Frica şi autocontrolul - Muntii Carpati

hana		Pai in primul rand, felicitari pentru deschidere si sinceritate! Trebuie curaj sa recunosti ca ti-a fost frica. Totusi, cum ai coborat de pe pod? Cu primul tren? Metode sa depasesc starea de panica? 1 metoda: In momentul cand ma simt blocata eu ma rog! Mi s-a intamplat odata sa fiu pe o vale, catarare la liber fara asigurare (cate tampenii n-am facut din inconstienta!! acum ma ingrozesc) si prize nu prea erau. Eram prima, dupa mine mai veneau trei fete. Si pur si simplu mi-a scapat bocancul din priza scurta si am plecat pe jgheab. M-am oprit in ultima priza parasita, cca 30 cm mai jos, dar deja eram paralizata. Aveam un gol in stomac, gura uscata si fruntea uda de transpiratie, nu mai eram capabila sa misc. Si atunci am zis in gand: "Doamne Isuse Hristoase, daca Tu vrei sa traiesc, Te rog scoate-ma de aici ca eu nu mai stiu ce sa fac si nu mai pot! Daca Tu vrei sa mor, atunci Te rog ajuta-ma sa mor impacata, fara panica asta care ma paralizeaza si fara sa mai trag si pe restul dupa mine!" Rezultatul a fost ca dintr-o data m-am linistit, ceva supranatural pur si simplu, atata pace, liniste, apoi fara sa gandesc, fara sa analizez si sa calculez, m-am miscat spre dreapta iesind din jgheab, pe peretele mult mai expus si mai vertical, dar care avea o gramada de prize bune, si am reusit sa ies. Celelalte trei fete au iesit prin acelasi mod. Dar... n-as mai incerca a doua oara, am ramas marcata de experientele acestea. 2 metoda: Incurajarila celorlalti, sprijin moral, sfaturi, o mana intinsa, pentru mine inseamna foarte mult. Nu as putea face nimic singura. Mi s-a intamplat sa raman noaptea epuizata pe un traseu, pe la 11.30 noaptea, dupa 16 ore de mers, si sa nu mai vreau si sa nu mai pot sa inaintez pe zapada si pe intuneric. In momentul cand companioana m-a luat de brat, am gasit putere sa merg in continuare numai pentru ca mi-a vorbit frumos si m-a tinut de mana tot restul drumului. Pur si simplu pe mine ma ajuta exteriorizarea mea si suportul celorlalti. Dar asta e slabiciunea mea, admir oamenii puternici care se descurca singuri. Miercuri, 27 iulie 2011 - 16:34
dan_marza		Salutare, Daca ideea articolului privind atitudinea fata de frica v-a venit independent de articolul postat de mine, atunci incep sa cred in telepatie. Daca insa ati scris articolul in urma lecturii articolului mentionat, aveti o viteza remarcabila de a scrie repede si bine. Articolul e legat, la obiect si... neasteptat, deoarece e surprinzator ca acel "asa da" din articolul meu sa fie primul care sa reactioneze, si chiar atat de amplu. Chiar voi raspunde invitatiei de a contribui, dar la sectiunea jurnale, cu situatii concrete in care am depasit frica si/sau panica. Chiar daca unele le-am uitat, altele le-am minimizat, tot mai raman unele de povestit. Dar am tinut cont de toate aceste semnale in evolutia mea de urcator al muntilor, iata-ma viu si cu o droaie de amintiri. Numai nu ma grabiti, ca nu pot scrie un text ca al dvs. intr-o ora, si mai sunt si altele la rand... Miercuri, 27 iulie 2011 - 16:48
ratza		@hana -> De coborît era foarte simplu, în continuare era pămînt şi plat. E ca şi cum ai urca din albia unui rîu pe verticală ca să ajungi în drum. Cu prima ocazie cînd ajung acasă îi fac o poză. @dan_marza -> Nu e telepatie, aţi intuit bine, articolul dumneavoastră m-a determinat. Iniţial vrusesem să scriu un comentariu, dar cînd am văzut că iese cam lung am decis să-l transform în articol. M-am simţit dator cu explicaţii legate de ţurloaiele mele de piftie Îmi recunosc şi îmi asum greşelile atunci cînd îmi dau seama că le fac. Bine, de fapt după ce le fac. Cel mai greu e să-mi dau seama că greşesc. Prefer critici la obiect în locul laudelor fără temei. E singurul mod de a evolua. Miercuri, 27 iulie 2011 - 17:58
costi		Foarte interesanta tema si ma bucur ca a fost deschisa, pentru ca e bine sa ne gandim la solutiile cele mai potrivite pentru fiecare in parte . Si eu am acesta problema cu branele , crestele inguste s.a.m.d. cu specificatia ca starea de teama s-a accentuat destul de mult odata cu trecerea anilor .Acum am 55 de ani . Constat ca trec cu oarecare teama sau cel putin cu mare grija prin locuri care in urma cu ani aproape ca nu le bagam in seama .Si nu pentru ca atunci eram inconstient ci pentru ca nu aveam aceasta problema psihica . Un lucru interesant , de multe ori daca trec printr-un loc prevazut cu cabluri simt dorinta sa pun mana pe ele dar atunci cand sunt nevoit sa trec locuri mai dificile poate - dar fara cabluri - nu am incotro si trec ( dar desigur pana la o anumita limita ) . Deci daca suntem nevoiti cum de gasim resursele psihice ? Am sa relatez si eu doua situatii tensionate prin care am trecut . In iunie 2003 veneam de la Gura Zlata , am trecut Tarcu peste vf.Bloju si eram dupa-amiaza aproape de statiunea Poiana Marului - cu fiul meu care avea atunci 17 ani . Acolo a fost pana in 04.2000 un pod care a fost rupt de ape , acum s-a reconstruit . In 2003 era doar un bustean pe post de punte si cu ,, ceva " pe post de balustrada dar care nu oferea nicio garantie , doar un minim de confort psihic .Apa foarte mare si involburata nu -ti dadea nicio sansa daca ... Din fericire tremuratul m-a apucat dupa ce am trecut . In 09.2010 singur in Slovenia in masivul Kamnik munte de calcar de 2.558 m , , cu rucsac cam de 14 -15 kg . Voiam sa fac o traversare a masivului de la nord spre sud , doream sa ajung la alta cabana de unde sa continui trasee dar ma ingrijoreaza ceea ce vad in fata , adevarat perete de calcar cu dif de urcat de vreo 600 m . Dimineata ma ajunge si depaseste un alpinst sloven tanar . Intram in vorba , nu mai era nimeni prin zona . Ma asigura si ma ,, linisteste " ca traseul e mai greu decat varianta pe care am urcat pe Triglav . Ii cerusem un reper pentru comparatie .De altfel traseul era inscris pe harta ca marcat dar cu grad mare de dificultate ( existau usoare , medii si grele ) . Abia am reusit sa-l urmaresc un timp cu privirea pe tanar sa vad pe unde se strecoara prin brane si hornuri .Dupa vreo 15 minute de reflectie m-am hotarat sa incep , constient fiind ca daca incep sa urc cale inapoi nu prea mai am . Am reusit din nou sa-mi stapanesc emotiile si sa-mi controlez starea psihica . Nu stiu cum sa gasesc mereu resursele pe care le-am avut in acele momente . Dialogul pe care e bine sa-l purtam macar in gand cu Divinitatea ar trebui sa ne ajute pe fiecare . Nu stiu daca ceea ce am scris prezinta interes dar am simtit nevoia sa vorbesc despre aceste probleme ale mele. Multumesc . Joi, 28 iulie 2011 - 13:12
underboy		ratza: Daca mai urcai de 10 ori piciorul acela de pod acest articol nu ar mai fi existat. Ti-a fost mai usor si in continuare iti este, sa accepti o slabiciune decat sa lupti impotriva ei. Iti recomand sporturile de contact, si nu, varsta nu conteaza. PS-Ingroapa trecutul. Joi, 28 iulie 2011 - 13:53
ratza		underboy, tocmai că NU accept slăbiciunile. Nu ştiu cum ai reuşit să deduci asta din moment ce eu am scris foarte clar că sînt în continuă căutare de metode de luptă. Faptul că mai pierd cîte-o bătălie îmi lasă un gust amar, însă nu mă face să renunţ. Dacă era aşa, crezi că mai urcam din nou pe Vînătoarea lui Buteanu, iarna? Niciodată nu mai fac greşeala de a ignora frica. Aveam rău de înălţime cu mult înainte de a urca pe piciorul respectiv, plus că mai urcasem pe el de cîteva ori. E adevărat trăiesc în prezent, e singurul timp care există cu adevărat, dar trebuie să ţin cont de trecut ca să nu repet greşelile. Deci nu pot să-l îngrop şi să-l ignor ca şi cum nu ar fi existat. Apropo de sporturi de contact: am practicat kyokushin ceva vreme, aşa că ştiu foarte bine la ce te referi Sincer să fiu, mă aşteptam la mai multe reacţii, dar văd că sînt cam singurul fricos de pe aici... Joi, 28 iulie 2011 - 15:32
costi		Scuze ca mai ocup si eu spatiu pe aici , din ceea ce am postat sper sa nu rezulte ce viteaz sunt , am incercat doar sa-mi controloz aceste sentimente de teama . Joi, 28 iulie 2011 - 15:49
altfell		Legat de frica de animale.. cel mai simplu e sa mergi in tura cu mai multi. Pe deoparte ajuta fizic, prin zgomot tinand lighioanele la departare. Pe de alta parte tine gandurile negre departe, da un fals sentiment de siguranta care combate falsul sentiment de nesiguranta. Legat de frica de inaltime... nu stiu cum se duce lupta cu ea in momentul respectiv. Dar am cateva sfaturi de inainte de a pleca in tura: Studiaza bine traseul. Uita-te la poze, citeste descrieri, intreaba pe altii. E posibil sa renunti la unele trasee in felul asta. Dar e mai bine per total. Asigura-te ca daca exista portiuni mai dificile sa fie la inceput. Cand esti odihnit, cand e vremea buna, cand ai timp sa te intorci. Nu vrei sa treci prin portiuni expuse cand esti obosit, vremea e potrivnica si nu ai incotro caci nu mai timp. Stresul din frica de inaltime se aduna. E posibil ca dupa o ora de dardait pe stanca de frica sa ai muschii si psihicul praf. Alege-ti o retragere usoara. Mergi cu cineva care e mai stapan pe sine. Lasa rusinea la o parte, nu se supara nimeni daca recunosti de la inceput. O sa te ajute pe pasajele dificile si o sa-ti dea incredere. Cel mai important. Fa-o progresiv. Nu stiu daca asta e solutia raului de inaltime, dar din proprie experienta, expunerea dintr-o data nu ajuta la rezolvarea problemei. In plus expunerea prea brusca sterge complet bucuria de a fi facut tura. Ajungi sa refuzi sa mai faci vreodata acelasi traseu daca stresul a fost prea mare, iar din aceasta experienta nu te intorci decat cu cateva imagini de prapastii, stanci, senzatii ca ai fost la un pas de moarte, in loc sa fii relaxat si sa poti admira ce te inconjoara. Progresiv e posibil sa poti nu neaparat sa faci frica sa dispara, ci mai degraba sa o tii sub control. Joi, 28 iulie 2011 - 18:36
dan_marza		@ratza: poate fricosilor le e ... frica sa-si recunoasca slabiciunea. Mai comod sa ramana asa. @costi: una din definitiile inteligentei (din cate...), ne spune ca acesta este capacitatea de a invata din experientele altora... . Si experienta dvs poate fi de folos cuiva! Va multumesc in numele aceluia. @altfell: Bine conceput. Scurt si la obiect. Are in spate o cunoastere buna a fenomenului. Experienta? Lectura? Joi, 28 iulie 2011 - 18:57
costel2007..		Cred că frica s-a născut odată cu noi şi de-a lungul vieţii o conştientizăm, fiecare după "standarde" proprii. În copilărie mă temeam de întuneric. Prima mea confruntare cu frica am avut-o atunci când, pe la vârsta de 12 ani, am fost nevoit să merg pe timp de noapte vreo 10 km. trecând şi prin două porţiuni de pădure. Mi-ar trebui pagini multe să descriu senzaţiile trăite atunci. Ajuns la capătul drumului mi-am dat seama că frica este ascunsă în mine şi că ar trebui să învăţ să o stăpânesc. In drumetiile mele pe munte, destule din ele solitare, mi-am impus în primul rând o gândire pozitivă, alungând ideea că după fiecare stâncă sau copac stă câte o fiară gata să mă înghită. Am învăţat multe de la locuitorii muntelui, precum şi din diferite cărţi, despre comportamentul sălbătăciunilor; de exemplu, acestea au simţurile mult mai ascuţite decât ale noastre percepându-ne prezenţa cu mult mai înainte de a le simţi/vedea noi şi ni se feresc din cale; aşadar producerea diferitelor zgomote nu este altceva decât un inutil consum de energie; ba, mai mult, poate contribui la accentuarea stării proprii de teamă. Am fost sfătuit să merg normal, fără să mă furişez, deci să-mi semnalizez "în mod decent" prezenţa. Deasemenea am căutat să interpretez zgomotele fiind astfel prevenit asupra vre-unei întâlniri neplăcute; de exemplu ursoaica cu pui (un pericol evident) o simţi de la suficientă distanţă ca sa o poţi ocoli. Cât despre pasaje periculoase, sunt adeptul conceptului care spune că "prudenţa este mama înţelepciunii" şi caut, cât este posibil, să le evit. Dacă nu am încotro, analizez riscurile şi dacă şansele de reuşită sunt de minim 75%, după o scurtă pregătire psihică (pentru că cea mai periculoasă fază a fricii este panica) trec la acţiune; dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite fac cale întoarsă pentru că trebuie să recunosc (cu riscul de a fi socotit laş, de unii) nu-mi place să fac acte gratuite de eroism. Şi susţin cele spuse de Hana; este CINEVA care are grijă de noi şi această grijă am simţit-o adesea pe propria-mi piele. Vineri, 29 iulie 2011 - 01:47
claudiu_pl..		@ratza, nu pot raspunde invitatiei tale de a contribui cu metode proprii de inlaturare a fricii. multe metode sunt descrise in psihoterapiile comportamentale si chiar cognitive. cateva au fost amintite chiar mai sus. ceea ce cred ca e important este, pe de o parte, delimitarea fricii (ca reactie de aparare in fata unui pericol real) de fobie, unde obiectul fricii lipseste si reactiile sunt total neadaptative. experiente, am cunoascut persoane care spun, de exemplu, "nu merg pe munte ca sa nu cad sau ca ma mananca ursii", dar am intalnit si persoane care spun "mie nu-mi e frica de inaltime" si se comporta parca sfidand instinctul de conservare. cred ca ambele situatii se afla in afara zonei normalitatii (in sens de majoritate). limitele fricii sunt incerte, asa cum ai aratat, tin de experientele anterioare dar si de modul de a percepe obiectiv pericolul. pe de alta parte, nu esti singurul fricos. si eu sunt fricos si chiar as putea face o lista cu cativa tovarasi de tura mai mult sau mai putin fricosi... "lista fricosilor" Vineri, 29 iulie 2011 - 11:29
meetthesun..		Am citit, probabil ca multi altii, si n-am zis nimic caci... e un subiect care ne atinge pe toti si e oarecum desuet sa mai spui ceva daca nu cumva esti "patit" bine. Eu nu sunt patita pe munte, am trait insa frica in alte situatii si de fiecare data am rezolvat-o prin fuga. La propriu. Acum chiar imi vine a rade, dar am fugit mancand pamantul. Si bine am facut, de fiecare data. Pe munte, pe-o brana expusa nu cred ca mai am unde naiba sa fug si sper sa nu aflu prea curand cum e sa nu poti "fugi". Pe de alta parte, incepand tarziu a merge pe munte, am avut mereu o forma de frica sau mai precis, un fel de responsabilitate de om matur care il tine in frau pe copilul agitat din mine ce-ar incerca toate nebuniile. Ma bucur atat de mult ca am descoperit muntele in viata asta, incat vreau sa dureze cat mai mult! Asta nu inseamna ca nu risc sau ca nu ating mereu noi si noi limite, insa "imi stiu locul" de fiecare data. Si cred ca fiecare dintre noi isi stie locul, iar daca cineva vrea sa braveze, numai el stie ce in sufletul lui. Nivelul de bravura e si el propriu fiecaruia dintre noi, deci subiectivitatea cand ii "judecam" pe altii prin prisma experientelor proprii e inevitabila. Si Ratza a facut bine ca nu s-a mai urcat pe piciorul ala de pod in copilarie, ci il tot urca acum de fiecare data cand mai depaseste o "limita", un moment. Mai mult ca oriunde, pe munte trebuie sa stii cand sa renunti si cand sa mergi mai departe. Caci, din pacate, atunci cand nu iarta o face pana la capat... p.s. Si totusi, e atat de iscoditoare chestia aia cu "mai bine o zi vultur, decat o viata cioara"... Vineri, 29 iulie 2011 - 11:32
dan_marza		"este CINEVA care are grijă de noi şi această grijă am simţit-o adesea pe propria-mi piele"... Toti simtim asa ceva in momente critice, dar doar unii recunosc fata de ei insisi, si dintre acestia, putini fac public acest fapt. Ce sa fie?... @meetthesun: Nu poti sa progresezi daca nu-ti fortezi limitele. Iar daca o faci cu discernamant, poti progresa chiar foarte repede. Vezi silvique. Mi-a placut foarte mult reluarea ideii din subtext ca urcatul pe munte e de fapt urcatul muntelui interior. Si asta ma duce cu gandul la oftatul filozofic al lui Maurice Herzog: Il ya d'autres Annapurna dans la vie des hommes... Mai bine o zi.. decat o viata... din galceava interioara a atitor ganduri ca acesta tasneste comportamentul nostru cotidian. Depinde care gand e mai puternic pe moment... Vineri, 29 iulie 2011 - 12:27
ratza		După episodul cu panica am mai urcat pe piciorul respectiv de cîteva ori. Nu mi-a creat frică de înălţime, o aveam dinainte. Chestia e că avînd faţa lîngă perete nu mă puteam uita în jos. Am devenit în schimb mai atent şi mai precaut. Niciodată nu mi-a plăcut să judec alţi oameni. Acţiunile lor în schimb, da. E mai uşor să înveţi din greşelile altora decît să le experimentezi pe propria piele, însă unele parcă trebuie totuşi testate, pînă nu dau cu capul de prag nu mă învăţ minte. Vineri, 29 iulie 2011 - 12:30
altfell		Frica de inaltime n-am cunoscut-o pe pielea mea, doar ca am fost cu persoane care o au si am incercat foarte mult sa inteleg, sa ajut si sa fac experienta cat mai placuta pt toata lumea. Din ograda proprie, am frica de intuneric si ma sperii noaptea cand aud fosneli prin padure/imprejurul cortului. Am si dat de urs pe inserat pe drum si eram singur si mi-a crescut adrenalina. Nu m-am panicat, dar nu era prea confortabil. Dar banuiesc ca oricine ar fi avut aceeasi reactie. Inconstienta sau curaj, imi plac destul de mult turele solo incat sa nu mi le refuz nici in viitor. Frica irationala am de apa noaptea. Cu greu mi-am putut convinge psihicul ca nu are ce sa se intample cand inotam noaptea singur in Marea Moarta, nu se auzeau nici greierii, nici vantul nici valurile. Apa ma tinea la suprafata intr-un mod nenatural, iar prin gand tot imi veneau idei cum ca ceva din petrolul in care inotam m-ar fi putut trage la fund, o creanga, un brontozaur, orice. Lucru total irational. Si e frustrant cand iti dai seama ca nu functioneaza cum trebuie mecanismul din capul tau. Partea buna e ca merg mult mai des la munte. Si legat de mecanism, el trebuie reglat in functie de nevoile fiecaruia. La unii instinctul de conservare e prea puternic, la altii prea slab. Si desi la cei care il au prea puternic se poate gradual obisnui cu limite din ce in ce mai normale, la ceilalti e posibil ca doar o situatie de maxima gravitate sa le reactiveze instinctul. Pentru cei din categoria a 2-a ei insisi trebuie sa-si impuna limita de siguranta. Vineri, 29 iulie 2011 - 13:35
oldrocker1..		Va salut din nou!legat de frica,iar trebuie sa citez dintr-un clasic,dus dintre noi si,ironie,nu pe munte.e vorba de nea milica cristea,la scoala de alpinism padina 1974,la examenul de final,intimplarea a facut,am mai povestit pe aici,ca secund sa-mi fie nimeni altul decit ilustrul disparut.ptr.un tinar ca mine,chestia a ramas intiparita pe veci in memorie,faptul ca o zic aici,confirma.ziceam,ne legam in coarda la care nea milica imi spune cu vorba lui blajina,mai barba rosu,ai grija cum mergi ca mie mi-e frica...cum nea milica sa-ti fie frica,intreb eu.simplu,mi-a fost si imi este frica,d-aia am trait atita(cred ca era mai tinar ca ani decit sunt eu acum)am bagat bine la glagorie si d-aia va zic si eu intimplarea.ca s-a dus pe bicicleta,lovit de o basculanta...cum iubesc bicla si mai ales bicla pe munte...mereu ma gindesc,sa nu am finalul lui nea milica. Vineri, 29 iulie 2011 - 18:13
darkzatarr..		Buna. Legat de frica.. eu as spune ca ea ar trebui ignorata si urmatorul pas ar fi sa te adaptezi situatiei. Atat timp cat nu este ignorata poate duce la iluzii, ganduri si eventual la un dezastru. Este un film din 2010 daca nu ma insel si se intituleaza 127 Hours. Il recomand cu caldura, e un film despre supravietuire. Mie unul mi-a placut de numa. Vei vedea foarte multe lucruri pe care ai crede ca nu esti in stare sa le faci si cu toate acestea le-ai face. Ca o concluzie, as dori sa precizez ca frica este un factor influentabil destul de puternic, dar din puctul meu de vedere nu e mai puternic decat instinctul omenesc de supravietuire si de adaptare. Vineri, 29 iulie 2011 - 21:53
mmordean		Interesant ce scrieti. Nu stiu ce să spun, la rîndu-mi despre frică... E o treabă greu de prins în reguli, care totodată afectează diferit, pe fiecare în stilul şi după experienţa sa. E neînţelept să spui cuiva: "Io, acolo, aş face aşa..." Vineri, 29 iulie 2011 - 22:44
oldrocker1..		Frica este acea stare pe care trebuie sa o constientizezi,nu acea stare de panica...intradevar,in conditii extreme omul este in stare de fapte extreme.frica as denumi-o acea stare in care esti permanent stapin pe situatie stiind la ce te expui.a nu se confunda cu frica extrema,panica,in mod sigur in asemenea situatie esti ca si pierdut.este bine ca ne exprimam aici cam ce intelege fiecare prin sentimentul de frica,sunt convins ca vom mai citi multe pareri pe forum.o zi buna tuturor! Sâmbătă, 30 iulie 2011 - 12:05
monitza		Mi-a placut articolul, la fel si raspunsurile voastre variate. Personal consider frica o reactie normala, ramanand in grija fiecaruia abilitatea de a o controla. Mi-e frica de inaltime si merg pe munte tocmai pentru a o anihila. Contez pe echipament (corzi,carabine etc), nu uit ca gravitatia e o forta reala si demonstrata si te va trage in jos daca "e cazul" , ma uit in jos ca sa constientizez ce ma asteapta daca ma panichez si...continui. Mersul pe munte cred ca devine astfel o pregatire psihologica in timp, putand aplica cateva principii si in viata de zi cu zi. Sâmbătă, 30 iulie 2011 - 12:10
ratza		@darkzatarra -> Ignorînd o problemă nu o faci să dispară, ba mai mult, poate refula cu mai multă forţă. În "127 de ore" nu e vorba de supravieţuire, ci despre tăria psihicului uman. În orice atac de panică sau într-o situaţie în care viaţa îţi e în pericol există un punct în care renunţi sau lupţi. Unii aleg să lupte. Alţii nu. @mmordean -> Faptul că cineva mi-ar spune "io aş face aşa" nu mi s-ar părea absolut deloc neînţelept. E doar o părere, de care pot ţine cont sau nu, însă prin simla expunere a acesteia pot să desopăr o soluţie de care nu ştiam sau o metodă mai bună decît a mea de a rezolva o problemă Sâmbătă, 30 iulie 2011 - 12:31
mmordean		A suporta frica nu e deloc o chestie comodă. Nici nu-ţi vine a spune cum ne simţim pe la frici mai mari şi groaze (suportă plural?). Există însă şi unele mai mici. Surori dacă nu identice cu temerile. De aici treaba se complică. Temerile apar de multe ori în momentele în care realitatea, respectiv comportamentul nostru nu sînt cum ştim noi (a se citi cum ne e comod), respectiv în ton cu valorile noastre morale. Totodată. Cine poate: e lucru finalmente plăcut să suporţi un sentiment incomod/dureros/nasol. De cele mai multe ori, fugim. Iar... 'nesimţitele' se adună. De ne mirăm finalmente, caragialeşte, că şi nimica (ni se pare că) mişcă... Sâmbătă, 30 iulie 2011 - 14:53
caiente71		Da..frica este un sentiment puternic in subconstientul nostru si erupe in momentele de nesiguranta, care apar in diversele ture cu un grad ridicat de dificultate si nu numai.... Nu cred ca exista cineva care sa nu fii cunoscut acest sentiment si daca exista, minte cu siguranta. Totul depinde, de cat de bine putem in acele momente, sa ne depasim constient frica, altfel nu cred ca avem ce cauta pe munte... Luni, 1 august 2011 - 12:41
drumetu71		Frica. Pun pariu ca exista in orice persoana doar ca unii o ignora ceea ce este extrem de gresit. Trebuie folosita si inteleasa. Frica de urs te face sa cauti metode de a ocoli intalnirea cu el, frica de portiunile mai dificile te face sa cauti un echipament mai bun sau sa cauti rute alternative (cand se poate) sau pur si simplu sa renunti fara sa-ti periclitezi viata si sanatatea. Totusi, pana la urma, fiecare face ce vrea cu viata lui. Unii renunta, alti isi incearca limitele. "Ceea ce nu te doboara te face mai puternic". Eu sunt din cei din urma. Imi e teama de multe ori dar ma opresc o clipa si ma gandesc "se poate, au putut si altii, eu de ce nu" . Imi insurubez in creier ca pot si nu are ce sa mi se intample, imping capetele balaurului FRICA inapoi in abisul din care a iesit si continui, dar balaurul exista si ma face sa fiu atent si prudent. Luni, 1 august 2011 - 16:07
claudiuias..		Hmmm, frica, diferita, puternica vine ca o furacioasa si pleaca tot ca o hotomanca. Acum aproape doua saptamani fulgerea si rupea cerul dar si cortul nostru pus inainte de Caltun. Am o temere impotriva fulgerelor si trasnetelor, mai pe scurt nu-mi plac dar cui ii plac? O ora jumatate am adoptat impreuna cu prietenul meu activitati combinate de a-mi potoli panica din inima: facutul mancarii, cateva guri zdravene de palinca amestecate cu rugaciuni si amintirea tuturor sfintilor dragi pe care-i stiam. Cand s-au potolit fulgerele m-am linistit sufleteste, numai pe Sf Ilie am uitat sa-l pomenesc. Si am sunat si sotia cu zambetul pe buze. Alteori frica a fost pentru celalalt, pentru copilul meu, atunci cand a venit o vreme rea pe Pietrosul Rodnei si m-am gandit ca ne prinde oleaca de furtuna pe creasta cu fulgere si tot tacamul, plus o usoara furnicatura electrica pe brate. Frica pentru celalalt, grija, frica ca s-ar putea sau ca s-ar fi putut intampla ceva. Alteori, frica de inaltime m-a facut sa rad in hohote si sa ma bucur desi picioarele imi cam tremurau. Si chilotii. Cu ani in urma mergeam cu cortul si tuna si fulgera si nu aveam mare lucru, nu prea imi pasa, putea sa traga o furtuna nu conta. Cand ai copiii care te asteapta acasa te gandesti mai mult. Te gandesti de trei ori unde pui piciorul. Oricum ar fi teama sau prudenta e una, frica e alta si panica e altceva. Mi-e teama ca va ploua sau sunt prudent pe brana aceea aeriana, mi-e frica cand aud tunetul langa mine sau cand sunt pe buza prapastiei si imi da in cap cu grindina, intru in panica cand nu mai gasesc solutii sau nu mai depinde de mine si sunt neputincios. Sunt sentimente neasteptate care la inceput nu le controlezi. Uneori le lasi si trec de la sine, alteori le infrunti. De fiecare data insa te gandesti si cred ca totul porneste de la gandurile negative, daca le lasi cum spunea cineva sa aterizeze pe aeroportul mintii tale, pai atunci chiar aterizeaza, daca nu le lasi si le dai alte rute de zbor ele se duc si pleaca. Luni, 1 august 2011 - 17:17
bolonitata..		Cineva a zis ca te ajuta incurajarile coechipierilor sau daca vezi pe cineva in fata ta trecand o portiune dificila. Din pacate si invers e adevarat. Un exemplu care imi vine acum in minte e "Brana Caprelor" din Cheile Rametilor ( prietenii stiu de ce ). Prima data am parcurs solo fara mari probleme, fluierand. A trecut timpul si aminteam de ceva portiuni dificile cu un hau imens sub mine dar daca ma intreba cineva despre traseu nu ziceam ca e foarte dificil sau foarte expus. La o distanta de 2-3 ani, revin pe aceasi traseu dar cu niste prieteni care nu au trecut prin "experienta branelor". Fiind liderul grupului "trebuia" sa "tremur" pentru fiecare. E una sa invingi balaurul din tine, dar sa incerci sa invingi si al colegilor de tura, unul dupa altul, e prea de tot. La un moment dat cred ca am luat un pic de "frica" de la fiecare si am tinut pentru mine pana a crescut un morcov stiti voi unde. Din pacate nu am putut savura frumuseata peisajului din prea multa grija. O sa ziceti...de ce dracu ai dus pe colegii de tura pe un traseu expus care nu era pentru nivelul lor de experienta ??...dar aici era "buba", parcurgand singur si fara sa fiu nevoit sa fac griji pentru altii mi sa parut mult mai usor..(scuze daca ma repet ) Cu stima, Szabi Marţi, 2 august 2011 - 10:31
cornlel999..		Frica este un instinct de conservare care devine din ce in ce mai accentuat cu varsta. Toti avem fricile noastre, totul conteaza sa o controlezi, sa fii realist si sa nu te cuprinda PANICA. Panica este consecinta negativa a fricii.Iti e frica, foarte bine, e normal sa fie asa, dar nu ceda psihic din cauza asta, controleaza frica, altfel te va controla ea pe tine. Si nu uitati "Frica se ia!" Frica controlata te ajuta sa scapi cu viata. Nu am avut niciodata o stare de frica incat sa fac atac de panica, sa tremur, etc. Cand se intampla o astfel de "retinere" si legat de munte ma refer la locurile inalte unde punctele de sprijin sunt putine, ma opresc si decid ce fac, merg mai departe sau ma intorc. nu-mi e rusine sa recunosc ca m-am si intors.Pe langa "retinerea" respectiva mai conteaza si altii factori conjuncturali care te determina sa iei o decizie(vreme, stare fizica, cei care te insotesc, cunoasterea ulterioarelor puncte dificile ulterioare de pe traseu, etc). Am observat ca daca sunt intr-un grup mai numeros, sunt tras de ei si merg cu ei, dupa ei, chiar daca "retinerea" exista. Pe scurt trebuie sa-ti controlezi frica si sa te inveti sa traiesti cu ea! In rest noi sa fim sanatosi! Luni, 8 august 2011 - 15:59
renutzu		mi-e frica, simt frica de fiecare data cand intru in padure, in mod special padurile ce par fara sfarsit, intunoecoase, apasatoare, ce-ti dau fiori pe sira spinarii si simti ca te sufoci si n-ai scapare daca ceva ti se intampla; mi-e frica pe brane...ca deh...se poate intampla....; mi-e frica de viscol si fulgere, mai ales cand esti in creasta, nu mi-e frica sa recunosc si sa-mi accept limitele; renunt daca simt frica pana-n gat....si daca simt ca e momentul sa o iau inapoi, nu mai stau pe ganduri.....de multe ori am acel "feeling"......, care zic ca e un instinct puternic de conservare, si nu ma bag in situatii delicate; am vazut si ursul, mult mai aproape de data asta, iar frica m-a acaparat puternic si am simtit-o prin toti porii; asa ca merg cu frica alaturi, nu ma domina, doar imi conserva anuminte instincte si am ajuns s-o accept dar cel mai important factor legat de frica, sunt oamenii de langa tine, asta daca nu esti singur pe munte....oamenii care-ti sunt alaturi pe carare...sunt cei mai valorosi, mai ales daca le stii angoasele, limitele si puterile, ei fac grupul un tot unitar, si alaturi de ei poti invinge frica, fara sa te bagi in acte gratuite de bravura Marţi, 9 august 2011 - 04:53
zenobia		Buna, Sunt noua. E primul meu post aici. Poate ceea ce voi scrie in continuare va parea putin haios pentru multi. Haios pentru ca nu e un pasaj de trecut foarte dificil. Ma refer la traseul cabana Curmatura- Vf Turnu. Nu mai fusesem in Piatra Craiului. Nici nu am experienta pe munte foarte mare (ma refer la..."periculozitati"). Frica a intrat prin mine langa al doilea rand de cabluri (sunt 3). Nu cablu in sine m-a speriat, ci faptul ca trebuia sa fac o priza destul de nesigura, nu puteam ajunge foarte bine la el, trebuia sa-mi sustin toata greutatea corpului in mana. Panica m-a cuprins cand m-am uitat in jos, era ceata-ceata dar si niste hau. Am zis ceva de genul: "Stati putin pe loc! Mi-e frica!" (ei nu se miscau insa . M-am lipit de peretele ala ud (plouase, aluneca si mana pe piatra), am respirat de cateva ori si tot nu reuseam sa-mi revin. Am auzit "Putem sa ne intoarcem, e ok". N-am continuat din bravada. Mi-au trebuit vreo 10 secunde de concentrare. (asta era un fel de "metoda". Am reusit sa-mi dau afara din casa gandurile alea prapastioase, m-am focusat doar pe..."teren"). Simt, insa, ca mi-am depasit o limita. (oare cate om avea?). Pe creasta am ajuns pana la Vf Ascutit, incepuse sa ploua, dar n-am mai avut parte de asa "senzatii", oricat de nou parea pt mine totul. Stiu ca suna cam asa...poate patetic, dar acum ma simt mai puternica. Si dupa excursia asta terminata acum o saptamana din Piatra Craiului m-am imbolnavit rau, rau. De munte. Cand eram mai mica, pentru a-mi depasi frica reciteam in gand litania din Dune. ..."Sa nu ma tem, frica ucide mintea...[]''. Cred ca o sa incep, totusi, cu niste cursuri de escalada. Marţi, 9 august 2011 - 23:58
sufletel		Mi s-a intamplat si mie un eveniment mai putin placut legat de frica, din cauza caruia m-am vazut nevoita sa intrerup iesirea. S-a intamplat la primul meu traseu de creasta in Fagaras. Am mers fara nici o problema pana pe vf Negoiu dar cand m-am vazut la Strunga dracului trebuind sa cobor m-a cuprins o frica ce nu poate fi exprimata in cuvinte.Si nu intelegeam de ce.. erau atatia oameni care urcau si coborau dar mi se parea ca doar mie imi e frica. Cu ajutor am ajuns jos dar imi tremura tot corpul.. A fost nevoie de putin timp sa imi revin.. Partea cea mai rea a fost ca ulterior pe orice portine de catarare sau coborare care a urmat, frica a revenit si ma simteam in pericol si lipsita de forta.. Initial am crezut ca e de la efortul depus in zilele anterioare, dar dupa cateva portiuni in care cautam cu disperare sa ma tin de ceva am realizat ca frica a pus stapanire pe psihicul meu si cel mai bine ar fi sa cobor si sa revin in alta zi cu forte noi.. Nu credeam vreodata ca un moment de frica te poate afecta atat de tare dpvd psihic. Dupa ce am ajuns acasa simteam ca daca m-as mai duce odata prin acelasi loc nu mi-ar mai fi la fel de frica, ba mi-ar placea chiar foarte tare.. E ingrozitor sentimentul de frica, dar cred ca depasind momentele de frica devenim mai increzatori in fortele proprii si invatam sa ne bucuram de viata asa cum e ea.. Miercuri, 10 august 2011 - 16:20
adriannego..		Deşi nu m-am lovit de frică doar pe munte, scriu acum doar despre fricile trăite pe munte şi despre rezultatele lor. Bucegi, platou, fulgere. Eram conştient că un fulger ne-ar putea nimeri, mă temeam un pic (ceva mai mult când auzeam tunetul) dar mergeam înainte în căutarea unui loc în care să putem întinde cortul. Găsim un loc destul de nepotrivit dar campăm. De coborât mi se părea riscant pentru că asta ar fi însemnat să ne expunem mai puternic riscului unei vizite a ursului la cort. Rezultatul? Am avut noroc şi am scăpat întregi. Iarna, după o perioadă cu ieşiri mai dese, începusem să mă tem de degerături la mâini şi, mai puţin, la picioare. Rezultatul? Mi-am cumpărat bocanci buni de iarnă şi, în câteva ture, mi-am propus să gestionez mai bine folosirea mănuşilor. În mare măsură am reuşit. Odată, în tura de unul singur din martie, mi-am dat seama că mă temeam de degerături şi în absenţa temperaturilor negative. M-am uitat la termometru, am încercat să merg fără mănuşi când arăta +, le puneam când senzaţia de rece de la mâini era confirmată de temperaturi cu -. De aici aţi putea ajunge la sugestia de a găsi un element pe baza căruia să-ţi poţi măsura frica şi apoi de a decide cât este de raţională sau iraţională. După o alunecare pe o vale înzăpezită pe care am oprit-o cu greu cu pioletul care îmi fusese pus în mână pentru prima dată (şi ultima, momentan) am ajuns să mă tem de fiecare limbă de zăpadă pe care urma să o traversez chiar dacă panta sugera că riscul de alunecare este mic. Mai târziu, am mers câteva ore foarte crispat în bocanci pe zăpadă tare. Rezultatul? Mi-am cumpărat colţari asigurându-mă astfel că este mai puţin probabil să alunec pe zăpadă, chiar dacă este mai tare. Îmi arată cineva intrarea pe Brâul lui Răducu. Am intrat pe el, am mers puţin şi m-am speriat de ceva. M-am întors. Am revenit peste câteva săptămâni, am mai avansat un pic. În a treia încercare am reuşit să-l termin. Rodnei, Coasta Netedă. Văd pe unde trebuia să urc, încerc o mişcare spre înainte, sesizez că rucsacul mă trage într-un mod pe care îl resimţeam ca fiind periculos, cer partenerilor de tură să se ocupe şi de rucsacul meu şi... trec fără rucsac. Cernei, sub Arjana, seară. Mergem cât mergem pe zona stâncoasă şi, sesizând că Daniel a ajuns dincolo de o trecere pe care o percepeam ca fiind foarte îngustă, mă sperii şi anunţ că eu nu trec pe acolo. Ne retragem în poiana de sub vârf, a doua zi Daniel se trezeşte devreme şi parcurge sectorul stâncos de pe care ne-am întors după care strângem cortul şi pornim către Podul Ţesnei renunţând la ultima bucată din creasta munţilor Cernei. Rezultatul? N-am urcat Arjana, nici în Cernei nu am mai avut ocazia să ajung. Frustrant... În concluzie, pot spune că speriindu-mă uneori am scăpat întreg (întorcându-mă înainte de a-mi atinge limita) dar au fost şi momente în care m-am lăsat în prea mare măsură controlat de frică astfel pierzând ocazia de a depăşi pasaje spectaculoase. Miercuri, 10 august 2011 - 18:37
drumetu71		@zenobia : tare faza cu litania din Dune. Merita incercata. Miercuri, 10 august 2011 - 22:01
mmordean		Spune Cornel999: "Frica este un instinct de conservare care devine din ce in ce mai accentuat cu varsta...." Nu m-am uitat la Profilul domniei sale la vîrstă... Probabil că posedă suficientă experienţă pentru a afirma aşa ceva... Cred că lucrurile sînt, totuşi, mai nuanţate. Cunosc foarte îndeaproape un tip care, spre senectute, nu a mai avut nevoie de cască de protecţie pe abrupt. Nu ştiu dacă e curaj, cît schimbare în adînc pe care nu o controlează - chit că aşa ceva ne e cel mai neplăcut lucrur din lume, să nu deţinem noi controlul... Îmi tot bat capul la un articol privind - între altele - fricile pe munte. Asta pentru că am revăzut, de curînd, cam cu e (ce elegant e spus!) cînd zici "Acu-acu zbor dupe prize!". Nu ştiu ce voi scrie, dar, pe de o parte, voi ţine cont de ideile de aici, după cum afirm încă de pe acum că domeniul e al naibii de nuanţat şi - ca structură - cam deloc cum am vrea noi. Nouă ne rămîne doar disconfortul deloc comod al întîlnirii cu Frica... Vineri, 12 august 2011 - 09:42
arcarius		Ceea ce ne sperie pe noi oamenii, nu sunt lucrurile/situatiile etc. , in sine; ci ideile pe care ni le facem noi insine despre lucrurile/situatiile respective. Din experienta mea, de aici pleaca totul. In plus, as spune chiar vital (atunci cand este cazul, bineinteles; desi, de cele mai multe ori, este cazul), este evaluarea cinstita si onesta a propriilor resurse/capacitati/capabilitati. Principiul motivational "what one man can do, another can do" poate functiona si el pana la un punct; punctul in care se simte nevoia unor cunostinte practice/concrete. Vineri, 12 august 2011 - 13:55
		Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu