Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Mai 2019
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Iunie 2019
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Online

Vremea
Varful Costila
Muntii Bucegi

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Omul si pestera (1)- Pestera

   Prima reactie a omului in fata gurii negre a unei pesteri este de repulsie, repulsie izvorata din teama de intuneric si necunoscut.

   Si daca totusi omul patrunde in aceasta gura neagra, alte elemente vin sa se adauge si sa-i mareasca starea de tensiune si neplacere: frigul, umezeala, linistea. Toate, intr-o alianta stransa, fac ca o pestera in ansamblu sa nu aiba nimic atractiv din punct de vedere al mediului de viata, ci, dimpotriva, sa fie un mediu agresiv.

 

   Cand se spune despre pestera ca este un mediu neospitalier, sever si chiar agresiv, oamenii de stiinta se gandesc in primul rand la ceea ce ofera ea micilor vietuitoare care o populeaza. Cu ele se ocupa biospeologia, care incearaca sa descifreze relatiile intime dintre animalele cavernicole si mediul lor de viata.

   Noi, aici, urmarim relatiile omului cu pestera.

   In acest context se impune o precizare. Cu toate caracterele negative, pesterile au oferit lacas oamenilor primitivi.

   Pentru ei mediul cavernicol a fost tot agresiv, dar l-au acceptat totusi, fiind mai clement decat dazlantuirea de stihii a vremurilor glaciare.

   Dealtfel oamenii preistorici si-au ales cu grija pesterile in care au locuit: sa fie cu gura spre sud, sa fie ascendente (cele descendente sunt mai reci), sa nu fie prea mari, sa fie uscate. De fapt, ei nu au patruns niciodata prea adanc in ele pentru a le locui, ci doar pentru practici magice.

 

   INTUNERICUL este ceea ce frapeaza mai mult pe cel care patrunde intr-o pestera.

   Si daca vrea cineva sa stie ce este intr-adevar intunericul, sa stinga toate luminile intr-o pestera si sa stea cateva clipe in bezna.

   Este intunericul cel mai deplin, absolut, ce nu-si are egal pe suprafata pamantului.

   In noaptea cea mai neagra, la exterior, tot mai este putina lumina, o lumina difuza a cerului, a pamantului, ceva indefinisabil, care face ca totusi sa percepi obiecte si sa te poti orienta.

   Sub pamant insa nu este nimic.

   Este atat de intuneric, incat ochiul nu poate sa-l suporte si-l rupe in iluzii. Dupa un timp de stat in intunericul perfect al pesterii, incepi sa vezi puncte luminoase, colorate, imobile sau jucause, si nu depinde decat de oboseala fizica, precum si de cea a ochilor, ca aceste imagini sa inceapa sa se inchege in forme si evenimente.

   In aceasta privinta, exista marturii interesante si demne de incredere.

 

   In 1946, in urma unui accident intr-o pestera, doi tineri speologi francezi, Marcel Monnayeur si Roger Jaquin, carora li s-a scufundat barca cu tot ce aveau, inclusiv lampile, au reusit sa se salveze inot si sa se refugieze pe o stanca in mijlocul apei unui lac.  Aici au asteptat doua zile si doua nopti un eventual ajutor.

   In tot acest timp, ei povestesc ca ,,vedeau” lumini in directia in care isi inchipuiau ca este iesirea, le vedeau miscandu-se si apropiindu-se. Apoi au avut impresia ca peretii sunt iluminati, sau ca din tavan coboara o lumina palida.

   Pe masura ce vremea trecea, halucinatiile se accentuau, parandu-li-se ca o lumina orbitoare inunda pestera, pentru a apoi sa dispara brusc.

   Intr-un tarziu, cand au aparut salvatorii, prima intrebare, cu totul stupida, a fost:,,Aveti lumina?”

 

   Se pare ca halucinatiile colorate din timpul exporarilor din pestera se datoresc oboselii prea mari a ochilor, care incearca cu efort sa strapunga zarea de lumina, mult prea apropiata, si care nu cuprinde decat o lume monocroma si monotona.

  

   Intunericu in pestera nu este anihilat decat de o singura si unica forta a naturii: omul.

   Nu exista nimic pe lumea aceasta in afara omului care sa poata rupe tesatura de bezna absoluta a pesterilor.

   Este un titlu de glorie pentru om, dar si de raspundere. Si cand spun raspundere, ma gandesc in primul rand la acele pesteri, candva splendide, pe care miile de torte si lumanari le-au afumat, la cablurile electrice ce desfigureaza pesterile amenajate sau la oribila vegetatie de muschi si ferigi ce creste pe langa reflectoarele din aceleasi pesteri amenajate, precum si la algele ce manjesc cu verde imaculatele formatiuni de calcit stralucitor.

   Inainte de a aduce in pesteri lumina, omul trebuie sa se gandeasca pentru ce o face si ce consecinte pot decurge de aici.

 

   Al doilea element care defineste lumea subterana este LINISTEA.

   In pesteri linistea este deplina, de cele mai multe ori o liniste grava, densa, apasatoare, pe care o simti in intreaga ei deplinatate numai in intuneric.

   Si ca si intunericul, doar in pesteri poti gasi linistea absoluta.

   La exterior unduie iarba, freamata frunzele, taraie gazelle, ba chia si in desertul absolute vantul misca boabele de nisip.

   Aici insa ste o liniste totala, minerala, inumana, aproape de nesuportat. Si pentru a lupta impotriva ei, omul, cand este singur in pestera, canta, fluiera, recita.

   Un speolog care ramanea la toate explorarile pe o prispa, la un releu de scara intre doua puturi, vorbea totdeauna de unul singur. Intrebat odata de ce face asta, el a decalarat: ,,Ca sa nu mai aud aceasta liniste insuportabila!”

 

   Si totusi aceasta liniste insuportabila este rupta uneori si de elemente naturale, iar zgomotele pe care le desteapta ele sunt cu atat mai caudate si mai neverosimile!

   Iata, in primul rand, apa. Apa sub forma picaturilor ce patrund pe cai nevazute, pentru a se desprinde lent din tavan si a cadea cate una, intr-un ritm implacabil.

   Daca ajungeti intr-un loc in care se aud astfel de picaturi, stingeti lampa si panditi in intuneric ritmul. El devine repede obsedant, apoi insuportabil, poate sa te scoata din minti.

   Dar zgomotul acesta este cateoadata si melodios. S-a intamplat uneori sa se auda in pesteri sunete ca de flaut, pure si frumoase. Ele erau provocate de picaturi de apa care, cazand pe podea argiloasa sau nisipoasa, ai scobit o gaura, tapisand-o cu calcite. Picaturile care continuau sa cada comprimau aerul, ce iesea ca un fluierat, asemanator celui din instrumentele de suflat.

 

   Si tot picaturile pot sa scoata si altfel de sunete.

   Cine viziteaza pestera Topolnita va auzi, intrand in Sala Mare, un sunet metallic, cu rezonanta puternica. Un sunet ce coboara de undeva de sus, fiind cu totul ciudat si neverosimil.

   El este provocat de picaturile de apa ce cad pe fundul unei cutii de conserva, pusa acolo de prudentul custode al pesterii, ca indrumator acustic in cazul in care cineva s-ar rataci in pestera si nu ar mai nimeri drumul spre iesire.

 

   Dupa picaturi urmeaza apa sub forma paraiaselor si a raurilor.

   Poate ca nicaieri ca la intalnirea apei curgatoare cu spatial inchis al pesterii nu se potriveste mai bine vorba ,,cauze mici cu efecte mari”.

   Zgomotul pe care il face un mic parau devine, repercutat si amplificat de pereti si tavan, acela al unui mare rau si nu o data, auzind in departarea unei galerii huruitul apei, ne-am astepta la cine stie ce torent, pentru a intalni un firicel zglobiu de apa.

   Sau chiar cascade de mai putin de un metru se aud din departare de parca ar fi imense revarsari.

 

   Ce sa mai spunem in aceste conditii, de falsa impresie, de ceea ce reprezinta adevaratele cascade!

   Tunetul lor, comprimat de spatial limitat al unei galerii sau sali, face peretii sa tremure, totul sa vibreze, asurzeste si inspaimanta pe cel ce se apropie.

   Dar intre cele doua extreme, linistea absoluta si zgomotul paroxistic, pestrera iti rezerva si jocul sunetelor intermediare.

   Cand stai in intuneric langa un parau ce curge susurand usor, incepi de la un timp sa auzi soapte, voci, vorbe si chiar melodii. Iluzia este covarsitoare si nu o data a dat nastere la tot felul de intamplari.

 

   Dupa apa, un alt perturbator al linistii pesterilor este aerul, aerul in miscare si care formeaza vantul. El murmura in boltile inalte ale marilor sali sau urla lugubru prin galeriile ce razbat in spatii mari.

   In locurile foarte joase sau stramte, el devine un uragan ce ridica boabele de nisip si le improsaca in obrazul indraznetului ce se avanta printer ele.

   Dintre elementele naturale, cele care pot provoca zgomote sunt caderile de pietre si prabusirile de bolti.

   Dupa masiva cantitate de daramaturi aflate in galeriile fosile, prin care nu mai trece apa, este de presupus ca prabusirile au fost de mare amploare.

   Ajunge sa parcurgi  Galeria Racovita din pestera Topolnita, ca sa intuiesti ce forte uriase s-au declansat cand s-au acumulat muntii de daramaturi peste care trudesti din greu.

   Cu toate acestea sunt foarte putini speologi care au fost martorii unor astfel de prabusiri, dar putinii care au avut parte de un asemenea eveniment vorbesc cu spaima de el.

   Si mai ingrozitoare, dar inca si mai rara este ocazia sa fii intr-o pestera in momentul in care are loc un cutremur.

 

   Daca trecem acum la zgomotele facute de animale, ne oprim, desigur, la lilieci. Care speolog nu a auzit chitaitul subtire si simpatic al rapizilor lilieci ce trec ca o sageata prin intunericul pesterii?!

   Despre lilieci s-ar putea scrie, si chiar s-au scris, carti intregi. Aici mentionam doar ca falfaitul lor desteapta la viata boltile intunecate, iar daca trece printr-o galerie stramta, bataia din aripi a unui singur liliac poate sa para ca un huruit grav si nelinistitor.

 

   Cel mai mare perturbator al linistii pesterilor este omul. Sau cel putin asa presupunem, caci, niciun om nu stie cum aste linistea unei pesteri fara sa fi patuns in ea si fara, deci, sa fi adus cu el si zgomotul prezenti sale.

   Aceasta prezenta este insa tocmai cea pe care o sesizeaza cel mai acut. In linistea deplina a unei galerii in care te tarasti singur, ajungi sa auzi scartaitul vertebrelor cervicale sau bataile inimii.

   Dar mai auzi si multe alte lucruri. Iata, de pilda, zgomotul lampii de carbide, care poate sa se transforme intr-un fluierat sau intr-un pacait ritmat, ceea ce te face sa te uiti lung in jurul tau, ca sa te dumiresti de unde vine un zgomot atat de ciudat.

   Apoi este zgomotul pasilor care desteapta tot felul de sonoritati: plescaitul in apa, scrasnitul pe nisip, lipaitul in mocirla de argila.

   Intr-un lac de sifon, valurelele ce se sparg de bolta joasa ce coboara in apa desteapta ecouri infundate. Este un clipocit specific, dar putin iubit de speologi, caci el inseamna sfasritul inaintarii.

 

   Urmeaza glasul omului: sonor si cu ecou in galeriile active, spalate de apa, stins si inabusit in galeriile fosile, in care alteratia a imbracat peretii intr-o pudra albicioasa ce retine zgomotele,

   El este complet oprit de galeriile joase si inguste, tapisate cu argila si nisip, in care nici strigand nu te faci auzit de cel ce te urmeaza.

   Vorba intr-o sala mare devine uneori dificila din cauza ecoului. Daca strigi, sunetele si silabele, reflectate de pereti, se suprapun, se intretaie si nu se mai intelege nimic.

   Mai grav este cand trebuie sa dai comenzi, ca, de pilda, la manevrele de coborare intr-un put. Deoarece manevrele gresit intelese pot fi uneori fatale, s-a incetatenit un limbaj de strigate sau de fluieraturi.

   Daca se foloseste un fluier, aici trebuie multa atentie, caci sunetele stridente, ce par mai penetrente, se propaga mai greu in subteran decat cele grave.

 

   Ar putea sa para ciudat ca, pentru a defini aceasta perfecta liniste, am vorbit, de fapt, de zgomote. Dar, pentru a defini linistea, nu putem sa invocam decat ceea ce o face sa inceteze, adica non-linistea.

   Caci, dupa cum tenebrele inseamna lipsa de lumina, linistea inseamna lipsa de zgomot.

 

   Daca intunericul si linistea sunt factori specifici lumii subterane, cu urmatorii factori intram in dmeniul obisnuit al mediului ambient, cei meteorologici.

   In primul rand TEMPERATURA.

   Se stie din geografia si geologia elementara ca de la suprafata pamantului spre interior caldura creste in medie  cu un grad la fiecare 33m. Este ceea ce se numeste gradient geotermic si care se verifica in puturile de mina si in sondele profunde.

   In mod ciudat, pesterile nu asculta de aceasta lege. Si tocmai marile sisteme verticale naturale, care azi au depasit kilometrul, s-au dovedit a fi deosebit de reci.

   Acolo unde te asteptai ca temperature sa fie cu 30 de grade mai mare decat la suprafata, de-abia atinge 1-5 grade.

   Explicatia nu este dificila. Pesterile si avenele sunt sisteme deschise prin care circula aerul ce raceste peretii. In plus, mai circula si apa, ce vine deja rece si raceste si mai mult aerul si canalele sale de curgere.

 

   Se zice ca o pestera are in mod constant temperature medie anuala a locului in care se gaseste. Desigur, media anuala este o abstractie a mintii omului si pestera nu ar avea de ce tine seama de ea.

   Aceasta abstractie se materializeaza din cauza unui principiu de termodinamica, dar pe care aerul din pestera il urmeaza cu greu.

   Iarna, aerul rece de la exterior patrunde in pestera si incepe sa-l raceasca pe cel aflat acolo, dar nu apuca, deoarece vine vara si cel cald incepe sa-l incalzeasca pe cel rece.

   Rezultatul pentru om este o senzatie schimbatoare: vara pestera este cu mult mai rece decat calda zi in care te-ai dus sa o vizitezi, iarna este mai calda decat gerul de afara.

   Asa se explica ,,gaurile fumegande”, cunoscute peste tot in lume, guri de pesteri din care ies iarna aburi.

   Cum insa, de obicei, cel putin pentru conditiile noastre climatice, temperature medie a zonelor in care se gasesc pesteri este scazuta, chiar daca fata de afara in pestera este mai cald (apa nu ingheata niciodata), senzatia care te cuprinde pana la urma este cea de frig.

  

   Un alt aspect interesant al conditiilor termice ale pesterilor il prezinta pesterile cu gheata.

   Acestea pot fi pesteri ,,statice”, care reprezinta niste capcane de aer rece, adica mari guri de puturi, etanse la fund si in care patrunde iarna aerul rece. Vara, el fiind mai greu, sta la fund, iar cel cald nu reuseste nici sa-l incalzeasca, nici sa-l disloce, ceea ce face ca temperature sa nu depaseasca zero grade, apa putand sa se conserve astfel sub forma de gheata. Un asemenea ghetar este Scarisoara.

   Pesterile ,,dinamice” sunt cele strabatute de aer rece, care, coborand din locuri calde spre cele joase, raceste atmosfera si apele, pan ace le ingheata.

   Prin frigul patrunzator, aliat cu ceilalti factori ce definesc mediul subteran, pesterile ce adapostesc ghetari subterani reprezinta mediul cel mai sever posibil, cel mai opus vietii.

 

   Pesterile dinamice cu gheata ne-au pus in prezenta altui factor meteorologic important, VANTUL.

   Desi pare ciudat, in pesteri bate vantul. Nu vantul care adie pomii si plimba norii, ci un current continuu de aer ce se scurge din partile mai reci spre cele mai calde ale pesterii.

   Si depinde de conformatia pesterii, de spatiile pe care le cuprinde, de diferenta de nivel dintre punctele cele mai ridicate si cele mai coborate, ca acest curent de aer sa fie slab sau puternic, sa fie cald sau rece.

 

   La intrarea in pestera Eisriasenwelt se afla o usa grea de lemn. In momentul in care ghidul o deschide, se dezlantuie un adevatar uragan, care stinge flacara lampilor de carbide si care aproape te doboara.

   Este un vant glacial,care explica dealtfel marea cantitate de gheata adunata in galeriile pesterii si care cuprinde, totodata, cel mai mare ghetar subteran.

   Vantul revine adesea in toponimia pesterilor, ceea ce arata ca fenomenul de mai sus nu este prea rar.

   Cea mai mare pestera de la noi din tara este Pestera Vantului din Muntii Padurea Craiului, care avea si ea la inceput o mica deschidere prin care sulfa un puternic current de aer.

 

   In triada de factori, temperatura-vant-umiditate, care definesc conditiile meteorologice ale unui loc, UMIDITATEA este cel mai neplacut lucru pentru cel ce viziteaza pesterile.

   Desigur, in pesteri nu ploua, chiar daca in unele galerii picaturile ce cad abudent din tavan ar lasa aceasta impresie. In schimb, este aproape totdeauna o mare umezeala, provenind fie de la apa ce patrunde sub forma de picaturi si edifice concretiunile, fie de la raurile sau lacurile subterane.

   Chiar si in galeriile seci, lipsite de apa, umezeala este prezenta si higrometrele inregistreaza peste 80 la suta umezeala. De cele mai multe ori ea este 100 la suta.

    Un pachet de tigari lasat in acest mediu dupa 20 de minute nu mai este utilizabil, caci tigarile nu mai ard. O haina lasata 30 minute este umeda si ti se lipeste de corp. O manusa de piele uitata dupa 3 zile o gasesti mucegaita, iar o batista putrezeste dupa o saptamana.

 

   Umezeala 100 la suta este ceva greu de suportat in atmosfera torida a ecuatorului, este neplacuta in atmosfera temperate a climatului oceanic, dar devine de nesuportat in atmosfera glaciala a unei pesteri.

   Umiditatea nu inseamna numai ploaie si umezeala, ci si nori. Dar daca am admis vant in pesteri, nu o sa ne apucam acum sa mai vorbim si de nori! Cum sa fie nori in pestera?

   Si totusi exista. Norul nu este in fond decat rezultatul condensarii particulelor de apa pe niste nuclee. Or, apa exista, chiar 100 la suta.

   La gura pesterilor , nucleele sunt determinate de razele de soare care produc ionizari, cum este cazul observat in 1921 de Emil Racovita la gura pestreii Zguraiesti, de langa Scarisoara, unde chiar a fotografiat o ceata densa ce ia nastere in momentul cand razele de soare patrund in gura larga a pesterii.

   Dar chiar si parcurgand galerii largi de pestera fosila, un mare grup de speologi poate determina o ceata ce se formeaza din respiratie, din aburul ce se ridica din imbracaminte si din lampile incalzite.

 

   Una din particularitatile pe care unele dintre pesteri ne-o rezerva este MIROSUL.

   Nu stiu daca s-a definit vreodata un mediu geographic prin miros, dar in orice caz cel cavernicol poate fi analizat si din acest punct de vedere.

   Cel ce patrunde intr-o pestera ar trebiu sa fie frapat de mirosul fad, de umezeala si lut, ce-l intampina inca de la primii pasi.

   De fapt nu-l sesizeaza, caci atentia este concentrate spre lipsa de lumina, apoi intervine obisnuinta. Totusi, cat de characteristic este acest miros.

   Cand ma pregatesc de o noua plecare intr-o pestera si-mi iau combinezonul si hainele de pestera din dulao, simt imediat mirosul pesterii. El iese odata cu praful abundant pe care-l cedeaza hainele.

   Acel miros vine din uscarea argilei de pestera, acea argila rosie, cleioasa, ce-ti aspreste si arde mainile, la care se adauga praful alb de calcite din montmilch sau din formatiunile stalagmitice, apoi praful alteratiei milenare ce captuseste peretii galeriilor si poate inca multe ingrediente specifice, dar prea subtile pentru a fi sesizate.

 

 

 

 


 



Luni, 16 august 2010 - 17:06 
Afisari: 3,407 


Postari similare:





Comentariile membrilor (3)

andy79
andy79
Busola
 
1
Multumiri pentru acest articol arhicomplet, si pentru numeroase "curiozitati" pe care nu le stiam depsre pesteri


Vineri, 24 septembrie 2010 - 12:28  

cris7
cris7

 
2
Foarte frumos si interesant articol, reuseste sa transmita mult din atmosfera din pesteri. Multumim!


Sâmbătă, 4 iunie 2011 - 16:45  

edo
edo
Caraba
 
3
Excelent articolul, felicitari Gigi


Luni, 25 februarie 2013 - 10:05  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0597 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org