Intilniri cu oameni extraordinari

Desi nu am talent de narator, as dori sa povestesc despre o intalnire pe care am avut-o la ultima mea excursie pe munte.Muntele, printre multe alte calitati, atrage spre el oameni exceptionali, iar noi, iubitorii de drumetii, putem sa ii intalnim, sa ii cunoastem si sa invatam de la ei …

Eram pe aeroportul din Kathmandu, Nepal, in asteptarea cursei interne spre Lukla. Urcusul pe Everest incepe la Lukla. Acolo se ajunge ori cu avionul (30 min din KTM), ori cu autobuzul 10 ore + alte 6 zile de mers pe jos . Desi a doua varianta e mai sanatoasa, fiindca asigura acomodarea cu inaltimea, este de inteles ca cei mai multi prefera varianta cu avionul. Deci, eram in aeroport, dupa ce timp de trei zile cursele fusesera anulate din cauza vremii, si parea ca acea zi va fi patra. Aeroportul , ca infrastructura, arata ca o autogara din Romania anilor ‘80… Lumea era pestrita, turisti de peste tot, ghizi, localnici etc., iar trasatura comuna era tensiunea legata de intrebarea: "Vor fi astazi zboruri, sau nu?".

Printre toata lumea care astepta, era un mic grup de australieni care se distingea printr-o voie buna si printr-un optimism mult peste cel al altor turisti. Si ce era mai deosebit, era faptul ca in acel grup de vreo 7-8 persoane, doi dintre ei erau nevazatori. "Vor sa profite de linistea si pacea de la baza muntelui, eventual de ceva excursii usoare" – mi-am spus. Numai ca, in orele acelea lungi de asteptare, am avut ocazia sa vorbesc cu una dintre insotitoare, o femeie la vreo 50 de ani, din Melbourne... "Urcam spre Everest Base Camp." (asta se afla la peste 5400m altitudine, pe un drum care ia cel putin 16 zile). "Si… ii luati si pe ei?" "Sigur ca da, pentru ei am venit!" "Si se poate face traseul asa?" "Da, l-am facut si acum doi ani, si le-a placut atat de mult, incat au vrut sa revina."Stiu, intrebarile mele au fost copilaresti, sau, ce mai.. prostesti! dar totusi era vorba de un traseu lung si deloc usor. Si mi-a descris felul in care se desfasoara drumul: nevazatorul merge in urma insotitorului cu mana pe umarul sau. Acesta ii spune de toate obstacolele, pas cu pas, si, in acelasi timp, ii descrie si peisajele care sunt chiar extraordinare!Sa ajuti pe cineva sa traverseze strada, nu e intotdeauna usor. Dar sa o faci timp de 2 saptamani, timp de 6-7 ore pe zi, pe drum de munte, cu persoane care nu sunt din familia ta, fata de care nu te leaga nimic, 'decit'…. o PRIETENIE IMENSA… este mai mult decat admirabil!

Pe drumul de intoarcere spre centrul orasului, nu era loc de dezamagire pentru faptul ca zborurile fusesera din nou anulate, ci doar admiratie pentru ceea ce altii puteau sa faca. Ganduri despre faptul ca viata, desi a fost nedreapta cu cei doi, le-a daruit in schimb prieteni cum multi altii nu au… Despre provocarile prilejuite de o asemenea experienta, atat nevazatorilor cat si insotitorilor lor, si bucuria de a trece peste greutati.. Despre lectiile invatate din asemenea excursii si de curajul capatat acolo pentru a infrunta micile sau marile probleme de zi cu zi…Cam asta a fost… Am povestit intalnirea aceasta, pentru ca sunt convins ca si printre noi sunt multi oameni care fac lucruri asemanatoare. Si ii chem pe cei ce ii cunosc, sa ne povesteasca despre ei. Pentru a ne da un exemplu, sau idei despre cum pot fi facuti primii pasi spre proiecte nu neaparat marete, dar care pot face lumea sa arate mai frumos, mai uman.

Miercuri, 27 octombrie 2010 - 20:32 
Afisari: 1,378 


deslaky