Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Mai 2019
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Iunie 2019
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Online

Vremea
Varful Turnu
Muntii Piatra Craiului

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Omul si pestera (2)- Omul

   Omul este un animal gregar.

   El este obisnuit sa traiasca in multime, el nu stie sa fie singur. Singuratatea il inspaimanta, fuge de ea.

   O pestera, cu conditiile sale de intuneric si liniste, face ca SENTIMENTUL DE SINGURATATE sa fie resimtit cu maxima intensitate de cel care o strabate neintovarasit. Acest sentiment variaza insa dupa om si dupa circumstante.

 

   Linistea este cea care intensifica la maxim sentimental de singuratate? Nu neaparat, caci un om singur intr-o pestera nu se simte mai putin singur in fata unei cascade sau langa un rau zgomotos, decat intr-o galerie scufundata in linistea cea mai deplina.

   Zgomotele naturii nu modifica intru nimic singuratatea omului. Dar nici zgomotele proprii. Cand strabati singur o galerie, zgomotele pasilor tai nu aduc o consolare izolarii, dupa cum nici lumina lampii tale.

 

   S-ar putea crede ca vietuitoarele alina izolarea. Nu totdeauna este adevarat, caci un gandac de pestera nu-ti este un tovaras si nici macar un liliac ce strabate galeriile ca o sageata sau sta cuminte aninat de un perete.

   Daca insa in loc de liliac ai da de un urs, evident ca nu ai mai avea impresia ca esti singur, ci, dimpotriva, ca te afli intr-o tovarasie care risca sa violenteze simtul de singuratate!

   Nici cu un caine nu te-ai simti singur, in schimb prezenta unui jder, desigur nu ti-ar folosi la ceva.

   Iata, asadar, cat de variabil este acest sentiment si cum se modifica in functie de scara animala, de talia animalului si de raporturile tale cu el.

 

   Reactia omului la singuratatea subterana este foarte diferita.

   Spuneam mai sus ca pentru a indeparta linistea unii canta, altii fluiera sau recita.

   De fapt nu impotriva linistii lupta el, ci impotriva singuratatii.

   Altii, dimpotriva, cand se trezesc singuri intr-o pestera scad galasul, umbla pe varfuri, incearca sa faca cat mai putin zgomot. Se tem parca sa-si tradeze prezenta si cauta sa fie asimilati cu marele hau care ii inconjura.

   Ambele atitudini sunt ciudate si sunt desteptate de concursuri de imprejurari diferite.

 

   Pentru a studia in detaliu pestera Magura din valea Sighistel, am fost nevoit sa petrec mult timp in ea.

   Cum pierdeam cu drumul, dus-intors, cateva ore, m-am decis sa raman mai multe zile in ea.

   Ca sa nu ma mai complic cu cort, sac de dormit si obiecte de bivuac, am luat hotararea sa lucrez noaptea si sa dorm ziua, la soare, in gura uscata si placuta a pesterii.

   Senzatiile traite, de unul singur, au fost dintre cele mai ciudate.

    Scufundandu-ma in intunericul pesterii dupa-amiaza, treaba mergea bine pana pe seara. Desi notiunile de seara, noapte, dimineata nu au nici un sens pentru intunericul mereu neschimbat, pe masura ce stiam, dupa ceas, ca afara se lasa noaptea, eram cuprins de un fel de sentiment de neplacere.

   Era ca o tensiune ce crestea, ceva ce venea din intunericul pesterii, ce parea tot mai dens, tot mai apasator.

   Pe la 3-4 dimineata ajungeam sa ma feresc sa mai fac zgomot, ma miscam cat mai putin. Era, de fapt, o teama surda ca ma descopera cineva in pestera, acel cineva nu poate circula noaptea decat cu ganduri rele.

   Apoi, pe masura ce intuiam ca se lumineaza, ca afara este soare, imi reluam buna dispozitie, cantam, ma miscam in voie, lucram cu spor.

 

   Altadata, in schimb, stand pe o treapta intermediara a unui aven, unde trebuia sa-mi astept coechipierii ce plecasera intr-o recunoastere, nu am avut nicio clipa senzatia de teama fata de cineva, dar am simtin nevoia sa destram singuratatea cu cantece si strigaturi, parca un fel de chemare a celorlalti, dasi eram incredintat ca ei se aflau la o distanta care impiadica orice legatura.

  

   Din cele doua experiente nu se poate trage, desigur, concluzia ca in pesterile orizontale ai singuratatea tacuta, iar in cele verticale singuratatea galagioasa, ele insa arata cat de schimbatoare este dispozitia pe care o ai in pestera cand esti singur.

 

   Singuratatea nu este deci decat un corolar al unui alt sentiment, mult mai puternic si mai inradacinat in om, TEAMA.

   Pesterile au inspirat din totdeauna si continua sa inspire si acum, majoritatii oamenilor, teama. Teama se naste in fata necunoascutului, si tot ce este cufundat in intuneric este necunoscut.

   De aceea oamenii de obicei nu se tem de pesteri, ci de intunericul lor. Intunericul desteapta in definitive teama si la suprafata pamantului, si aceasta din frageda copilarie.

   Copiii mici plang cand sunt lasati singuri noaptea, dar nu din instinct, ci din cauza basmelor cu tot felul de intamplari teribile care au loc in intuneric.

   Cu o astfel de traditie milenara, in care idea de rau a fost legata de intuneric, nu este de mirare ca omul are oroare de tenebre si, implicit, de pesteri.

 

   Sunt oameni care declara din principiu ca nu ar putea suporta sa patrunda intr-o pestera, ca s-ar sufoca, ca ar simti cum tavanul ii apasa si ii striveste. Aceasta este o declaratie tipica a cuiva care sufera de claustrofobie.

   Desi nu ne intalnim des cu manifestari de claustrofobie, aceasta boala este, in realitate, mult mai frecventa decat s-ar putea banui. Ea nu cuprinde numai pe cei care se tem de spatii foarte mici, care nu ar suporta sa se tarasca in canale inguste, ci si pe cei care se tem, in general, de spatiile inchise, indifferent de marimea lor.

    Si, de asemenea, ea nu-si alege suferinzii dupa criterii de curaj, sportivitate sau rezistenta fizica. Ca si raul de mare, claustrofobia este mai curand fiziologica decat psihica si este tot atat de necunoscuta in ce priveste cauzele.

 

   Teama cea mai obiectiva pentru lumea pesterilor este cea de necunoscut. Nu necunoscutul care adaposteste primejdii imaginare, ci cel cu care te intampina un univers plin de obstacole si dificultati. Ea are la origine surpriza pe care o prezinta aceasta lume de ciudatenii, atat de putin obisnuita simtului comun.

   In pesteri totul este diferit fata de exterior. Aici ,,ochiul te minte si urechea te-nseala” din cauza intunericului si a linistii, si am amintit deja halucinatiile vizuale si auditive carora le da nastere.

 

   In afara faptului ca lumina ne permite la exterior sa percepem lumea prin vaz, ea ne dramuieste si timpul, prin alternarea zilei cu noaptea, iar in decursul zilei prin schimbarea necontenita a pozitiei soarelui si, cu aceasta, a modificarii ambiantei luminoase.

   Lipsiti de lumina, in pestera suntem lipsiti de REPERE TEMPORALE.

   Timpul, neimpartit in fragmente, se scurge otova, mereu aidoma lui insusi, fara inceput si fara sfarsit.

   Zi, noapte, dimineata, seara sunt notiuni fara sens aici. Dar, mai mult chiar, climatul mereu egal elimina si ciclurile mari, aici neexistand vara sau iarna.

   Aceasta scurgere monotona este inregistrata in mod foarte variat de cel ce viziteaza lumea subterana.

 

   Ca regula generala, se poate afirma ca in pestera timpul se comprima. El trece mai repede decat te astepti. Aceasta chiar daca vizitezi ca turist o pestera amenajata, cand ghidul te plimba prin sali frumos decorate si feeric laminate, sau daca parcurgi o pestera ,,salbatica”, adica fara amenajari si fara ghid.

   In ultimul caz, cand atentia iti este atrasa de detaliile mersului, de grija de a pune pasul bine si de a repera detaliile pentru intoarcere, timpul parca zboara si trebuie totdeauna sa te uiti la ceas pentru a-ti calcula timpul necesar iesirii.

   Asa se face ca vizitele de 8-10 ore trec ca o clipa, fara sa resimti oboseala pe care ai fi acumulat-o intr-un drum echivalent la suprafata.

 

   S-ar putea crde ca timpul zboara ,,ca vantul” numai in cursul activitatii, iar daca stai pe loc, el trece mai greu decat in realitate. Dar nici acest lucru nu este adevarat.

   Imi amintesc ca odata, naufragiat, stand pe jumatate in raul subteran din pestera Bulba, din Podisul Mehedinti, lipsit de lumina din cauza unui accident stupid, pentru a nu ma lasa  furat de somn, am asteptat pe coechipieri numarand.

   Ati numarat vreodata, la rand, 1,2,3,4,… 1456, 1457, … 11653, 11564, … pana la 15578? Probabil ca nu! Pot sa va spun ca aceasta dureaza circa 5 ore, dar atunci timpul mi s-a parut doar de 2 ore.

 

   A doua coordonata fundamentala a vietii noastre psihice, PERCEPEREA SPATIULUI, este si ea pusa la grea incercare in pestera.

   Spatiul este perceput de om mai ales prin vaz, mai putin prin celelalte simturi. Or, vazul in pestera este limitat la ceea ce aduce vizitatorul cu el, de cele mai multe ori o lumina anemica, circulara, dar cu raza mica de bataie in cazul lampilor cu carbid, penetranta, dar cu fascicul redus, in cazul lanternelor electrice.

   Acest orizont limitat da nastere la o percepere foarte gresita a spatiului, adica a distantelor si a dimensiunilor.

   O sala relative modesta pare foarte mare, caci colturile se pierd in intuneric, o mica ruptura pare o prapastie, pentru ca nu se vede bine fundul, o panta nu prea inclinata pare verticala si inabordabila, tavanul pare la distante mult mai mari decat este in realitate.

   Dar chiar si mersul intr-o galerie simpla creeaza iluzia unei distante mai mari din cauza grijii pe care trebuie sa o depui la pasit. Din aceasta cauza, niciodata mai multe personae care au srtabatut o pestera nu vor fi de accord asupra distantelor parcurse si doar masuratorile dau chezasia realitatii.

 

   Fara repere de timp si spatiu, cufundat intr-o lume fara contingente cu cea cotidiana, omul este in pestera DEZORIENTAT.

   Dezorientat psihic, dar si la propriu, fiind supus ratacirilor. Impotriva acestora nu exista decat o salvare, simtul de orientare.

   Dar si cu acesta ajungem intr-un impas in lumea subterana. In padure te orientezi dupa muschiul de pe scoarta copacilor, in timpul noptii dupa luna si stele, in oras dupa numele strazilor.

   In pesteri nu intalnesti nimic din toate acestea. Galeriile cam seamana, salile cu concretiuni nu le distingi la prima ochire, si, ceea ce este mai grav, nu ai niciun reper de punct cardinal fata de care sa sti ca ai luat-o la est sau la vest.

   Este suficient ca o galerie sa coteasca foarte usor, dar continuu, in aceeasi directie, si te poti trezi ca, plecand spre nord, ajungi sa mergi spre sud, fara sa-ti dai seama.

   Mergand astfel pe galleria principala a pesterii Topolnita, cu credinta ca avansezi tot in aceeas directie, faci, de fapt, o rotire completa intr-o gigantica voluta.

   In aceste conditii este usor de vazut ca simtul de orientare, chiar daca este foarte dezvoltat la exterior, nu te ajuta mult in subteran. Lipsesc reperele pentru a-l pune in functiune. Dreapta, stanga, inainte si inapoi nu spun nimic si nu-ti ramane decat sa cartezi in detaliu golurile pe care le strabati, daca esti in premiera, sau sa folosesti cu atentie o harta ridicata, daca exista.

 

   Pentru orientare este insa altceva extreme de important.

   Chiar daca nu stii pana la urma daca ai mers spre nord sau spre sud, esential este sa stii daca venind a luat-o, la un moment dat, la dreapta sau la stanga, daca dintr-o galerie ai venit pe a doua sau a treia galerie secundara, sau unde se afla locul scoborat pe unde trebiue sa iesi dintr-o sala.

   Cu alte cuvinte, trebiue sa ai memoria locurilor strabatute. Din aceasta cauza, mersul mult prin pesteri dezvolta la maximum acuitatea perceptiei vizuale, memoria locurilor vazute, chiar daca vederea este redusa si lumina deficitara.

 

   A mai ramas acum din incercarea noastra de a surprinde atitudinea omului fata de lumea subterana, sa analizam sentimentele cu care exploratorul abordeaza un teritoriul nou, adica SENTIMENTELE  DESCOPERITORULUI.

   Este greu de descries ce inseamna o explorare, mersul in necunoscut, descoperirea locurilor noi.

   Ganditi-va ca terenurile care cuprind pesteri au uneori zeci de milioane de ani. In acest imens rastimp, undeva, in adancul unui munte, a existat o pestera, in care timpul nu a patruns, in care cel mult picaturile de apa au marcat un ritm in cresterea multimilenara a stalagtitelor, dar in care intunericul a fost vesnic.

   Si deodata vii tu, speologul, cercetatorul, si aduci cu tine o minuscula luminita, infima, dar care totusi desteapta acum la viata imobila lume minerala.

   Pe acel sol neatins pasul tau imprima prima urma, glasul tau desteapta pentru prima data sonoritati.

   Esti PRIMUL care a ajuns acolo.

 

   Sentimentul de intaietate este covarsitor, caci iti satisface orgoliul.

   Dar este ceva si mai puternic decat acesta. Este dorinta mistuitoare de a afla ce aste mai departe.

   Niciun speolog explorator nu s-a oprit vreodata ca sa se minuneze ca a ajuns primul intr-un loc, caci din urma l-a impins curiozitatea pentru a mai afla ceva.

   Acestei dorinte nu-i poti rezista si ea da un aspect cu totul particular explorarilor subterane.

   O astfel de explorare este, in primul rand, o goana continua spre necunoscut; tot inainte, peste bolovani si saritori, peste baltoace si prin rauri. Pui scara sa treci prapastii, pui barca pe apa ca sa treci lacuri.

   Este un fel de frenezie, o nerabdare care nu poate fi stavilita.

   Ochii sunt avizi sa soarba in fuga cate ceva din peisajele pe unde treci, dar mai ales patrund inainte, spre acel tel fantomatic, scufundat in bezna si care nu stii ce reprezinta.

   Din fuga echipierii se minuneaza: exclamatii de admiratie, de mirare, uneori chiar de spaima.

   Parca ai vrea sa te opresti, sa faci o fotografie, dar tovarasii nu te asteapta. ,,La intoarcere poti s-o faci!” Ai vrea sa iei o proba de piatra, sa examinezi o formatiune: ,,La intoarcere!” Sau vrei sa culegi minuscule vietuitoare: ,,La intoarcere!”

   Si orele trec in fuga fara sa-ti dai seama cum. Pot fi 10,20 sau chiar 30 de ore!

   Pana la urma incep sa te cuprinda sentimente contradictorii: stii ca nu te poti opri inainte de a da de sfarsitul galeriei, dar simti ca nu mai poti. Ai vrea sa se termine odata, ca sa te poti intoarce, dar de cate ori galeria se stramteaza sau tavanul coboara ti se strange inima de frica, ca nu cumva sa fie sfarsitul. Atunci vine strigatul salvator al celui din fata: ,,Continua!”, cuvant magic care insufla noi forte si sperante.

 

   Si totusi, sfarsitul trebuie sa vina.

   El este uneori un obstacol de netrecut pentru moment: un put, pentru care nu ai scara, un lac, pentru care nu ai barca, un rapel, pentru care nu ai coarda.

   Alteori este sfarsitul definitiv si galleria sau putul se inchid intr-adevar, in ciuda cautarilor febrile si minutioase.

   Alteori insa, chiar daca nu ai ajuns la capat, si nici la un obstacol, trebuie sa pui capat nebuniei, ca sa-ti ramana puterea de a iesi afara.

   Pentru o astfel de decizie iti trebuie insa multa vointa. Cu o privire plina de nesat spre un gol negru ce ramane mut faci cale intoarsa.

   De-abia cand betia descoperirii a trecut incepi sa simti oboseala si drumul devine un chin. Nu mai ai putere nici sa te uiti, nici sa studiezi, nici sa faci fotografii.

    ,,La intoarcere”, nu mai este nimic decat: intoarcere. Si vorba ,,la intoarcere” este astfel echivalenta cu ,,niciodata”.

   De unde intelepciunea speologica: ,,nu lasa pentru intoarcere, ce poti face la ducere”.

 

   Nu putem incheia acest panoramic al raporturilor sentimentelor dintre om si pestera fara a aminti inca o ipostaza, poate cea mai deplorabila pentru om.

   Ati vizitat vreodata o pestera cunoscuta de multa vreme, prin care au trecut numerosi oameni?

   Ceea ce atrage in primul rand atentia este lipsa concretiunilor, absenta stalactitelor si a stalagmitelor. Nu se stie de ce aceste nevinovate formatiuni de calcite, care nu au nimic periculos, agresiv sau utilitar, desteapta brusc in unii oameni dorinta de distrugere.

   Parcurgeti pesterile Ialomita, Dambovicioara, Polovragi, Meziad, Magura si veti avea in fata tabloul trist, dar atat de real, a ceea ce inseamna pentru unii oameni lumea pesterilor.

 

   Da, lumea pesterilor este intr-adevar stranie, o lume ce nu se incadreaza in rutina vietii zilnice.

   Ea sta muta, intunecata, insolita, o adevarata sfidare aruncata de natura oamenilor.

   Si nu depinde decat de acestia ca s-o abordeze cu devotiune, admiratie, spaima sau spirit constructiv sau distructiv.

 

 

 

    Caci, ca si in dragoste, in pestera gasesti ceea ce aduci cu tine.

 

 

 

   (dupa Marcian Bleahu-Omul si pestera)



Luni, 16 august 2010 - 17:09 
Afisari: 2,599 


Postari similare:





Comentariile membrilor (4)

watzmann
watzmann

 
1
Într-adevăr în puține texte am surprins mai bine descrise sentimentele ce te cuprind într-o peșteră, relațiile felurite dintre om și lumea subterană, decât în lucrarea lui Marcian Bleahu.

Din păcate ultimul tip de atitudine descris, cel agresiv față de peștera, cel nebunesc, de neînțeles, este predominant.
Bunăoară vreun speolog de weekend constipat, aflat în peștera Măgura, a decis să-și dea drumul într-un minunat gur, lăsându-mi mie și altora un cadou decorat foarte atent cu hârtie roz.
În alte peșteri am găsit iscălituri și resturi felurite în cotloane foarte greu accesibile, făcându-mă să cred că totuși niște așa zis speologi au făcut asta, respectivele locații neputând fi vizitate fără echipament, cunoștințe tehnice și foarte mult efort.

Nu pot să cred cât de diversificate sunt formele de distrugere pe care le-am întâlnit în lumea subterană. Capace de WC, geamantane cu roți, găleți, amblaje de la televizoare, sârmă, fiare contorsionate, haine, PET-uri, pungi de plastic, benzină sau alte substanțe care făceau atmosfera irespirabilă, cauciucuri de mașini, mingi de fotbal, ochelari de soare mănuși, iscălituri, lărgiri inutile ale unor galerii mai dificile/strâmte, formațiuni decimate, pereți afumați, lilieci zdrobiți cu lemne sau pietre - probabil când se aflau în hibernare, gururi sfărmate pe care apa le-a părăsit, puțuri inaccesibile pline cu gunoaie pentru ca măcar urmele lor de suboameni să ajungă acolo.

Trist, trist, trist dar este un adevăr crunt, nu multe mai sunt peșterile în care să te poți bucura în voie de minunățiile întâlnite, fără să scoți și un oftat sau o înjurătura în fața urmelor lăsate de cei ce nu merită să fie numiți oameni.

Să sperăm că cei care nu au mai fost în peșteri și au de gând să o facă, vor citi cele două articole pe care le-ai postat (dacă nu chiar cartea lui Bleahu) și vor simți acel fior care te face să întelegi de ce lumea peșterilor (și nu numai) trebuie respectată și protejată.


Marți, 17 august 2010 - 11:28  

turonian
turonian
Rucsac
 
2
watzmann: Iarăși ești revoltat :-p.


Marți, 17 august 2010 - 12:55  

watzmann
watzmann

 
3
Da, m-au apucat dracii iarăși Carpati.org


Marți, 17 august 2010 - 16:58  

turonian
turonian
Rucsac
 
4
watzmann: Acest tip de indivizi, care nu respectă natura și care contribuie la degradarea ei nu se vor schimba niciodată. Vor fi mereu la fel. Pur și simplu, ei nu-și pun problema în acest mod.
În Munții Aninei se află Lacul Ochiul Beiului, o adevărată bijuterie a naturii, trebuie doar sa te afli pe malul lui și să-l privești, iar cuvintele, de fapt, orice descriere devine de prisos. Imaginează-ți că și acolo aruncă gunoaie, cutii de conserve, sticle etc. Ce au să arunce în lac? Pentru mine este de neînțeles.


Miercuri, 25 august 2010 - 09:36  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,9386 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org