Frica și autocontrolul
Motto: "Curajul nu înseamnă absența fricii, ci stăpînirea ei."
Mai degrabă editorial decît articol care tratează imparțial un subiect, mă gîndeam că ar fi util să împărtășesc și altora cîteva din metodele folosite de mine pentru a ține frica sub control. În cazul meu, frica ține de înălțimi și de starea de nesiguranță pe care o am pe brîne sau pasaje înguste cu hău de ambele părți (ultima bucată de potecă pînă pe Vînătoarea lui Buteanu, de exemplu).
Pe munte frica poate fi diversă și depinde de fiecare individ în parte. Pesimistic vorbind, riscuri există întotdeauna și în absolut orice, însă depinde și de noi cum le evaluăm și ce măsuri luăm pentru a ne proteja. În momentul în care ne călcăm pe inimă și bravăm într-o acțiune doar pentru a nu fi catalogați ca fricoși apar accidentele. Cunosc persoane care ar face lucruri nesăbuite la auzul "n-ai tupeu să faci cutare", doar ca să nu fie catalogate fricoase. Mie mi se pare un principiu nesănătos. Prefer să fiu un fricos în viață decît un curajos mort sau ajuns legumă dintr-o bravadă prostească.
Cînd ajungi într-o situație în care nu poți continua, chiar și încurajat, înseamnă că ți-ai atins limita. Asta nu înseamnă că nu poate fi depășită, însă nu atunci e momentul. Lupta mea se dă cu răul de înălțime care, în mod curios, apare doar în anumite cazuri. Mai exact, cînd am impresia că există șanse mari să alunec și să cad, deși e doar o impresie. Ceea ce mă duce cu gîndul la următoarea întrebare: cum să fac distincția dintre un pericol real și unul imaginar? E nevoie de discernămînt și de capacitatea de a putea gîndi la rece, chiar dacă tu ești cel în cauză. Dacă discernămîntul nu e încă o calitate rar întîlnită, din nefericire nu e deloc ușor să te rupi de gîndurile negre, mai ales dacă ai o imaginație bogată.
Ca atare, primul lucru care poate fi făcut e să apelez la coechipieri și să-i întreb cum li se pare lor situația, însă fără a menționa frica. Zic fără a menționa frica, deoarece am constatat că oamenii au tendința de a minimiza pericolul potențial în loc să expună obiectiv cum stau lucrurile cînd cuiva îi e frică. Și atunci se întîmplă accidentele. După ce situația a fost expusă mai mult sau mai puțin obiectiv, menționez și de frică. Dacă mie mi se demonstrează logic că pericolul e doar în capul meu, frica dispare.
Dacă prima metodă nu are efect, încep să mă gîndesc la cum procedez dacă se întîmplă aia sau ailaltă. În mod ciudat, căutînd soluții la o problemă imaginară, creierul trece peste frică. De cele mai multe ori frica este benefică, ascuțind foarte mult simțurile. Pînă la un punct însă, cînd logica și limpezimea dispar subit și se instaurează panica. Nu știu cîți dintre voi ați fost panicați, însă vreau să spun că nu este o stare deloc plăcută. Corpul tremură incontrolabil, creierul refuză să gîndească logic, iar situația degenerează rapid. Devine incomodă și pentru coechipieri, de asta fiind important ca cei din grup să-ți cunoască temerile și invers, tu pe ale lor. Indiferent că e vorba de rău de înălțime, frica de atacul animalelor sau de șerpi, de posibile pietre care pot cădea de deasupra... Lista poate continua.
Ca să dau și un exemplu de ce nu trebuie ignorată frica, voi povesti cum a fost singura dată cînd am intrat în panică. Eram mai mic și mă apucasem să escaladez singur un fost picior de pod de cale ferată, realizat din blocuri de stîncă cimentate și înalt de vreo 8-10 metri. Fără asigurare, fără nimic care să atenueze o eventuală cădere, fără să știe nimeni ce făceam. De altfel nici eu nu știam prea bine ce dracu' vreau să fac. Deși de la o anumită înălțime începuse să-mi fie frică, n-am vrut să renunț dintr-un orgoliu prostesc. La un moment dat m-am blocat, nemaigăsind prize și fără a avea posibilitatea de a mă întoarce. Atunci s-a instaurat panica. Nu știu cît timp am stat tremurînd incontrolabil la vreo 4 metri deasupra solului. Țin minte în schimb că după o vreme mi-am dat seama că șansele să cad erau aceleași și dacă stăteam (pentru că eram într-o poziție incomodă și începusem să obosesc), și dacă încercam să continui. Obosisem pentru că trăgeam de mîini în loc să mă împing în picioare și aveam la dispoziție o singură priză, care presupunea să-mi țin corpul într-o singură mînă. M-ar fi expediat direct la bază dacă-mi scăpau degetele. Cu ochii închiși, am riscat. De acolo am reușit repede să continui și să ajung pînă sus, unde am avut un amestec de sentimente de tot felul și am jurat că nu mai ignor frica niciodată.
După cum știți, fiecare dintre noi are propria luptă cu fricile interioare, mai mult sau mai puțin realiste. Sîntem diferiți, deci și metodele de control vor fi diferite. Vă invit să contribuiți cu metodele personale de luptă, precum și cu experiențe proprii.
Miercuri, 27 iulie 2011 - 15:55
Afisari: 1,730
ratza
Trebuie curaj sa recunosti ca ti-a fost frica.
Totusi, cum ai coborat de pe pod? Cu primul tren?
Metode sa depasesc starea de panica?
1 metoda:
In momentul cand ma simt blocata eu ma rog!
Mi s-a intamplat odata sa fiu pe o vale, catarare la liber fara asigurare (cate tampenii n-am facut din inconstienta!! acum ma ingrozesc) si prize nu prea erau.
Eram prima, dupa mine mai veneau trei fete. Si pur si simplu mi-a scapat bocancul din priza scurta si am plecat pe jgheab. M-am oprit in ultima priza parasita, cca 30 cm mai jos, dar deja eram paralizata. Aveam un gol in stomac, gura uscata si fruntea uda de transpiratie, nu mai eram capabila sa misc.
Si atunci am zis in gand:
"Doamne Isuse Hristoase, daca Tu vrei sa traiesc, Te rog scoate-ma de aici ca eu nu mai stiu ce sa fac si nu mai pot! Daca Tu vrei sa mor, atunci Te rog ajuta-ma sa mor impacata, fara panica asta care ma paralizeaza si fara sa mai trag si pe restul dupa mine!"
Rezultatul a fost ca dintr-o data m-am linistit, ceva supranatural pur si simplu, atata pace, liniste, apoi fara sa gandesc, fara sa analizez si sa calculez, m-am miscat spre dreapta iesind din jgheab, pe peretele mult mai expus si mai vertical, dar care avea o gramada de prize bune, si am reusit sa ies. Celelalte trei fete au iesit prin acelasi mod.
Dar... n-as mai incerca a doua oara, am ramas marcata de experientele acestea.
2 metoda:
Incurajarila celorlalti, sprijin moral, sfaturi, o mana intinsa, pentru mine inseamna foarte mult.
Nu as putea face nimic singura.
Mi s-a intamplat sa raman noaptea epuizata pe un traseu, pe la 11.30 noaptea, dupa 16 ore de mers, si sa nu mai vreau si sa nu mai pot sa inaintez pe zapada si pe intuneric. In momentul cand companioana m-a luat de brat, am gasit putere sa merg in continuare numai pentru ca mi-a vorbit frumos si m-a tinut de mana tot restul drumului.
Pur si simplu pe mine ma ajuta exteriorizarea mea si suportul celorlalti.
Dar asta e slabiciunea mea, admir oamenii puternici care se descurca singuri.
Miercuri, 27 iulie 2011 - 16:34