Sfânta treime

Geneza acestui articol se găseşte într-unul dintre nenumăratele subiecte de discuţii despre folosirea eronată, în limba română, a unor termeni preluaţi din cele străine. Printre ele, cuvântul locaţie. Sub “presiunea” deschiderii spre alte culturi, îndeosebi anglo-saxone, sensul cuvântului locaţie a deviat de la cel general admis de “chirie”, la acela de “loc”. Este vorba de o “adaptare autohtonă” a anglo-saxonului location, adică loc. Ceea ce ignorează muritorul de rând, atot ştiutor, este că celebrul location englezesc este doar prealuarea franţuzescului location. Chirie...Un nou snobism, pe cât de ridicol pe atât de inutil atunci când cuvântul adecvat există şi, mai ales, evită orice confuzie.

S F Â N T A T R E I M E

Dorinţa de a ştii unde ne aflăm, unde mergem sau ce cale urmăm, ne macină nervii din cele mai înnegurate vremuri. Aceleaşi griji le avem şi pentru cei care ne împrătăşesc viaţa sau doar pasiunea. Au trecut zeci de milenii de când am făcut ochi pe această planetă şi de vreo 2 mii de ani ne tot stoarcem creierii să ştim cu precizie unde suntem. Pe zi ce trece, acordăm o încredere tot mai oarbă în tehnologia care ne trage de mânecă, uitând că o simplă pană de electricitate face din noi nişte măscărici în bătaia vântului. Ceea ce urmează se vrea doar o trecere în revistă a diverselor soluţii imaginate de om de-a lungul secolelor. Partizanii electronicii portabile vor fi probabil reconfortaţi în alegerile lor. Unii dintre ei, sau alţii, vor percepe liniile de mai jos ca un “manifest” în favoarea returului la “fundamentalele” orientării. Fiecare cu...orientările lui!

“Cine a fost întâi, oul sau găina?”. Dacă această hamletiană întrebare a rămas fără raspuns - eu cel puţin nu am luat cunoştintă de existenţa lui - vreau să cred că harta a precedat celelalte instrumente de orientare. Căci la ce bun să le ai dacă nu te poţi poziţiona în spaţiu ?

H A R T A

Cine este autorul primei hărţi, nu se ştie. Domnia sa nu a binevoit să-şi graveze numele pentru posteritate, cu toate că ar fi putut să o facă : cea mai veche hartă din Europa de Vest a fost descoperită într-o peşteră din Spania. Vârsta aproximativă : 14.000 de ani. Deşi compactă - adică de mărimea unei mâini - harta nu era transportabilă, căci gravată pe o stâncă!

Descifrarea, care a durat mai bine de 15 ani, pune în evidenţă descrierea fizică a zonei şi a faunei. Totuşi, părerile specialiştilor sunt împărţite asupra termenului corect pentru a descrie această realizare. Unii consideră că denumirea “hartă” este abuzivă. Trebuie să aşteptăm invenţia cartografiei pentru a vorbi întradevăr despre hărti. Cum e de aşteptat, cartografia este încă o invenţie greacă : χάρτης chartis, harta şi γράφειν graphein, scriere. Normal la un popor de navigatori! Hecataeus din Milet (550-480) a fost unul dintre primii geografi interesaţi de cartografie. După lucrările sale, iată cum arăta lumea mediteraneană pe vremea sa.

http://en.wikipedia.org/wiki/Hecataeus_of_Miletus

O primă realizare remarcabilă este copia unei hărţi care “acoperea” lumea cunoscută pe vremea imperiului roman, de la insulele Britanice la India! Iniţial desenată în secolul V, Tabula Peutingeriana a fost recopiată de un călugăr din regiunea alsaciană Colmar, prin secolul XIII. Harta este asamblajul a unsprezece secţiuni ale ruloului original. Ea se prezintă sub forma unui pergament lung de 6,75 metri şi lat de 0,34 metri.

http://www.euratlas.net/cartogra/peutinger/index.html

Circa 555 de oraşe, 3500 particularităţi şi nu mai puţin de 200.000 de kilometri de drumuri constituie o adevarată hartă a reţelei ce acoperea Imperiul. Puteau fi astfel vizualizate distanţele care separau două localităţi, fie în mile romane, fie în unitatea de măsură a regiunii considerate dacă aceasta exista! În secţiunea VII se pot remarca nume precum Napoca şi Sucidava! Dispărută o vreme, harta este redescoperită în 1494 la Worms de către Konrad Celtes. Harta poartă numele umanistului şi amatorului de antichităţi Konrad Peutinger după ce Celtes i-a donat-o în 1508.

Influenţa culturii arabe se resimte şi în domeniul cartografiei. Geograful Abu Abd Allah Muhammad al-Idrisi al-Qurtubi al-Hasani al-Sabti, pe scurt Al Idrisi , este autorul unui atlas, Tabula Rogeriana , care include totalitatea cunoştinţelor despre Africa, oceanul Indian şi Extremul orient, pe baza informaţiilor aduse de către negustorii arabi.

http://en.wikipedia.org/wiki/Tabula_Rogeriana

Un pas important este făcut în secolul XVI prin crearea unei importante şcoli de cartografie la Dieppe, care realizează nenumărate hărţi bazate pe cunoştintele obţinute de-al lungul călătoriilor exploratoare din Canada. Două noţiuni extrem de utile îşi fac aparitia : longitudinea şi latitudinea. Importanţa măsurătorii valorilor angulare, indispensabile pentru poziţionarea în spaţiu, se regăseşte în introducerea unei legi, Longitude act în 1714. Prin acest gest, Parlamentul britanic oferea o recompensă substanţială celui care putea concepe o metodă fiabilă pentru determinarea longitudinii pe mare şi în orice circumstanţă! Longitudinea permite determinarea poziţiei est-vest faţă de o referinţă imaginară, meridianul 0. Latitudinea asigură poziţionarea sud-nord faţă de referinţa numită Ecuator. Totuşi, cunoaşterea acestor două valori angulare nu este suficientă pentru a determina cu precizie poziţia în spaţiu. O altă etapă importanta în dezvoltarea hărţilor de precizie este crearea unei reţele de triangulaţie. Triangulaţia este o tehnică care permite determinarea poziţiei unui punct prin măsurarea unghiurilor între punctul considerat şi alte puncte de referinţă a căror poziţie este cunoscută, în loc de măsurarea distanţelor care le separă. Acest punct este considerat vârful unui triunghi, la care sunt cunoscute două unghiuri şi lungimea unei laturi. Realizarea triangulaţiei geodezice a Franţei a durat 50 de ani, prin implantarea unor repere durabile în timp precum această bornă din granit.

http://en.wikipedia.org/wiki/Longitude_prize

http://fi.wikipedia.org/wiki/Pituuspiiri

http://en.wikipedia.org/wiki/Latitude

H A R T A C A S S I N I

Realizarea unei hărţi este o muncă titanică. Şi costisitoare. César- François Cassini, zisCassini IIIsauCassini de Thury, conştient de imensitatea proiectului, creează o societate de 50 de acţionari înstăriţi. Printre ei, Marchiza de Pompadour .

Ridicările topografice sunt efectuate între 1756 şi 1789. 181 de planşe sunt publicate până în 1815. Scara adoptată este de aproximativ 1/86.400. Harta Cassini creaţia a patru generaţii de Cassini, nu stabileşte cu exactitudine clădirile sau limitele pădurilor. În schimb, precizia reţelei de drumuri este uluitoare : fotografiile satelitare orthorectificate actuale se suprapun aproape în totalitate cu drumurile desenate 200 de ani mai devreme! Omagiu adus familiei Cassini, numeroase toponime zise “Semne Cassini” sunt vizbile pe teren. Aceste repere corespund vârfurilor celor o mie de triunghiuri care formează trama hărţii Cassini.

http://cassini.seies.net/cassini.htm (ignoraţi mesajul de alertă !)

Etapa următoare în dezvoltarea cartografiei este apariţia hărţilor denumite “de stat major”, o decizie a lui Napoleon 1 zis Bonaparte. Lucrările durează 49 de ani! Rezultatul este o serie de hărţi la scara 1/80.000 desenate de “Depozitul de război”, adică serviciul cartografic al armatei, care avea să devină în 1940 Institutul Geografic Naţional, IGN. Aceste hărti erau lipite pe o pânză, pliate şi protejate cu o copertă rigidă, pentru a răspunde cerinţelor militarilor şi jandarmilor pe teren. Dificultăţile de lectură obligă statul major să realizeze o nouă serie de hărţi la scara 1/50.000, care a servit de bază la crearea seriei zisă de “drumeţie” la 1/25.000.

H A R T A ŞI P L A G I A T U L

Cum ne putem imagina, cartografia este o activitate dificilă, chiar periculoasă uneori. În secolul XVII era cu totul şi cu totul normal ca munca unui cartogarf să fie preluată şi completată fără ca acest gest să fie considerat furt intelectual. Una dintre primele hărţi ale Americii de Nord, Beaver Map a fost publicată de Herman Moll în 1715. În realitate veritabilul autor este Nicolas de Fer, care la rândul lui s-a inspirat din lucrarea lui Louis Hennepin din 1697, bazată pe cele ale lui François de Creux din 1664!

H A R T A ŞI M A N I P U L A R E A

Cineva dăduse urmatoarea definiţie a hărţii : Harta geografică nu este teritoriul. Ea este cel mult o reprezentare sau o “percepţie”. Harta nu oferă ochilor publicului decât ceea ce cartograful sau comanditarul vrea să arate. Ea nu este decât o imagine trunchiată, incompletă, parţială sau chiar deformată a realităţii.

Până la o perioadă recentă, manipularea informaţiei cartografice era regula în România. Motivele invocate erau de ordin “strategic”. Hărţile veritabile la scări inferioare la 1/100.000 erau considerate secrete, şi posesia lor sursă de grave probleme care mergeau până la privarea de libertate. Produsele vândute pe piaţă sub apelatia “hărţi” se puteau numi cel mult “schiţe” pe care orientarea în condiţii de vizibiliate redusă sau inexistentă era... inexistentă. Sistemul complex şi complicat de marcaje aşa cum a fost creat şi întreţinut până în zilele noastre avea ca dublu scop canalizarea circulaţiei pe trasee prestabilite şi compensarea absenţei voluntare de documente grafice fiabile.

Exemplu de hartă de mai jos provine din fondul cartografic militar în care denumirile sunt fictive. Harta, realizată la scara remarcabilă de 1/25.000, denotă o competenţă profesională certă. Aceste hărţi, par a fi disponibile pe piaţă dar nu prin circuitul comercial tradiţional. Explicaţia ţine mai degrabă de “drepturile de autor” şi de profitul realizabil prin vânzarea lor decât de “secretomania” cu totul nejustificată în era sateliţilor geostationari.

http://earth.unibuc.ro/articole/ce-este-harta

A S T R O L A B U L ŞI S E X A N T U L

Existenta unei hărţi nu este suficientă pentru a putea naviga, se deplasa în siguranţă sau a se situa cu precizie. De unde necesitatea inventării instrumentelor absolut indispensabile pentru aceste operaţii. Unul dintre primele instrumente mecanice, astrolabul - de la grecul “astrolabus” care se poate traduce prin “instrument pentru măsurarea înălţimii astrelor” - este cunoscut de pe vremea grecilor antici. Prima urmă descoperită datează din anul 1900 în apropierea insulei Antikythera din marea Egee. Datat aproximativ din anul 87 înainte de Hristos, instrumentul Antikythera este o socotitoare mecanică care permitea calcularea poziţiilor astronomice. Altfel spus, un astrolab.

Mecanismul, instrument ştiinţific extrem de sofisticat, este un simulator astronomic dotat cu un angrenaj compus din 32 de rotiţe dinţate din bronz, de o precizie uluitoare, care denotă avansul intelectual al grecilor.

http://www.antikythera-mechanism.gr/

http://www.youtube.com/watch?v=ZrfMFhrgOFc

În lumea arabă, rolul instrumentelor de orientare era capital pentru viaţa de toate zilele. Rugăciunea impune credinciosului orientarea spre Mecca. Acestă necesitate devine dificilă deândată ce Mecca nu mai este vizibilă. Este probabil că de aici decurge inventarea instrumentelor indispensable găsirii direcţiei spre Kaabah la Mecca.

O «sura» din Coran impune obligaţia rugăciunii : “Întoarce-ţi faţa în direcţia moscheii sacre. Oriunde te găseşti, întoarce faţa în această direcţie.” Coranul (II;144). Dar precizia direcţiei nu este absolută din moment ce privirea este dirijată spre Dumnezeu. Numele acestei direcţii spre Kaabah este qibla, kibla, kiblat ou kiblet, în arabă qibla. În moschei, orientarea este indicată printr-o nişă, mihrab, încadrată de doua coloane care suportă o boltă arcuită.

http://www.qiblalocator.com/

Cultura arabă a răspândit astrolabul în Europa începând cu anul 970, prin intermediul călugărului Gerbert d'Aurillac (945 - 1003), matematician şi filozof, mai cunoscut sub numele de papa Silvestru II. Importanţa sa este determinantă pentru renaşterea stiinţifică şi politică a occidentului medieval din perioada anului 1000, între altele prin favorizarea utilizării cifrelor arabe. Începând din 1485, navigatorii portughezi adoptă întrebuinţarea astrolabului în navigaţia maritimă în calculul declinaţiei magnetice. În forma sa simplificată, astrolabul a fost singurul instrument de navigaţie pe mare până la invenţia sextantului şi mai târziu a cronometrului, ambele în secolul XVIII.

Astrolabul arab, asa cum este ilustrat în acest desen din 1208, a inspirat instrumentele cunoscute sub numele de ceas astronomic. Cel mai cunoscut dintre ele este cel de la Praga, construit în 1410 de - pare-se - Nicolas de Kandau, şi mai apoi revizuit de Jan Ruze prin 1490. Legenda spune că acestuia din urma i s-au spart ochii pentru a nu mai construi un alt ceas similar.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Horloge_astronomique_de_Prague

Pražský orlojare forma unui astrolab care indică, la fiecare oră - şi asta până la ora 21 - ora locală, ora în douăsprezecimi, ora în vechiul sistem cehesc , poziţiile soarelui, a lunii, fazele lunare, semnele astrologice şi decanul , precum şi timpul sideral.

O excelentă pagină face o descriere completă a acestui ceas graţie unei animaţii explicative de toată frumuseţea. Splendoarea acestor instrumente nu poate lăsa indiferent.

http://www.wijzerweb.be/prague.html

http://www.astrolabes.org/anaphoric.htm

Oraşul Kansas, Missouri, din Statele Unite se poate făli cu un asemenea ceas ce poate fi admirat în Oppenstein Brothers Memorial Park.

Sextantul este un instrument care permite calcularea înălţimii angulare ale unui astru deasupra orizontului, necesară determinării latitudinii observatorului. Folosirea lui este încă de actualitate chiar dacă sistemul de poziţionare prin sateliţi s-a dezvoltat recent. Sextantul, aşa cum este cunoscut astăzi, a avut doi precedesori, quadrantul şi octantul.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sextant

Denumirile lor, precum cel al sextantului, provin din lungimea arcului de cerc folosit la măsurarea unghiului necesar determinării latitudinii. Data oficială de naştere a sextantului este 1730, inventatorii fiind concomitent dar separat, americanul Thomas Godfrey şi britanicul John Hadley. Aceasta animaţie animaţie explică funcţionarea sextantului.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f7/Using_the_sextant_edit1.gif

C R O N O M E T R U L M A R I N

Până la o dată recentă, poziţia unei nave pe mare nu putea fi cunoscută cu precizie. Navigaţia se făcea după estimaţia faţă de ultima poziţie terestră cunoscută. Dacă la început astrolabul şi apoi sextantul au permis cunoaşterea latitudinii - adică distanţa care separă nava de Ecuator, calculul longitudinii necesită estimarea cu precizie a timpului.

De ce ? Calculul longitudinii ţine cont de diferenţialul de timp între ora de plecare şi ora de trecere a meridianului considerat. Ori, la nivelul Ecuatorului, o diferenţă de 1 minut înseamnă o eroare de poziţie de maximum 15 mile , adică 27,78 kilometri. 1 secundă reprezintă o eroare de 436 de metri, valori inacceptabile în condiţii extreme de vizibilitate şi de navigaţie.

Suficient de precise pentru o întrebuinţare sedentară terestră, ceasurile cu pendul îmbarcate la bordul navelor sufereau de tangajul şi ruliul inerente navigaţiei pe apă. Necesitatea uneor instrumente de măsurat timpul fiabile şi precise pentru navigaţia maritimă devenea imperioasă. O catastrofă maritimă avea să accelereze lucrurile. În 1707, amiralul britanic Clowdisley Shovell revine cu flota sa de 21 de nave din Mediterană unde praticipase la bătălii navale în cadrul războiului de succesiune spaniol. Navigând în plină ceaţă în apropierea insulelor Scilly situate în sud-vestul Angliei, flota eşuează provocând dispariţia în seara lui 22 octombrie a peste 800 de mateloţi dintre care amiralul Shovel şi vasul său HMS Association. Cea mai mare catastrofă din istoria marinei britanice dar şi dorinţa de a domina comerţul mondial, aveau să accelereze căutarea unei metode fiabile de măsurare a timpului.

Foto NASA

Parlamentul britanic prin Longitude Act, decide în 8 iulie 1714 acordarea unui premiu de 20.000 de livre sterline, circa 10 milioane de euro actuali, celui care avea să inventeze cronometrul capabil calculării longitudinii unei nave cu o precizie de 1/2 de grad după 40 de zile de navigaţie, altfel spus o eroare de «plus» sau «minus» 3 secunde în 24 de ore!

De-a lungul mai multor decenii, nenumăraţi candidaţi au încercat rezolvarea problemei. Primul care reuşeşte este John Harrison din Foulbyn, Yorkshire, artizan-ebenist şi ceasornicar autodidact.

Pornind de la postulatul că pe mare condiţiile meteo dificile de umiditate şi salinitate au o influenţă nefastă asupra mecanismelor metalice, Harrison se bizuie pe competenţa sa de ebenist şi foloseste elemente dintr-un lemn exotic african, padouk. Natural uleios, acest lemn se comportă foarte bine în mediul dificil al unei nave pe mare.

Începând din 1730, Harrison propune succesiv cronometrele H1,H2 şi H3 care răspund cerinţelor marinei. După numeroase piedici puse în calea lui de către ceasorincari profesionişti dar mai ales de reverendul Nevil Maskelyne, partizanul unei metode de măsurare a longitudinii bazată de poziţia Lunii, în 1761, precizia atinge faimoasa 1/2 de grad necesară obţinerii premiului. Modelul H4 , extrem de compact este testat cu ocazia unei foarte lungi călătorii, peste 5000 de mile, între Anglia şi Bridgetown în insulele Barbade. Cronometrul lui Harrison arată doar o eroare de 10 mile faţă de cea de 30 rezultată din calculele lui Maskelyne!

http://en.wikipedia.org/wiki/John_Harrison

http://collections.rmg.co.uk/usercollections.html

B U S O L A ŞI P O L U L N O R D M A G N E T I C

Istoricii sunt de acord că busola este o invenţie chinezească fără a fi în stare totuşi să fixeze o dată precisă. Prima referire literară datează din secolul IV înainte de Hristos. “Cartea stăpânului văii diavolului” scrie : “...magnetita apropie fierul de ea, sau îl atrage...” O altă referire, de data aceasta la un instrument specific de orientare, apare într-o carte scrisă sub dinastia Song, datată 1040 - 1044. Este vorba de prezentarea unui peşte din fier plutind pe apă şi care indica sudul. Obiectul este descris ca fiind un mijloc de orientare în obscuritatea nopţii.

Relaţia dintre magneţi şi campul magnetic a fost descoperită abia în 1600 de către fizicianul şi medicul reginei Elizabeta I, englez William Gilbert. Gilbert formulează teoria conform căreia Pământul se comportă ca un enorm magnet şi o demonstrează graţie unui Pământ miniatură denumit Terrella. Gilbert trage concluzia că acul magnetic indică nordul datorită existenţei unui câmp magnetic. Experienţa şi teoriile sale sunt publicate în cartea De Magnete, Magneticisque Corporibus, et de Magno Magnete Tellure în 1600.

Experienţa lui Gilbert avea să-i folosească norvegianului Kristian Birkeland pentru a pătrunde misterul aurorelor boreale. Intuiţia conform căreia acul magnetic era atras de un astru sau o insulă din nordul emisferei avea să fie verificată de marele navigator şi explorator englez James Clark Ross. Acesta atinge Polul Nord Magnetic în 1 iunie 1831, situat la acea vreme pe peninsula Boothia.

Dar “paternitatea” descoperirii dă naştere unei controverse la întoarcerea expediţiei în Anglia. Cu doi ani mai devreme, John Ross, unchiul precedentului, a condus o expediţie în acea regiune, expediţie finanţată de distileria fondată de Felix Booth la Londra. În numele său, peninsula care “adăpostea” Polul Nord magnetic a fost botezată Boothia!

Polul Nord magnetic este în realitate un pol de magnetism “sud” care atrage polul de magnetism “nord”, prin convenţie colorat în roşu. Dacă poziţia Polului Norg geografic este fixă, cea magnetică variază şi se deplasează în timp. Polul Norg magnetic este «situat» undeva în zona insulei Ellesmere ce aparţine de teritorul canadian Nunavut. În decursul secolului XX, acesta s-a deplasat cu circa 1000 de km, iar din 1970 încoace viteza de deplasare a crescut de la 9 la aproximativ 41 de km/an.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Boussole

În 1996, britanicul David Hempleman-Adams conduce un grup de 10 aventurieri amatori în prima expediţie televizată spre Pol, denumită “The Ultimate Challenge”. Dincolo de isprava sportivă, expediţia îşi propusese să efectueze măsurători pe teren pentru a verifica poziţia exactă a PNM în comparaţie cu modelul matematic realizat de autorităţile canadiene. După 25 de zile de mers cu schiurile şi săniile, măsurătorile cu teodolitul şi magnetometrul au confirmat poziţia la N 78° 35'7" W 104°11'9", adică la circa 10 mile de cea calculată în laborator! Pentru a comemora această expediţie, la fiecare doi ani de zile este organizată o cursă pe echipe de 2 sau 3 membrii în autonomie totală între Resolute Bay şi punctul atins în 1996.

http://polarrace.com/

R O Z A V Â N T U R I L O R

Busola folosită în navigaţia maritimă sau aeriană comportă desenată pe cadran, în comparaţie cu cea destinată drumeţiei pedestre, un ax care materializează direcţia de mers. Aceste busole se numesc compas. Compasurile, îndeosebi cele marine, comportau pe fundul cadranului binecunoscuta roză a venturilor. Originea ei se situează undeva prin anul 1300, odată cu apariţia primelor hărţi pe hârtie. Denumirea de “roză” a fost împrumutată de la simbolurile asemeneatoare petalelor trandafirului care marcau principalele puncte cardinale N, E, S şi V (W sau O).

Roza completă comportă 32 de direcţii fiecare fiind separată de un arc de cerc de 11 grade şi 15 minute. Nordul este de cele mai multe ori materializat cu o floare de crin, iar Estul, direcţia spre Ierusalim, cu crucea de Malta.

Una dintre cele mai celebre roze a vânturilor este cea situată în piaţa bazilicii Sfântul Petru de la Vatican. În jurul obeliscului 16 direcţii sunt materializate cu plăci de bronz pe care sunt gravate numele lor şi a vânturilor.

Punctul zero al şoselelor din Franta, amplasat pe esplanada din faţa catedralei Notre Dame la Paris, este şi el materializat cu roza vânturilor. Opt direcţii sunt indicate.

Emblema CIA în schimb comportă 16 direcţii! Tot în Statele Unite se găseşte, pe baza Edwards din California, cea mai mare roză a vânturilor : diametrul ei este de aproximativ 1,21 km! Pe Google Earth viziunea bazei este uluitoare de precizie! N 34°57′12″, W 117°52′31″.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Rose_des_vents

http://www.saintpetersbasilica.org/Exterior/Obelisk/WindRose.htm

http://www.saintpetersbasilica.org/Exterior/Obelisk/Winds/StPetersSquare-GoogleEarth.jpg

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Jfader_dryden.jpg

P N G S A U P N M ?

Locul sau punctul unde se întâlnesc toate meridianele poartă numele de Pol. Cel sudic se găseşte în Antarctica, atunci când cel nordic este, şi el, doar un punct pe planisferă. Şi o întidere de gheaţă fără relief şi fără viitor : pesimiştii cunoscători prevestesc dispariţia ei pe la jumătatea acestui secol.

Banchiza care acoperă regiunile polare arctice este şi ea în perpetuă mişcare. De altfel aceasta se deplasează atât de mult încât nenumăraţi candidaţi la atingerea Polului Nord, şi nu o dată, s-au găsit, după o noapte de somn, la kilometri mai departe de locul unde se aflau în ajun!

Acest punct imaginar a atras privirile exploratorilor şi aventurierilor din lumea întreagă. Lupta pentru râvnitul titlu de “Primul” a început încă din secolul XVI când olandezul Willem Barentsz atinge latitudinea 79° 49′ Nord. În cursul faimoasei derive ale vasului Fram, norvegienii Fridtjof Nansen şi Hjalmar Johansen ating latitudinea 86°14’ Nord în 8 aprilie 1895.

Primul care revendică atingerea Polului Nord este doctorul american Frederick Albert Cook care afirmă că ar fi atins polul în 18 aprilie 1908 însoţit doar de 2 Inuiţi, fără însă a aduce dovezi convingătoare. La rândul său, Robert Edwin Peary revendică victoria sa din 6 aprilie 1909 în expediţia compusă din Matthew Alexander Henson şi patru Inuiţi, Oatah, Egingwah, Seegloo şi Ookeah. Pearry obţine recunoaşterea victoriei cu greu : Congresul american a votat în favoarea sa cu 4 voci la 3...

http://nl.wikipedia.org/wiki/Willem_Barentszhttp://www.frammuseum.no/ http://no.wikipedia.org/wiki/Fridtjof_Nansenhttp://en.wikipedia.org/wiki/Frederick_Cook

http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Pearyhttp://en.wikipedia.org/wiki/Matthew_Henson

Descoperiri recente arată însă că Pearry a greşit estimările sale şi s-a apropiat la cel mult 30 km de Pol. Chiar mai mult, Matthew ar fi ajuns cu 45 minute la pol înaintea lui Pearry. Dar Matthew era...negru, şi victoria nu putea scăpa unui alb! Dintre toate performanţele care au marcat istoria polului, cea a francezului Jean-Louis Etienne este demnă de interes şi mult respect: Etienne a atins latitudinea 90°N, singur şi cu schiurile în 12 mai 1986, după 63 de zile de mers.

http://www.jeanlouisetienne.com/polarpod/

Existenţa a doi Poli Nord nu este fără probleme : direcţia de mers este determinată şi calculată faţă de cea a polului geografic dar acul busolei este atras de cel magnetic. În plus, la primul, banchiza se deplasează, doilea este chiar el plimbareţ, deşi numai de câţiva milimetri pe zi. Aceasta animaţie arată deplasările Polului Nord Magnetic pe durata a 400 de ani. În legatură directă cu Polul, aceasta altă animaţie demonstrează influenţa erupţiilor solare asupra magnetismului terestru. Diferenţa de direcţie dintre Polul Nordic şi Polul Magnetic se numeşte declinaţie magnetică. Valoarea ei medie este calculată pentru fiecare an şi este valabilă în centrul hărţii. La această adresă fiecare poate afla care este declinaţia magnetică într-un loc dat.

În cazul meu de exemplu, în biroul din care scriu chiar acum - situat la coordonatele aproximative Lat: 17° 54' 18'' Nord Lon: 7° 12' 40'' Est - declinaţia magnetică este de -8’ şi creşte cu circa 5’ pe an. Pentru a evita calcule fastidioase pe teren, majoritatea busolelor permit scăderea (sau adăugarea) valorii declinaţiei direct pe capsula busolei prin intermediul unui şurub. De cele mai multe ori însă fundul capsulei transparente comportă repere ajutătoare în acest sens.

Foto Silva (detaliu cu şurubul de reglaj al declinaţiei magnetice)

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Earth_Magnetic_Field_Declination_from_1590_to_1990.gif

http://fr.wikipedia.org/wiki/Fichier:Animati3.gifhttp://en.wikipedia.org/wiki/Magnetic_declination

http://www.ngdc.noaa.gov/geomagmodels/IGRFWMM.jsp

http://silva.se/

B U S O L A M O D E R N Ă

Din noaptea timpului, principiul busolei nu s-a schimbat : un ac fixat pe vârful unui pivot se învârte şi se orientează spre Nord(ul magnetic) folosindu-se de forţele câmpului magnetic. “Plutind” în aer, acului îi trebuie ceva vreme pentru a se stabiliza, situaţie delicată în anumite circumstanţe. Acest gen de busolă a perdurat în anumite regiuni ale lumii sau pentru anumite întrebuinţări. Îmi aduca aminte de aceste busole, de fabricaţie sovietică, de pe vremea pionieratului şi a curselor de orientare.

Totuşi, cel mai mare pas în evoluţia busolelor are loc la sfârşitul anilor 20. Un tânăr suedez alergător de orientare, Gunnar Tillander, inginer la LM Ericsson, este mereu nemulţumit de pierderea de timp provocată gimnastica pe care trebuie să o facă pentru a-şi calcula ruta cu ajutorul busolei, raportorului şi hărţii. O idee genială sclipeşte : şi dacă ar include raportorul în busolă ? Ideea devine realitate în 1928. Totuşi, mai lipseşte ceva, căci acul busolei se stabilizează cu greu. Nopţile sunt consacrate cercetării şi în curând, prima busolă cu lichid vede lumina zilei! Câţiva ani mai târziu, împreună cu fraţii Alvar şi Björn Kjellström, şi ei mari amatori de curse de orientare, fondează renumita firmă Silva. Prin extensie, silva, care în latină înseamnă “pădure”, desemnează terenul natural atât de propice curselor de orientare. Suntem în 1933.

Busolele pe plachete transparente au revoluţionat modul lor de întrebuinţare. Pentru orientarea hărţii, implicit găsirea direcţiei de mers, procedura este extrem de simplă :1,2,3!

1) bordul plachetei este plasat pe direcţia de mers dorită;

2) capsula este rotită astfel ca linile de pe fundul ei să fie paralele cu fondul hărţii;

3) ansamblu harta+busolă este rotit pentru a suprapune acul busolei pe direcţia nord a capsulei : astfel harta este orientată pe teren. Vizarea obiectivului este floare la ureche!

A L T I M E T R U L

Pe lângă harta şi busolă, un al treilea element este extrem de util în cunoaşterea cu precizie a poziţiei. Este vorba despre altimetru, un dispozitiv care permite estimarea altitudinii bazată pe scăderea presiunii atmosferice cu 0,12 mbar pe metru de altitudine. Pâna la o dată relativ recentă, 1984, presiunea atmosferică era măsurată în mmHg, adica milimetri-coloană de mercur. De ce mercurul ? Pentru că Evangelista Torricelli la folosit în experienţele sale în urma cărora inventează barometrul în 1644, fără însă a revendică paternitatea şi întâietatea. În Franţa, fizicianul Blaise Pascal, graţie unor experienţe succesive în turnul Saint-Jacques de la Paris, înalt de 52 de metri, sau pe Puy de Dôme un vulcan stins din masivul Central al Franţei, demonstrează că variaţiunea presiunii atmosferice influenţează înălţimea coloanei de mercur.

Cuvântul barometru, de la grecul «baros» (greutate, gravitate) apare prin 1665-1666 graţie iniţiativei chimistului irlandez Robert Boyle. Din 1870 graduaţiile barometrului sunt însoţite de simboluri care informează asupra tendinţei vremii.

Din cauza toxicităţi sale extreme, mercurul a fost înlocuit succesiv cu fluide precum apa sau gazul. Dat toate aceste aparate rămân fragile şi practic imposibil de transportat pentru măsurători pe teren. Preluând principiul enunţat de Gottfried Wilhelm Leibnitz în 1700, francezul Lucien Vidie depune în 1844 brevetul barometrului aneroid ( «fără lichid» în greacă). Acest tip de barometru se compune dintr-una sau mai multe capsule metalice etanşe şi golite de aer. Sub efectul variaţiunii presiunii atmosferice, mişcările capusulelor sunt amplificate şi transmise printr-un complicat sistem de pârghi unui ac indicator.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Barometruhttp://www.naudet.com/NDPages/Fonct.html

Necesitatea stocării informaţiilor barometrice în vederea emiterii previziunilor meteo a dus la crearea barografului care înregistrează variaţiunea presiunii atomosferice pe o barogramă. Perioadele de înregistrare se întind de la o zi până la o lună. Multă vreme presiunea a fost măsurată în mm Hg , apoi în torr în omagiu adus lui Torricelli. Începând din 1984, unitatea de măsură a presiunii este pascalul. În meteorologie însă se foloseşte multiplul denumit hectopascal.

Pornind de la postulatul că la fiecare altitudine corespunde o presiune atmosferică “standard” - şi vice-versa - cineva, într-o zi, a avut strălucita idee de a “înlocuii” valorile presiunilor cu altitudinile corespunzătoare. Astfel au apărut altimetrele aneroide cu ac. Denumirea corectă - altimetru-barometric - este însăşi explicaţia modului său de funcţionare. Pe mont_Blanc presiunea “normală” aproximativă este de 560 hPa, pe Everest de numai 250 hPa, atunci când la nivelul mării ea atinge 760 hPa. Clasicele altimetre aneroide sunt rotunde. În funcţie de gradul de precizie, turul complet al acului poate indica o variaţiune de 1000 de metri (sau mai mult) ca la această bijuterie elveţiană. Compensat pentru temperaturi între - 20 şi 40°C, Thommen Classic - disponibil pentru altitudini pâna la 9000 de metri - are o marjă de eroare de +/- 10m!

Dar poate cel mai extraordinar altimetru aneroid care a existat vreodată, adevarată bijuterie de imaginaţie şi tehnologie, a apărut pe piaţă în 1962. Despre el citisem, prin anii 70, în cartea de căpătâi a multor ucenici-alpinişti. Marele Gaston Rebuffat autorul, scrie aşa la pagina 32 : “Altimetru : Este un accesoriu extrem de util în marile curse. De trei ani de zile, societatea Favre-Leuba de la Geneva fabrică un ceas care oficiază de asemenea ca barometru-altimetru de o mare precizie.”

Câteva decenii mai târziu, relectura altei “biblii” a literaturii montane avea să-mi reamintească faimosul ceas. În “Munţi de-o viaţă”, Walter Bonatti scrie : “Un mic altimetru-barometru ar fi fost suficient pentru a ne semnala, încă din ajunul petrecut la Fourche, o scădere de presiune, ceea ce ne-ar fi alertat. Dar la aceea vreme nu se foloseau asemenea instrumente (tocmai după această experientă aveam să-l adoptez).” Scena se petrece la Crăciunul lui 1956 pe pantele crestei Brenva al versantului italian al Mont Blancului. Întradevăr, Bonatti şi partenerul său, Michel Vaucher, aveau să folosească acest ceas cu ocazia ascensiunii pilierului Whymper pe faţa nordică de pe Grandes Jorasses în august 1964.

Deci cum arată minunătia ? Aşa. La aproape 50 de ani de la lansare, colecţionarii de ceasuri rare sunt dispuşi să scoată din buzunar sume ce depăşesc 1000 de euro!

Interesul altimetrului-barometric aneroid este dublu : nu are nevoie de o sursă de energie pentru a funcţiona şi este extrem de uşor de reglat. Indicaţiile sale fiind direct dependente de presiunea atmosferică, reactualizarea altitudinii trebuie făcut de fiecare dată când o cotă altimetrica este cunoscută : vârf, cabană, stânci izolate, peron de gara, etc. Aceste informaţii, disponibile pe...harta tiparită, sunt 100% fiabile, precise deci de încredere. Utilitatea altimetrului devine şi mai evidentă în condiţii de vizibilitate extrem de defavorabile, ceaţa pe zăpadă fiind dificultatea de orientare absolută! Găsirea adăpostului în asemenea cazuri este la îndemâna oricui cu puţină îndemânare. Procedura, extrem de simplă, necesită doar eforturi fizice importante pentru a aborda panta, la urcare sau coborâre, pentru a atinge curba de nivel a amplasamentului adăpostului. O bună cunoaştere a terenului, pregătirea prealabilă a traseului şi o perfectă manipulare a celor trei instrumente - harta, busola şi altimetrul - sunt «elementele-cheie» în navigaţia pe teren fără a apela la artificiile tehnologiei moderne costisitoare, totdeauna dependente de o sursă de energie.

În utilizare staţionară, altimetrul-barometric devine...barometru. Variaţiunea presiunii atmosferice induce o schimbare a altitudinii, ceea ce, bineîţeles, este imposibil. O “creştere” a altitudinii înseamnă o scădere a presiunii. Când presiunea creşte, altitudinea “diminuează”. În funcţie de rapiditatea şi mai ales importanţa acestor schimbări, modificarea vremii este tot atât de rapidă şi, în ce priveşte scăderea presiunii - creşterea altitudinii - mai violentă! Pentru a uşura interpretarea acestor schimbări, un altimetru precum Thommen Classic are imprimat pe “geam” o săgeata curbă. Deplasarea acului indicator spre vârful săgeţii înseamnă o scădere de presiune, şi vice-versa.

De cel puţin (?) 20 de ani, au apărut ceasuri electronice care propun funcţiuni alti-barometrice, cuplate cu cele clasice de...ceas, deşteptător, etc. dar şi busolă şi termometru. Toate aceste produse folosesc senzori - sensibili desigur la presiunea atmosferică - cuplaţi la un procesor de calcul a informaţiei. Precizia informaţiilor furnizate nu mai este de natură analogică - bazată pe deformarea şi amplificarea mecanică a compozantelor - ci aritmetică. Afişajul datelor referitoare la presiune şi altitudine este sistematic alfa-numeric, chiar şi în cazul ceasurilor în care timpul este indicat cu ace.

Ceea ce uimeşte la aceste produse este compacitatea şi performanţele disponibile într-un minuscul senzor. Modelul ms5540c măsoară doar 6,2x6,4mm şi anunţă o rezolutie de 0,1mbar, care corespunde la o precizie de circa 1m, la o frecvenţă de lucru de 32.768 kHz! Primul altimetru de acest tip pare a fi modelul ARW 320 lansat de Casio în anul de graţie 1989. Produsul se “mândrea” cu un comportament cel puţin capricios, poate “normal” pentru un produs pionier şi inovant.

http://www.casio-europe.com/fr/watch/milestones/

După o tură de o zi, nu fără surpriză am constatat că altitudinea la sosire era identică cu cea de la plecare! Dar pe durata vieţii sale, chiar şi în afara perioadei de garanţie, modulul intern mi-a fost schimbat de 2 ori, şi ceasul complet o dată, gratuit se înţelege!

Astăzi, piaţa ceasurilor-altimetru oferă o gama de produse, de la cel mai simplu la cel mai sofisticat. Adevărate calculatoare ultra-portabile, aceste ceasuri propun toata gama de funcţii fără de care viaţa pe munte este insipidă (???). Lectura modului de întrebuinţare este o adevarată probă de răbdare : manualul modelului de bază Altimax al finlandezului Suunto face nu mai puţin de 380 de pagini. În mai multe limbi, este adevărat, dar totuşi, aproape 50 de pagini pentru a explica “gimnastica” tastării, mi se pare exagerat.

Viitorul acestor produse pare a fii comparabil cu cel al modei actualelor telefoane mobile : mângâiatul! Delicata atingere a “geamului” ceasului permite accesul la funcţiile acestuia. Pionierul este elveţian, Tissot. Firma, fondată în 1855 într-un orăşel din munţii Jura, Le Locle, face parte din grupul Swatch , leaderul mondial inconstetabil în măsurarea timpului. După ce s-a distins cu produse de excepţie şi originale în ce priveşte materialele folosite, toate premiere mondiale - granit (1985), nacru (1987 sau lemn (1988) - începând din 1999, Tissot adoptă tehnologia tactila cu faimoasa serie T-touch .

http://www.t-touch.com/

Simbioza între modernul senzor şi tradiţionalele ace atinge aici perfecţiunea tehnologică. Plăcerea ochiului este totală. Iar preţul la...înălţime : jumătate din altitudinea esteticului Cervin exprimată în lei!Ceasurile-altimetru prezintă totuşi un inconvenient prin însăşi natura lor. Ascunse sub mai multe grosimi de haine, accesul la ele nu este deloc comod, mai ales condiţii meteo vitrege. Partizanii altei forme de altimetre electronice decât ceasurile, se pot orienta spre cele care se pot atârna în jurul gâtului şi ascunde într-un buzunar mai rapid accesibil. Sau pune în “picioare” pentru o întrebuinţare staţionară. Acest model se agată graţie unei carabiniere încorporate.

Departe de a fi un gadget doar arătos, cuţitul cu altimetru încorporat de la Victorinox este o altă alternativă la ceasurile de mână. Modelul Traveller dispune de toate funcţiile clasice - ceas, deşteptător, altimetru-barometru - dar şi o numărătoare inversă. Probabil pentru a fierbe un ou moale!

G P S

Necesităţile militarilor americani în materie de precizie au dus, în anii 60, la lansarea unui program spaţial denumit GPS . Programul «Global Positioning System» se compune din 31 de sateliţi NAVSTAR (Navigation Satellite Timing And Ranging) care evoluează pe orbite circulare la altitudini cuprinse între 20.000 şi 20.500 de km.

Receptorul mobil la suprafaţa Terrei poate determina o poziţie în timp real bazându-se pe semnalele emise de cel puţin 4 sateliţi. În urma catastrofei aerienne din 1 septembrie 1983 - când un Boeing 747-200 al companiei Korean Air Lines a fost doborât deasupra insulei Sakhalin de către aviaţia sovietică făcând 269 de victime - tehnologia GPS a devenit accesibilă şi civililor. În anul 2000, Bill Clinton autorizează difuzarea fără restrângere a informaţiilor furnizate de sateliţi pentru o mai bună precizie la sol, care a ajuns progresiv la aproximativ 10 metri.

Principalul avantaj al receptoarelor GPS este posibilitatea de a “naviga” în cele mai defavorabile condiţii de vizibilitate pe baza unor itinerarii deja memorizate. Acestea pot fi rezultatul unor înregistrări prealabile din partea utilizatorului sau transferate de pe diverse surse. Receptoarele recente pot de asemenea memoriza o cartografie specifică, dar care nu poate înlocui harta pe hârtie. Harta este suportul absolut necesar pentru a putea transfera pe ea informaţiile furnizate de sateliţi. Astfel este posibilă localizarea pe hartă, adică pe teren. Şi nu vice-versa! Dar ca orice echipament electronic, acesta poate fi victima epuizării sursei de energie. Utilizarea intensivă sau frigul extrem sunt cauzele unei pane electrice. Drept urmare, receptorul devine inutilizabil. Un alt inconvenient îl reprezintă, dimensiunea extrem de redusă a ecranului care nu permite o vizualizare globală a zonei, optiune interesantă în teren necunoscut. Printre nenumăratele sale funcţii, receptorul oferă una extrem de utilă : revenirea la punctul de plecare. Dar această posibilitate exista la receptoare mai simple, deci şi mai accesibile în termen de cost.

Comparativ cu receptoarele de primă generaţie, cele actuale sunt extrem de compacte, marea lor majoritate fiind dotate cu ecrane capabile să afişeze cartografia sau informaţiile în culori. Ele pot fi de tip “buzunar” sau de tip “ceas”. Primul model de GPS-ceas apărut pe piaţă este, încă o dată, o ispravă a fabricantului japonez Casio. În 1999, acesta a prezentat modelul PRT-1GP . Acest model GARMIN de exemplu include o funcţiune care permite calcularea altitudinii, totul la un preţ apropiat de 1000 de lei.

Deşii prin construcţie toate sunt rezistente la umiditate şi frig, expunerea la temperaturi foarte joase afectează temporar sau definitiv funcţionarea lor. Din păcate, aceste echipamente nu funcţionează decât într-un sens, adică în recepţie. Altfel spus, ele nu pot comunica în caz de nevoie, adică de accident, mai ales când semnalul telefonic nu există.

P L Bs

În spatele acestei prescurtări impersonale se ascund echipamentele electronice miniaturizate menite să compenseze defectul major al dispozitivelor de navigaţie de tip GPS : imposibilitatea de a comunica poziţia lor. Ele răspund unei UNICE nevoi extrem de precisă: cererea de ajutor! Toate aceste Personal Locator Beacons, sunt urmaşele decizei Congresului american în urma dispariţiei senatorilor democraţi, Hale Boggs şi Nick Begich, când avionul lor s-a prăbuşit în Alaska în 16 octombrie 1972. Sistemul SARSAT, Search and Rescue Satellite-Aided Tracking, se bazează pe două serii de sateliţi plasaţi la altitudini diferite : LEOSAR şi GEOSAR.

Aparatul PLBs emite, în caz de sinistru, semnale pe două lungimi de undă. Primul semnal - 406 Mhz - este detectat de sateliţi şi localizează originea semnalului într-o rază de 5km, oriunde în lume, în general 45 de minute după activare. Cel de al doilea semnal - 121,5 MHz - are avantajul de a putea fi recepţionat de sistemele de supraveghere îmbarcate la bordul avioanelor şi permite dirijarea salvatorilor spre sursa de emisie.

Versiunile dotate cu GPS permit o localizare extrem de fina, în jur de 62 de metri, la doar câteva minute după activarea semnalului. Ambele aparate emit de asemenea un SOS luminos în situaţii de obscuritate.

Sistemul Cospas-Sarsat care reuneşte Franţa, Canada, Statele Unite şi Rusia, dispune de o reţea de centre de recepţie la sol în întreaga lume, ceea ce asigură o acoperire teritorială extrem de vastă. Statistic spus, sistemul COSPAS-SARSAT permite anual salvarea a circa 1500 de vieţi. Teoretic, aria de acoperire, performanţele şi caracteristicile fac toate aceste aparate utilizabile şi în România. Dar ca în multe alte domenii ale vieţii, stăm prost cu practica. Experienţa ne arată, de la an la an, că deficienţele structurale ale serviciilor însărcinate cu protecţia şi salvarea cetăţenilor contribuabili aflaţi în dificultate, sunt departe de a fi rezolvate. Pasivitatea şi nepăsarea mai au ani buni în faţa lor.

Iată, spre exemplificare, trei dispozitive care răspund nevoilor aventurierilor, drumeţilor, exploratorilor şi schiorilor de cursă lungă.

SPOT, dispozitiv de alertă în caz de sinistru din categoria PLBs, are ca funcţie esenţială comunicarea unei poziţii în caz de accident. Accesarea unei taste specifice transmite prin intermediul reţelei GSP poziţia sa la intervale regulate de 5 minute până la dezactivarea funcţiei sau lansarea operaţiilor de intervenţie. În abonamentul anual sunt incluse un număr mesage de alertă sau SMSuri destinate serviciilor de intervenţie sau familiei. Alimentarea se face cu baterii standard a căror durată de viaţă poate atinge, în emisie, 14 zile până la temperaturi de -40°.

Modelul FAST FIND 210 este rezultatul celor 73 de ani de experienţă în domeniul instrumentelor de navigaţie cu care se poate mândrii firma britanică McMurdo. Extrem de compact, aparatul dispune de un receptor GPS de 50 de canale. La nevoie, el poate fi utilizat şi doar cu o singură mână. Curios ? Interesat ? Această pagină argumentează cu multe detalii, explicaţii şi clipuri video avantajele incontestabile al acestei minunăţii miniaturizate.

Foto Equipped.org

PIEPS GLOBALFINDER aşa cum la prima vedere nu pare, este un receptor GPS comunicator, altfel spus, capabil să transmită în caz de necesitate o cerere de ajutor sau mesaje scrise de 134 de caractere. Aparatul nu foloseşte reţeaua telefonică GSM, în schimb emite pe banda ISM (industrială, ştiinţifică şi medicală) de 800 MHz.

O concluzie ? Niciuna, pentru că scopul acestui articol este prezentarea, mai ales din punct de vedere istoric, a tuturor instrumentelor utile localizării pe teren. Aprecierile sunt doar un punct de vedere strict personal. Ilustraţia de mai jos - Sfânta Treime : harta, busola şi altimetrul - exprimă cel mai bine opţiunile mele. Clasice printre clasici, aceste instrumente sunt FUNDAMENTALELE orientării. Restul sunt doar (?) paliative cărora, din motive culturale, priorităţi sau lipsă de reală necesitate, nu le-am acordat o atenţie deosebită alta decât curiozitatea.

Până şi altimetrul din ilustraţie mi se pare prea mult, obişnuit fiind cu bunul şi bătrânul Thommen cu ac şi cadran, succint descris mai sus. Avusesem şi eu unul pe vremuri. Cineva însă îi făcuse hacul rucsacului meu la Otopeni. Iar eu am ajuns doar în pantaloni scurţi la Paris...Thommenul meu era negru cu un şnur portocaliu. Cine l-a văzut, este rugat să-mi dea de ştire!

Pentru a termina pe o notă optimisto-comică, am plăcerea şi onoarea de a vă prezenta cel mai unic şi mai original barometru. El poate fi găsit (încă?) pe faţada refugiului Presset din masivul Beaufortain, în vestul Mont Blancului. De aici se deschide o superbă panoramă asupra nu mai puţin celebrei Pierra Menta, 2714m, care dat numele uneia dintre cele mai disputate competitii de schi-alpinism din lume. http://www.pierramenta.com/

De sus în jos, indicaţiile sunt următoarele

Coardă uscată = frumos / Coardă udă = ploaie / Coardă rigidă = frig / Coardă invizibilă = ceaţă sau prea multă ploaie / Coardă care mişcă = vânt / Coardă lipsă = a fost furată

Un mulţumesc particular lui Gheorghe Herisanu pentru serioasa mână de ajutor!

Orientare plăcută!

Luni, 9 ianuarie 2012 - 14:26 
Afisari: 1,543 


mihai.tele..