasupra taberei IV. Samanla, Morup şi Paljor hotărăsc să continue atunci când ceilalţi membri ai echipei renunţă. La ora 18:00, cei trei anunţă prin radio ca au ajuns pe vârf. Bucuria echipei indiene este imensă, deşi în tabăra de bază mulţi sunt foarte intrigaţi de ora avansată. Există totuşi dubii în ceea ce priveşte reuşita indiană.

Vârful muntelui era acoperit de nori şi este probabil ca ei să fi fost induşi în eroare. Pe de altă parte, ei nu au făcut "legătura" vizuală cu cei care au urcat pe versantul sudic. Cert este că cei trei au lăsat steaguri de rugăciuni şi pitoane. Samanla lungeşte puţin ceremonia religioasă, în timp ce ceilalţi doi coboară. Apoi se pierde legătura radio. Cei rămaşi jos observă o vreme lanterne la nivelul celei de-a doua trepte, la 8570m, dar niciuna nu ajunge în tabăra de la 8320 metri.

Tsewang Paljor "Green boots" (foto: DR)

A doua zi, japonezii Hiroshi Hanada şi Eisuke Shigekawa de la Fukuoka Mountaineering Club încearcă să urce pe vârf cu ajutorul a trei şerpaşi. La nivelul primei trepte găsesc un prim corp, pare-se cel al lui Paljor, gemând, dar îngheţat după o noapte rece. Japonezii trec pe lângă el fără a-i acorda atenţie. După depăşirea celui de al doilea prag, găsesc alte două corpuri, se pare încă vii, ale lui Samanla şi Morup. Obsedaţi de proximitateta vârfului, cei 5 trec pe lângă ei, fără a le acorda niciun ajutor. Curioasă atitudine, date fiind condiţiile dificile de pe vârf, unde ajung totuşi, în jurul orei 11:45. La coborâre, unul dintre indieni era deja mort, un al doilea muribund, al treilea dispăruse. Indiferenţa japonezilor faţă de evidenta stare dramatică a indienilor este absolut inexplicabilă. Goana după glorie le-a îngreunat judecata.


Francys şi Serguei

Era o brunetă frumoasă cu ochi căprui. Frumuseţea îşi avea originile în trăsăturile peruane ale tatălui său. O chema Francys şi avea 40 de ani. Paul, băieţelul ei, avea 10 ani în acel funest mai 1998. Paul îşi reaminteşte astăzi ultimele zile petrecute cu iubitoarea şi aventuroasa să mamă:

"She was packing up and she said, 'Paulie, I'm leaving it up to you. Should I do this?' And I said, 'You know, I can picture you at 80 years old kicking yourself that you didn't climb Everest. You need to go.' "

Nascută în Hawaii, Fran are primul contact cu muntele la 6 ani, în Colorado. Pasiunea rămâne definitivă. După studii superioare la universităţile din Louisville şi Phoenix, Fran se stabileşte în Telluride, Colorado. Visul ei este de a deveni prima americancă pe Everest. Fără oxigen. Dar un asemenea proiect presupune o pregătire susţinută. Când, în 1991, se afla pe Annapurna I, Fran îl întâlneşte pe cel care avea să-i devină partenerul de viaţă şi de munte.

Cu Serguei a fost dragoste la prima vedere. Serguei nu era orişicine. Serguei Arsentiev era un intelectual, un om de o mare şi rară inteligenţă. Inginer electrician, Serguei a participat la programul spaţial spion sovietic. Originar din Sankt Petersburg, dotat cu o forţă şi o capacitate fizică deosebite, Serguei era supranumit "Leopardul zapezilor", căci reuşise escaladarea celor 5 cele mai înalte vârfuri din fosta Uniune Sovietică. "Nu, nu era un om oarecare, nici un simplu caţărător pe Everest", spune cu tremur în voce Robert Link, alpinist şi ghid american cu un bogat palmares. În 1990, Serguei făcuse deja parte din expediţia americano-ruso-chineză pe Everest, unde a ajuns fără oxigen. După ascensiunea reuşită pe Elbrus în 1992, de unde Fran a coborât pe schiuri, cei doi porumbei s-au căsătorit. Romeo şi Julieta războiului rece, cum au fost porecliţi, s-au instalat la Telluride. Au urmat nenumărate ascensiuni, printre care o premieră pe un munte virgin de 5800m în Rusia, botezat Goodwill şi celebrul West Buttress pe Denali, Alaska. Până la Everest pe creasta nordică, în mai 1998.

Francys şi Serguei Arsentiev (foto: DR)

Blocaţi de vremea nefavorabilă, Fran şi Serguei petrec două nopţi în tabăra situată la 8200m. Fără oxigen. Având în vedere că o şedere suplimentară la această altitudine şi în aceste condiţii este extrem de periculoasă, cei doi hotărăsc să atace vârful a treia zi. Însă, afectaţi de lunga şedere, avansează încet. Foarte încet. Oricum, la limita stratosferei nimeni nu merge repede. Totuşi, când Rustam Radjapov din echipa uzbekă îi depăşeşte, acesta constată că Fran este în dificultate. Des, foarte des, ea se asază în zapadă, pentru a se odihni. La baza piramidei somitale, Rustam încearcă să-i convingă pe Fran şi Serguei să coboare. Degeaba.

La ora la care soarele pictează muntele în culori fermecătoare, cei doi ajung împreună acolo unde şi-au dorit. Ora 18:15. Dar victoria începe să semene a înfrângere. Oare sunt conştienţi de ceea ce se petrece cu ei? Au idee că situaţia lor este disperată? Aerul rarefiat încetineşte dramatic orice gândire raţională. Sunt complet detaşaţi de realitate. Obscuritatea îi învăluie când încep coborârea spre hău...

23 mai. Un grup de alpinişti uzbeci îl întâlnesc pe Serguei, care-i întreabă dacă nu au văzut-o pe soţia sa. S-au pierdut în noapte! În timp ce Sergeui continuă coborârea spre tabăra de la 8200, alpiniştii o găsesc pe Fran la circa 8500m, aproape inconştientă şi incapabilă de a coborî singură. Îi acordă imediat îngrijiri medicale - masaj, injecţii şi mai ales o butelie de oxigen cu debitul maxim, de 4 litri pe minut. După care îşi continuă ascensiunea. La coborâre încearcă totuşi să o ducă jos, dar efortul este peste puterile lor. Oleg Grigoriev rămâne cu Fran până la ora 21, după care se îndreaptă şi el spre cota 8200. Pe drum, se întâlneşte cu Serguei, care este încărcat cu butelii de oxigen. La întrebarea formulată doar din ochi, Oleg raspunde "Da, este încă în viaţă". Serguei continuă urcuşul. Patru zile şi patru nopţi de când sunt acolo sus. Oxigenul s-a terminat, mâinile ei sunt îngheţate. Serguei o ajută să-şi scoată manuşile şi îi ascunde mâinile în pufoaica violetă. O leagă în coardă pentru a nu aluneca. Noaptea se scurge încet...

În acest timp, la data de 24 mai, la ora 2:30, o echipă de 5 alpinişti părăseşte tabăra situată la 8300m. Este vorba despre membrii celei de-a doua expediţii sud-africane care încearcă escaladarea crestei nordice. Grupul este compus din Ian Woodall, Cathy O’Dowd, Pemba Sherpa, Jangbu Sherpa şi Lhakpa Sherpa, cărora li se alătura tibetanul Ci Luo şi 3 uzbeci. Toţi folosesc butelii de oxigen.

Creasta nordică de la tabăra 2 (foto: Lincoln Hall)

La ora 5, Cathy constată cu stupoare prezenţa unui corp la poalele primei trepte. Atenţia i-i-a fost atrasă de o mişcare spasmodică şi de violetul pufoaicei. Corpul solitar începe să vorbească, repetând mereu aceleaşi trei fraze. "Nu mă lăsaţi", "De ce faci asta pentru mine?", "Sunt americancă. De abia atunci Cathy o recunoaşte pe Fran, cea cu care băuseră un ceai în cortul lor câteva zile mai devreme. Cea care povestea cu ochi plini de dragoste despre fiul ei şi casa lor. Cea care, cu puţină vreme în urmă îi scrisese o vedere fiului ei iubit: "Hi Paul! We're at Base Camp. Miss you and love you. XXX Mom."

De Serguei nu ştie nimeni nimic - doar o bucată de coardă şi un piolet au mai fost găsite pe creastă, puţin mai jos de locul unde se odihnea Fran. Sud-africanii habar nu aveau de prezenţa celorlalţi pe creastă, ignorând faptul ca Fran se găsea acolo sus de atâtea zile! Starea ei fizică este jalnică... Frigul polar, ale cărui muşcături lasă urme negre, pare să nu fi avut niciun efect asupra ei. Pielea este mai degrabă diafană, albicioasă, precum Frumoasa din pădurea adormită, cum avea să scrie mai târziu Cathy.

Cu toţii încearcă să o ajute timp de 2 ore. Fran imploră după ajutor: "Nu mă lăsaţi. Vă rog, nu mă lăsaţi". Decizia este evidentă... pentru Fran nu mai poate fi făcut nimic. Pe terenul înşelător al celui mai înalt munte din lume şi pe temperaturi de sub minus 30 de grade, samaritenii nu mai au de ales. "Pe Everest, când nu mai mişti, viaţa îţi este în pericol". Fran este defintiv condamnată... Cathy, Ian şi Pemba renunţă la vârf şi coboară la tabăra I, unde vor ajunge, câteva ore mai târziu, şi ceilalţi membri care au ajuns totuşi pe vârf. Amară victorie. În cartea sa "Just for the love of it", Cathy descrie cu tandreţe ultimele momentele petrecute lângă Fran:

"Când m-am apropiat, am văzut că era culcată pe spate, cu hamul legat de o coardă fixă. Mă întrebam dacă nu şi-a rupt spatele în urma unei căzături. Terenul era instabil. Am îngenunchiat prudent lângă ea. I-am îndepartat uşor părul de pe faţă. 'Nu mă lăsa', spuse ea. Pielea ei era de un alb lăptos şi perfect netedă. Faţa sa avea perfecţiunea 'frumoasei din pădurea adormită'. Semnele degerăturilor erau evidente. Semăna cu o păpuşă din porţelan. Ochii imenşi, plini de un enorm şi sumbru vid, mă priveau cu insistenţă. 'Nu mă lăsa', murmură încă o dată..."


My name is David Sharp and I am with Asian Trekking

David Sharp este profesor de matematică, are 34 de ani şi tocmai a trimis un e-mail unui prieten neozeelandez, Jamie McGuiness, cu care avusese o tentativă de atingere a Everestului în 2003: "M-am hotărât, prosteşte, să mai fac o ultimă încercare pe Everest". McGuiness nu este deloc uimit de decizia prietenul său britanic. Deşi pierduse mai multe degete de la picioare în 2003, şi chiar după al doilea eşec din 2004, tânărul profesor vrea să-şi ducă visul până la capăt: "David ştia că poate să reuşească, trebuia doar să o dovedească". Un alt partener de căţărare, Richard Dougan, spunea despre prietenul comun: "Când David vorbeşte despre Everest, ochii săi strălucesc precum stelele".

Jamie McGuiness (foto: DR)

David este singuratic, discret, tăcut, un om pe care îl cunoşti cu greu. Francezul Hugues d’Aubarède, cu care Sharp avusese o tentativă de escaladare în 2004, spunea despre el că "...este o enigmă, ...dă impresia că este detaşat de realitatea vieţii cotidiene şi ...trăieşte într-o altă lume...". David refuză cu vehemenţă să urmeze sfatul lui Hugues privind aclimatizarea: în loc să coboare regulat în tabăra de bază, preferă să doarmă la altitudine! "Nu eşti niciodată singur. Acolo sunt alpinişti din lumea întreagă", îi spusese David mamei sale înainte de plecare, pentru a o linişti. Afirmaţie ce nu-l împiedică să-şi împingă discreţia caracteristică până la extrem. David părăseşte taberele fără a-şi anunţa vecinii, un gest iresponsabil în condiţiile date...

Originalitatea lui merge şi mai departe. Taberele sale erau denumite "British Camp I" sau "British Camp II", referinţe directe la tentativa lui Mallory din 1924. David Sharp, un iluminat sinucigaş al Everestului? Personajul, care nu crede în existenţa unei puteri superioare, în afara celei a naturii, este cel puţin curios. Dispus să-şi sacrifice degetele de la picioare, chiar şi cele de la mâini, doar pentru a ajunge sus! În nebunia sa, Sharp recită pasaje întregi din Regele Lear şi Hamlet precum idolul său Mallory, în cortul montat pe creasta nordică, cu 79 de ani mai devreme...

Un alt fapt curios, poate premonitoriu, se adaugă misterului care învăluie personalitatea lui David Sharp. În ierarhia agenţiilor care "vând" Everestul, Asian Trekking se situează mai degrabă în coadă, calitatea serviciilor prestate regăsindu-se în preţurile propuse: între 7000 şi 8000 de dolari. La celălalt capăt există agenţii care asigură o hrană de calitate, şerpaşi, corzi fixe şi mai ales un şerpaş de altitudine pentru asaltul final şi pentru coborâre, contra sumei de cel puţin 40.000 de dolari! Fidel convingerilor sale personale, David refuză oferta de 22.000 de dolari a lui McGuiness, care-i propunea servicii mult mai consistente, alegând varianta ieftină.

În 2003, David încearcă pentru prima oară să urce pe Everest, în compania irlandezului Richard Dougan. Cea mai mare parte a timpului este petrecută în aşteptarea "ferestrei meteo" care permite asaltul final. Când, în sfârşit, aceasta se deschide, la sfârşitul lui mai, cei doi alpinişti au parte de un îngrijorător şi morbind preludiu. În cursul ascensiunii, se opresc pentru o pauză în preajma sinistrei şi celebrei "Green boots cave". Scobitura în stâncă adăposteşte corpul mumificat al indianului Twesang Paljor, decedat la 10 mai 1996. Semn?

Frigul şi oboseala încep să-şi facă efectul, astfel că cei doi hotărăsc să renunţe. Obrajii şi nasul lui David încep să degere. Aparatul de oxigen dă semne de slăbiciune. Când David se descalţă, după venirea nopţii, are mai multe degete îngheţate. Ghetele de plastic nu sunt suficient de izolante! 2004 este anul unei noi tentative, singur şi fără oxigen de această dată! Ascensiunea solitară amplifică considerabil riscurile, prin absenţa unui partener de nădejde cu care să iei decizii sau pe care să te poţi bizui la nevoie. Escalada fără oxigen agravează aceste condiţii. Doar unul din 10 alpinişti care încearcă să escaladeze Everestul o poate face fără oxigen! Sharp, de altfel, împartăşeşte opinia celor care consideră că folosirea oxigenului este o trişare : "Sunt unul dintre ţicniţii care nu agreează folosirea oxigenului", scria el într-un e-mail adresat prietenului australian Tony Bragg. "Dacă vrei oxigen, urcă un munte mai mic".


Unde intră în scenă Russel Brice

Printre zecile de corturi care constituie tabăra de bază de pe valea Rongbuk, se află şi cele ale agenţiei Himalaya Experience. HIMEX este condusă de Russel Brice, un neozeelandez înalt şi solid, un adevărat bursuc la vreo 50 de ani, stabilit astăzi în Chamonix. Brice este un tip controversat. Unii spun că este un tiran care-şi dirijează cu mână de fier clienţii, urmărindu-i prin telescop. Că falsifică şi deturnează informaţiile meteo, că taie corzile (cele vechi? sau cele ale concurenţilor?). Alţii, precum Steve Bell, directorul companiei concurente Jagged Globe, afirmă că profesionalismul şi integritatea fac din Brice unul dintre personajele cele mai respectate din profesie. De altfel, cifrele vorbesc de la sine: 166 dintre clienţii săi au ajuns pe vârf. Şi au revenit. Implicarea lui Brice în organizarea vieţii în tabăra de bază şi pe munte este meritorie. Instalează corzi fixe pe toată lungimea ascensiunii, acolo unde prezenţa lor este indispensabilă. Întâi pentru clienţii săi. Normal. Dar şi pentru ceilalţi, cu mijloace materiale mai reduse. Acestora, Brice le solicită 100 de dolari de persoană pentru a utiliza corzile. Cei mai mulţi plătesc. Despre ceilalţi, Brice spune că sunt niste "sărăntoci". Dincolo de aceste aspecte anecdotice, cert este că rolul său "cheie" în moartea lui David Sharp a stârnit multe discuţii în lumea muntelui.

În ajunul asaltului final, Sharp pare să-şi fi schimbat părerea despre folosirea oxigenului: a cumpărat două butelii. 400 de dolari bucata, cu mască şi regulator cu tot. La 13 mai, primii alpinişti se regăsesc în tabăra instalată la 8400m, printre care două echipe de la Himex, peste 30 de persoane - clienţi, şerpaşi şi ghizi. David îşi instalează şi el modestul său cort printre celelalte. Deasupra, un redutabil obstacol, a doua treaptă, echipată cu o scară de către alpiniştii chinezi în anii '60. Cel mai greu este să faci abstracţie de imensul hău ce se opreşte pe gheţarul Rongbuk.

Second step (foto: Summitclimb.com)

În mod normal, Sharp poate ajunge pe vârf în 8 ore şi coborî în 4. Cele două butelii de oxigen, pe care se hotărăşte să le ia, îi asigură în jur de 12 ore de autonomie. Cifrele se potrivesc. Sharp începe urcuşul cu puţin înainte de miezul nopţii. Astfel începe halucinanta poveste în care peste 30 de persoane nu l-au băgat în seamă, nu l-au văzut sau nu l-au recunoscut pe unul dintre ei.

Cel care îl vede primul pe Sharp este Bill Crouse, ghid american din echipa Himex, în jurul orei 2, la ieşirea din fisurile care dau în creasta nordică. Crouse îl vede din nou pe Sharp la 11 şi jumătate, la coborâre, sub aşa-numită "A treia treaptă". Când, câteva ore mai târziu, Crouse aruncă o privire în spate, îl vede pe Sharp urcând încet pe panta înzapezită de sub vârf, unde a ajuns probabil pe la ora 14 şi jumătate. La data de 14 mai. Greul începe abia acum, la întoarcere. În cazul clienţilor săi, Russel Brice insistă asupra faptului că, dacă vârful nu a fost atins până la ora 8 dimineaţa, returul este absolut imperativ. Sharp este cu mult în întârziere faţă de acest orar ideal. Şi sigur, în condiţii meteo favorabile. Noaptea se lasă pe la 6 seara. Deshidratat, afectat de frigul muşcător, cu oxigenul probabil terminat, Sharp ajunge cu chiu cu vai la scobitura în care de 10 ani doarme pentru eternitate Twesang Paljor, "Green Boots".

Spre miezul nopţii apar primii alpinişti care se îndreaptă şi ei spre vârf. Doi turci afirmă că l-au văzut pe Sharp aşezat lângă corpul mumificat. Printr-un semn al mânii, David pare să le spună că se simte bine. Puţin mai târziu, Serhan Pocan, liderul turc ajuns şi el lângă grotă, constată că Sharp este imobil, fiind întins pe jos. Convis că este mort, toţi îşi continuă ascensiunea propunându-şi să verifice la coborâre dacă Sharp a decedat. Părerile în cadrul grupului Himex sunt confuze. Maxime Edgar Chaya, client libanez, spune că în lumina slabă a frontalei sale nu a văzut nimic. Australianul Bob Killip a crezut că este vorba despre corpul lui Paljor, înclinând capul în semn de respect.

Mai îngrijorătoare este versiunea unui alt neozeelandez, Mark Woodward. Mark este ghidul care îl însoţeşte pe cameramanul Mark Wethu de la Discovery Channel, venit să turneze un film. Woodward spune că Sharp avea doar nişte mănuşi subţiri, nasul său era degerat, negru, dar că totuşi trăia. Woodward îşi anunţase clientul de prezenţa, în acea grotă, a unui cadavru abandonat cu 10 ani înainte. Viziunea unei a doua perechi de ghete, roşii de data aceasta, a fost un şoc chiar şi pentru Woodward! Cameramanul Mark Whetu strigă la David "Hai, mişcă!". Nicio reacţie. Timpul se scurge, repede. Au trecut deja şase ore şi temperatura a scăzut la minus 30. Cel mai sigur, Sharp suferă de hipotermie sau de hipoxie, sau de ambele, poate şi de edem. Spre 7 dimineaţa, dintr-un grup de turci care se întoarce de pe vârf, acelaşi Serhan Pocan, convis câteva ore mai devreme că Sharp era mort, este mai mult decât surprins când vede un braţ în mişcare. "Am încercat să-i dăm băuturi calde, dar nu era capabil să bea. Nasul era complet îngheţat. Mâna era o bucată de gheaţă. A reuşit să deschidă ochii, dar era incapabil să scoată un sunet". Buteliile de oxigen erau goale. Precocupat de soarta soţiei sale, insoţită de 2 şerpaşi, Pocan comunica prin radio cu cei care coboară de pe vârf şi cu cei care fuseseră pe vârf în ajun, cerându-le să intervină în favoarea celor în dificultate. Şerpaşii însă, epuizaţi de eforturile din ajun, erau incapabili să se mai mişte.

Russel Brice (foto: Himalaya Experience DR)

Libanezul Chaya ajunge şi el la scobitură la 9 şi 25, după ce atinsese vârful la 6. Descrierea făcută despre Sharp nu mai lasă loc niciunui dubiu: aşezat, cu genunchii îndoiţi, cu braţele întinse ca şi cum ar ţine o minge. Dar fără minge. Degetele erau îndoite într-o poziţie nefirească. Complet îngheţate. Dinţii erau vizibili, gura deschisă. Chaya i-a vorbit, dar nu este sigur că a fost auzit. Într-o conversaţie radio cu Brice cinci minute mai târziu, Chaya face o scurtă descriere a stării lui Sharp, printre care mişcări nenaturale ce survin în ultima fază a hipotermiei. Brice este extrem de preocupat şi de îngrijorat pentru clienţii săi. Timp de o oră incearcă să-şi convingă doi clienţi, lenţi şi atinşi de un început de degerături, să coboare. "Sunt obligat să mă ocup de aceste persoane şi nu am nici oameni disponibili, nici oxigen pentru a ajuta pe altcineva în clipa asta", îi spune Brice lui Chaya, ordonându-i să coboare imediat. Ajuns în cortul său, acesta avea să plângă timp de 2 ore!

O oră şi jumătate mai târziu, Bob Killip, care ajunsese pe vârf în jurul orei 7, asistă la conversaţia dintre Chaya şi Brice. Epuizat şi el, nu se simte în stare să-l ajute pe Sharp. La 11:45, şerpaşul Phurba ajunge, la rândul lui, în locul respectiv. Un alt şerpaş şi un alpinist turc încearcă să-i administreze oxigen muribundului. Toate încercările de a-l pune pe picioare - condiţie indispensabilă pentru a-l ajuta să coboare - sunt lipsite de succes."It wasn’t very nice seeing David, knowing that he was still alive, just, and that he was still ultimately stuffed", avea să declare mai târziu Mark Woodward.

16 mai. Coreenii confirmă că trupul lui Sharp se regăseşte în acelaşi loc unde a fost lăsat de şerpaşul Phurba. Tabăra de bază este cuprinsă de furtună: există îndoieli serioase în ceea ce priveşte identitatea mortului. O rapidă descriere a ruscacului lui Sharp confirmă identitatea. Şi decesul. Sfârşitul primului act.


I imagine you’re suprised to see me here!

Tabăra 3, 8300m. 25 mai. Phil, Myles, Dan, Andrew şi Jangbu Sherpa mestecă tacticos pastele făinoase. Şi se plâng de lipsa de oxigen. O jumătate de oră înainte de schimbarea datei, echipa profită de excelentele condiţii, doar minus 30 de grade, dar şi de buteliile de oxigen care nu au fost furate din tabără.

La lumina conului luminos al frontalelor se destăinuie o lume suprarealistă, corturi sfâşiate, butelii de oxigen aruncate vraişte, corzi care flutură în bătaia vântului. Resturile celor trecuţi înaintea lor. Acum o zi, un an sau zece. Trebuie să ai permanent grijă ca masca şi de regulatorul să nu înghete, în timp ce avansezi evitând cadavrele care zac pe marginea potecii, fără a-ţi agăţa colţarii şi a face un mare salt. La stânga, faţa Kangshun, 3500 de metri, la dreapta, faţa nordică, doar 2000. Încălziţi după acest prim urcuş, cei cinci atacă First step, primul pasaj dificil. Iată-i ajunşi la Mushroom Rock la 8600m - exact înainte de Second step - când, brusc, soarele loveşte creasta îngustă. La 7:30, în 26 mai 2006. Priveliştea de bun venit aduce cu ea ceva la care nimeni nu se aştepta...

"Sitting to our left, about two feet from a 10,000 foot drop, was a man. Not dead, not sleeping, but sitting cross leggedd, in the process of changing his shirt. He had his down suit unzipped to the waist, his arms out of the sleeves, was wearing no hat, no gloves, no sunglasses, had no oxygen mask, regulator, ice axe, oxygen, no sleeping bag, no mattress, no food nor water bottle. 'I imagine you're surprised to see me here', he said. Now, this was a moment of total disbelief to us all. Here was a gentleman, apparently lucid, who had spent the night without oxygen at 8600m, without proper equipment and barely clothed. And ALIVE." Myles Osborne

Dan Mazur şi echipa renunţă la vârf pentru a rămâne alături de Lincoln Hall, un australian de la Blue Mountains. În mod evident, chiar şi fără competenţe medicale, este clar că Lincoln are degetele degerate. Nici vorbă să păstreze căciula pe cap sau manuşile în mâini. Din când în când este scuturat de un fel de acces de furie care-l atrage spre vid. Lincoln avea să spună mai târziu că se credea pe un vapor şi voia să sară în apă, adică în hăul de pe faţa Kangshung! Salvatorii îl îndoapă cu mâncare, apă caldă, sucuri, şi mai ales oxigen. Foarte repede, cei cinci îşi dau seama că nu pot să reuşească singuri o salvare la o asemenea altitudine. Au nevoie de ajutor. Imediat. Dan sună echipa Summit Climb, din care făcea parte Hall, în tabăra de bază avansată. Situaţia este cum nu se poate mai confuză în cortul şefului expediţiei, Alexander Abramov. Cum să fie altfel? În ajun, oamenii săi, care l-au ajutat cât au putut pe Lincoln, l-au lăsat acolo sus convinşi fiind că acesta nu are cum să supravieţuiască. Şi mai grav, Alexander anunţase deja familia despre moartea lui Hall!

Alexander Abramov / Lincoln Hall (foto: DR)


Imediat este trimisă sus o echipă de şerpaşi. După 4 ore de efort intens, Wangde Nima Sherpa, Passang Sherpa, Furba Rushakj Sherpa, Dawa Sherpa Tenzing, Dorjee Sherpa, Mingma Sherpa, Mingma Dorjee Sherpa, Pemba Sherpa, Pemba Nuru Sherpa, Passang Gaylgen Sherpa şi Sherpa Lakcha ajung lângă Hall şi salvatorii lui. După eforturi herculeene, ajung cu bine la tabăra din şaua nordică. A doua zi, graţie efortului comun al mai multor echipe prezente pe munte, Lincoln ajunge în tabăra de bază avansată, unde primeşte primele îngrijiri medicale adevărate. Şi conversează cu familia, de acum liniştită. După ani de economii şi eforturi, renunţarea, la doar 3 ore de acoperişul lumii, este dureroasă. Teama de a avea de suportat furtunile de după-amiază, teama de a fi protagoniştii unei drame şi mai mari, i-au făcut pe clienţii lui Dan Mazur să renunţe definitiv la vârf. Dincolo de decepţia visului rămas un vis, atitudinea unora pare şi mai josnică. Când echipa lui Dan l-a gasit pe Lincoln, prin preajmă se regăseau şi doi italieni. "No speak English." Şi au mărit pasul, îndepărtându-se. Curios. Curios pentru că, în ajun, în tabăra de mai jos, cineva din echipa lui Dan avusese o lungă conversaţie cu ei. În engleză. Laşitatea de pe K2 pluteşte şi în aerul rarefiat al Everestului...

Surse de informare:

1) http://en.wikipedia.org/wiki/George_Mallory
2) http://k2.planetmountain.com
3) http://en.wikipedia.org/wiki/Seven_Summits
4) www.adventureconsultants.com
5) www.himex.com/english/home.htm
6) www.poisk-ltd.ru
7) http://www.mounteverest.net/old-news/newspages/toddI040103.htm
8) http://en.wikipedia.org/wiki/Jon_Krakauer
9) www.mountainmadness.com
10) http://climb.mountainzone.com/interviews/2001/weathers/html/
11) http://www.cathyodowd.com/index.html
12) www.project-himalaya.com
13) www.asian-trekking.com
14) www.audi7summits.com
15) www.summitclimb.com
16) www.lincolnhall.net
17) http://www.7summitsclub.com


Trimiterile 7 şi 10 sunt extrem de semnificative!

Va urma!

Vineri, 22 mai 2009 - 09:08 
Afisari: 4,196 


mihai.tele..