Muntele şi microhidrocentralele

Există în lume un dicton care spune că: „cei care pot, fac; cei care nu pot îi învaţă pe alţii”. E la fel de valabil şi în România, unde cînd cineva încearcă să facă ceva apar probleme. Aş zice că că o adaptare mai potrivită în majoritatea cazurilor de la noi ar fi: „cei ce pot, fac; cei ce nu pot, fac petiţii”. Indiferent de domeniu, cineva care încearcă să facă ceva se loveşte inevitabil de cei care ştiu mai bine decît el cum trebuie făcut (deşi nu fac nimic) şi de cei care sînt împotrivă (deşi nu aduc argumente şi/sau soluţii alternative). Ar mai fi şi cei care protestează de dragul de a protesta sau pun petiţii. Ultimii din urmă ar merita un articol dedicat, însă ieşim din specificul acestui portal. Ca să n-o mai lunges inutil, subiectul articolului este reprezentat de hulitele şi controversatele microhidrocentralele amplasate pe afluenţii montani.

Nu am încotro, trebuie să explic puţin modurile în care se poate obţine energie electrică în moduri facile şi fezabile. La nivel industrial, toată energia electrică este produsă de turbine. Palele acestora sînt acţionate de diferiţi agenţi: abur (termocentrale şi centrale nucleare), apă (hidrocentrale) sau aer (centrale eoliene). Ultimele încă nu produc chiar industrial, dr încet-încet îşi găsesc locul. În oricare din cazuri mediul este afectat într-un fel sau altul, cele mai prietenoase fiind hidrocentralele şi centralele eoliene, la polul opus fiind termocentralele şi centralele nucleare. Fiind inginer electromecanic, îmi e simplu să expun punctele tari şi slabe ale diverselor moduri de obţinere a energiei electrice, dar mă voi axa strict pe hidrocentrale. Ca atare, voi încerca să expun într-o variantă uşor de înţeles pentru toată lumea cum funcţionează acestea.

Hidrocentralele au avantajul că folosesc un rezervor de energie reprezentat de lacul de acumulare, rezervă care le permite funcţionarea în parametri normali pentru o anumită durată, chiar dacă debitul de alimentare scade sub cel necesar funcţionării. Pentru cei care nu (mai) ştiu fizică, puterea dezvoltată de o turbină e produsul dintre presiune, debit şi randament. Debitul reprezintă cantitatea de apă care curge într-o anumită durată de timp. Presiunea, la rîndul ei, e generată de diferenţa de înălţime, 10m de coloană de apă generînd aproximativ o atmosferă. Există deci două categorii de hidrocentrale:

- debit mare şi presiune mic (de exemplu Porţile de Fier, debitul Dunării fiind semnificativ);

- debit mic şi presiune mare (de exemplu Ciungetu, diferenţa de nivel fiind de circa 809m).

De aceea hidrocentralele de debit mare se pun pe cursurile inferioare ale rîurilor unde diferenţa de înălţime este mică dar debitul este semnificativ şi relativ constant, necesitînd bazine relativ mici de acumulare. Invers, cele de debit mic se pun pe cursurile superioare, unde diferenţele mari de altitudine generează presiuni mult mai mari (la Ciungetu sînt peste 70 de atmosfere), însă debitul este variabil în limite foarte mari. Urmarea este necesitatea unui bazin cu suprafaţă mai mare, care să permită acumularea apei şi pentru perioadele de secetă, deoarece tot din acestea se face şi alimentarea cu apă potabilă a localităţilor din aval. Pentru amenajarea lacului de acumulare aferent se fac studii topografice pentru a realiza construcţia barajului de captare cu minim de costuri şi maximum de beneficii. Un alt avantaj major al hidrocentralelor este faptul că acestea permit reglarea debitului de apă pe cursul inferior şi în cazul majorării debitului pînă la cote de avarie, mai ales dacă există şi alte baraje în aval. Un bun exemplu în acest sens este Oltul, rîu pe care se află peste treizeci de baraje, acestea reducînd simţitor efectul inundaţiilor în zonele de lîngă rîu.

Dezavantajul major al hidrocentralelor este faptul că modifică semnificativ mediul în zona în care se construieşte lacul de acumulare. În special lacurile de altitudine prezintă acest neajuns, suprafaţa acoperită fiind mai mare şi datorită (sau din cauza) reliefului. Un alt neajuns ar fi costul ridicat de amenajare, însă acesta este amorsat în timp, durata de funcţionare fiind de ordinul zecilor de ani. Aceste neajunsuri sînt totuşi compensate prin faptul că energia electrică produsă este nepoluantă, iar lacurile folosesc şi pentru alte scopuri: irigat, apă potabilă, agrement, siguranţă în caz de inundaţii etc.

După o introducere relativ lungă, dar necesară, ajungem şi la situaţia creată de microhidrocentrale. Faptul că unii oameni doresc să beneficieze de o sursă de energie ieftină şi ecologică pare să-i deranjează pe alţii care fie nu s-au gîndit şi s-au trezit plini de invidie, fie nu înţeleg modul în care se construieşte un lac de acumulare. Pe durata lucrărilor la un baraj cursul rîului e deviat în majoritatea cazurilor pentru a putea inteveni în albie. După ce cursul e deviat, albia este decolmatată, lăţită, adîncită etc, astfel încît să se obţină un volum util de apă care să poată oferi rezerva de energie dorită. În momentul în care lucrările iau sfîrşit, cursul se restabileşte, iar barajul începe să se umple. Barajele au prevăzute şi breşe pentru supraplin. Rolul acestora este de a evacua apa în surplus care se acumulează atunci cînd debitul afluentului creşte brusc din cauza unor precipitaţii abundente. Fără aceste breşe barajul ar ceda, urmările variind între neplăcut şi tragedie. Hidrocentralele nu funcţionează în mod continuu, ci se pornesc sau se opresc în funcţie de cererea de energie şi de încărcarea reţelei. Ceea ce nu toată lumea ştie este că chiar şi cînd nu generează electricitate, debitul în aval este păstrat între anumite limite. De ce? Fie că vrem sau nu, apa tot trebuie să curgă.

Apa oricum nu dispare instantaneu, iar populaţia de păstrăv migrează. Altfel, în lacul Vidraru ar însemna să nu mai existe nici picior de peşte (dacă-mi e permis să mă exprim aşa). Marea majoritate a faunei şi florei locale sînt afectate temporar. Spun temporar pentru natura găseşte mereu moduri surprinzătoare de a se reface, astfel că afirmaţii de gen „faună distrusă definitiv”, „modificări ireversibile ale mediului” şi altele de acest gen sînt pur şi simplu răutăcioase. Mediul e afectat de orice acţiune a omului, fie că vă place sau nu. Modificări ireversibile sînt şi în cazul unei alunecări de teren, mai pune cineva stîncile respective la loc?

Ca să mai fac o paranteză, acţiuni de genul „Ora pămîntului” au efecte extrem de nedorite atît asupra reţelei, cît şi a celorlalţi consumatori racordaţi la reţea. Încercaţi să acceptaţi faptul că reţeaua de energie electrică nu poate face faţă schimbărilor bruşte de sarcină. Oprirea a cîteva milioane de becuri simultan poate avea efect o creştere bruscă de tensiune care are şanse mari să vă prăjească aparatele pe care le mai aveţi lăsate în priză, iar vina nu este a furnizorului de energie. La fel, la repornirea electricităţii, vîrful de consum este imens şi poate pune în colaps sistemul energetic naţonal. Ştiu că sună bombastic şi prăpăstios, dar asta este cruda realitate.

Concluziile nu le voi trage eu, ci le veţi trage fiecare dintre voi. Fiecare are un cap pe umeri, vă invit să-l folosiţi. Am mai zis-o de multe ori: trăim într-o lume plină de informaţii, dar discernămîntul începe să lipsească.

Miercuri, 24 august 2011 - 16:03 
Afisari: 1,352 


ratza