Portret de zeu cu părul alb

Într-o lume în care aproximativul, aparențele și mediocritatea sunt ridicate la rang de măiestrie, este reconfortant să știi că, aproape de noi, există încă zei. Dacă ar fi să nu fie decât unul, atunci acela nu poate fii decât Bonatti. Walter Bonatti. Oricât de departe revin în memoria amintirilor mele, prima imagine despre Bonatti datează de pe vremea când eram adolescent. Pe coperta unei reviste într-o mașină străină în fața unui hotel din orașul meu. Decenii mai târziu, icoana din EPOCA, idolul ucenicului alpinist ce eram la poalele Mont Blancului, părea să aștepte doar întrebările mele într-o seara de proiecție care ne-a purtat ochii din Patagonia în Antarctica. Sau vice-versa. Alte decenii au trecut. Părul s-a albit. Lumea a evoluat, uneori s-a schimbat, agale călcând în picioare valorile care au constituit dintotdeauna fundamentul celui ce poate fi considerat alpinistul la superlativ. Respectul a fost credoul care a stat la baza unei cariere pe cât de scurtă pe atât de împlinită. Respectul față de munte, față de înaintași, față de o etică.

Photo colecția Walter Bonatti

Totul a avut un început, la poalele stâncilor care formeaza celebrele Grigna, la doar câțiva kilometri de «Cel mai frumos loc din lume», lacul Como după spusele lui Stendhal. Elia, care tocmai s-a stins, a fost mentorul puștanului Walter.

Un puștan deosebit de talentat, atât de talentat încât din vara următoare, 1949, în palmaresul său aveau să se înscrie ascensiuni celebre precum fața nordică de pe Piz Badile, fața vestică de pe aiguille Noire de Peuterey și mai ales, cunoscătorii vor aprecia, pilierul Walker de pe Grandes Jorasses în Mont Blanc. La 19 ani. Vor urma 15 ani de premiere și lupte, drame și victorii. Premierele sale, totdeauna situate la nivelul superior al dificultăților, au fost mereu rezultatul intuiției și osmozei cu muntele.

Mont Blancul, masivul, cel pe care Bonatti îl numește «tatăl său» nu se lasă niciodată domesticat la prima încercare. Complexitatea sa conjugată cu verticalitatea versanților se completează la perfecție cu instabilitatea meteorologică la originea atâtor drame. Ruta de pe fața estică pe Grand Capucin, care deși a suferit de pe urma suprapitonării din partea repetitorilor, rămâne simbolul tenacității în lupta cu muntele dar mai ales natura ostilă.

Premiera de pe fața nordică în Tre cime di Lavaredo, în plină iarnă, pare a fi preludiul dramei care se va derula un an mai târziu. Dacă, pe Lavaredo, sărăcia echipamentului venea să completeze mușcătura frigului, pe pantele dramatice ale trist celebrului K2, o altă sărăcie, mult mai gravă și mai pernicioasă, a pus în pericol viața tânărului Bonatti. Sărăcia, mizeria umană a veverițelor, desemnate pentru victoria finală, îl obligă pe mezinul de 24 de ani și partenerul său, hamalul Mahdi, la un bivuac, în plina furtună la peste 8100 de metri. Fără cort, fără sac de dormit, fără mâncare. «Trădătorului» Bonatti îi vor fi totuși recunoscute, 40 de ani mai târziu, meritele care au permis victoria italiană.

1955 este anul capodoperei absolute. Premiera pilierului sud-vestic de pe micul Dru nu este doar sinteza imaginației și talentului unui om care avea nevoie să-și depășească propriile dubii. Mai mult decât oricare altă premieră, Pilierul Bonatti este o palmă mitocăniei celor care i-au disprețuit munca, implicarea și sacrificiul pe K2.

Dramele, tragediile și moartea au fost mereu ominprezente în viața alpinistului Bonatti. Retragerea dramatică de pe mont Blanc, la Crăciunul 1956 printre nămeții și crevasele versantului vestic, egalează în intensitate tragedia naufragiaților Vincedon și Henry pe Marele Platou. Incompetența ordonatorilor salvării celor doi tineri se va transforma mai apoi în acuzații absurde de «lașitate și abandon» până pe băncile Adunării Naționale franceze. Ce rușine !

Iulie 1961. Patru francezi, Pierre Mazeaud, Robert Guillaume, Antoine Vieille și Pierre Kohlmann, și trei italieni, Walter Bonatti, Andreea Oggioni și Roberto Gallieni, sunt pe cale să găsească rezolvarea unei dintre ultimele mari probleme alpinistice pe versantul sudic al mont Blancului. Pilierul central Freney. Cu toții se află la doar optzeci de metri sub creasta înzapezită care duce pe vârful unde însă nu vor mai ajunge niciodată. Furtuna se abate peste ei. Retragerea spre baza peretelui, adevărata cursa împotriva morții, avea să dureze cinci zile. Cinci zile de fulgere, trăznete, ninsori, rapeluri peste rapeluri, de țipete de spaimă, de urlete de durere. Durerea dispariției celor dragi, Guillaume, Vieille, Kohlmann și Oggioni, a pecetluit pentru totdeauna frația dintre Bonatti și Mazeaud.

Multe din miturile și reperele în care a crezut și i-au jalonat viața s-au dărâmat. Lumea muntelui și a alpinismul pare golită de substanța sa, privirea unora devine apăsătoare. Centenarul primei ascensiuni a semețului Cervin este ocazia de a-și lua definitiv rămas bun de la alpinismul extrem într-un stil propriu, simplu, fără ajutoarele sau echipamentele sofisticate care-i denaturează spritul.

În patru zile de frig polar, într-o singurătate totală, doar sporadic întreruptă de semnalele luminoase ale fotografului Mario de Biasi, însoțit de un rucsac greoi și Zizi, ursulețul din pluș al mezinului prietenului Pannatier din Zermatt, la doar 35 de ani, Bonatti își ia rămas bun de la lumea căreia i-a consacrat 15 ani de viață tumultoasă. Opacitatea, prostia și îngustimea viziunii unora sunt tot atâtea motive care-l determină pe Bonatti să privească spre o altă lume, mai vastă, deschisă la aventură. Mai umană.

Vor urma călătorii și întâlniri la capătul lumii, pe toate continentele, în toate anotimpurile, în căutarea spațiilor depărtate de efectele civilizației dar atât de aproape de sufletul său de aventurier. Paginile magazinului EPOCA au deschis ochii a mii de cititori spre alte tărâmuri, alte civilizații, alte culturi. Alpinismul a pierdut un monstru sacru. Literatura alpină însă a moștenit nenumărate cărți care sunt, într-un fel, tot atâtea autoportrete ale aceluiași Walter Bonatti. La urma urmei, Bonatti nu este un zeu, pentru că zeii nu există. Bonatti este ceea ce a vrut să fie dintotdeauna. Un OM care există.

http://www.jurnalul.ro/reportaje/portret-de-zeu-cu-parul-alb-572268.htm

Nota bene

Pe Walter l-am întâlnit pentru ultima oară în luna martie a acestui an, la Courmayeur. În aceea seară, în sufrageria casei doctorului Ruggero Montesano, am regăsit un om plin de viață, zâmbitor și disponibil. Împreună cu soția sa, Rossana Podestà, începusem să clădim proiectul unei vizite comune în țară în primăvara ce urmeaza. Destinul a văzut altfel lucrurile.

14 septembrie, primesc un e-mail, gol, fără niciun text:

From: Octavia.Zaim@marazzigroup.com

Subject: AI AUZIT DE BONATTI ???? :(((((((((((((((

To: "mihai tanase"

Date: Wednesday, September 14, 2011, 3:29 AM

Dintr-o dată am înțeles ceea ce este atât de greu de înțeles. În fața întregii clase, am pus capul pe birou și am început să plâng. Două zile mai târziu, în plină noapte, am străbătut drumul până la Maggianico di Lecco, la vila Gomes, unde urma să se desfășoare ceremonia așa cum o dorea Walter, simplă. Fără preot, fără slujbă. În ateu convis. Ultima dorință a lui Walter, trei cântece din folclorul bergamasc, a fost onorată de Coro Alpino Lecchese, în tradiționala ținută roșu și negru.

În parcul vilei, plin până la refuz, am regăsit-o pe prietena comună, scriitoarea Mirella Tenderini extrem de emoționată de dispariția prietenului drag, pe «fratele» Pierre Mazeaud, o veche cunoștință, jurnalistul Sandro Filippini, eternul prieten de la Courmayeur doctorul Ruggero Montesano.

Alături de prietena Mirella Tenderini

Un alpinist a plecat, un om a rămas în inimile noastre. Dormi în pace, Walter !

Foto Mihai Tănase

http://www.coroalpinolecchese.it/

http://www.lecconotizie.com/cronaca/lultimo-saluto-a-walter-bonatti-signore-delle-cime-27781/

http://www.planetmountain.com/english/News/shownews1.lasso?l=2&keyid=38571

Marţi, 15 noiembrie 2011 - 13:53 
Afisari: 1,413 


mihai.tele..