Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Decembrie 2019
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Gargalau
Muntii Rodnei

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

Despre oameni. Si munte.


Cineva de aici de pe site spunea intr-un comentariu la un articol mai vechi ceva foarte profund, ce mi-a ramas adanc intiparit in mine. Imi permit sa pun mai jos paragraful respectiv:


“Intr-o tura, odata, cineva ma intrebase, vazandu-ma cum stau tintuit locului admirand zarile minute in sir, la ce ma gandesc. "La nimic", a fost raspunsul meu imediat si sincer, si totusi cel care ma intrebase nu putea sa conceapa asta. "Cum adica nu te gandesti la nimic?". Exact asa, nu ma gandesc la nimic. Doar privesc, lasand imaginile sa intre singure, in voia lor, in ritmul lor, intr-o minte complet relaxata si eliberata pe moment de orice ganduri.”


Comentariul era mai lung, cu multe lucruri frumoase spuse acolo, dar acum ma limitez la paragraful de mai sus doar. 


Ati avut vreodata curiozitatea, in vreo tura de munte, sa incercati sa priviti putin si in interior sa vedeti ce se intampla si pe acolo? In speta, in mintea noastra. Si daca ati avut aceasta curiozitate ce ati vazut pe acolo? As paria ca de prea multe ori sunt ganduri multe doar. Cu sau poate fara nicio legatura cu locul in care suntem in acel moment. Ne amintim de munti urcati si facem comparatii cu ce avem acum in fata ochilor. “hmm… creasta asta seamana cu Sudica din Piatra Craiului… sau aceasta vale glaciara imi aduce aminte de ce am vazut prin Retezat…” Asta in cazul in care mintea noastra este macar in parte atenta la ce e in jurul ei.


Dar sunt si cazuri in care noi nici macar nu suntem acolo. Corpul nostru da. Noi insa nu. Noi suntem doar in mintea noastra. Iar mintea este de cele mai multe ori intemnitata in imagini vechi din trecut sau in proiectii mentale numite bombastic viitor. Si atunci stai si te intrebi. Oare de ce ai mai venit aici pe munte? Nu puteai sa stai comod acasa si sa “iti rulezi filmul pe sezlong” asa cum spunea atat de profund (si probabil fara sa isi dea seama de asta) un cantec mai vechi?


Evident cele de mai sus sunt putin exagerate. Problema este insa ca ascund in interior un sambure de adevar. Mare uneori… De la caz la caz, de la persoana la persoana. Sau poate chiar la aceeasi persoana in diferite momente ale vietii sale. Sau pur si simplu de la o tura la alta.


Care ar fi motivele pentru care se intampla asta? Situatia e mult mai complexa si am intra aici in domenii asa zis filozofice. Ceea ce nu stiu daca este cazul acum. Sa spunem doar ca mintea noastra este obisnuita ca in fiecare moment sa aiba ceva de facut, ceva la care sa se gandeasca, ceva care sa o tina ocupata. Si ii este mai greu ca pur si simplu din cand in cand sa taca. Sa taca si doar sa priveasca. In jurul ei, in ea.


In principiu nu e nimic rau in aceste ganduri de acolo din interior. Dar se poate ajunge uneori ca aceste ganduri sa ne gandeasca ele pe noi. Poate ati observat ca uneori in mintea noastra chiar se desfasoara un adevarat film mental, ce pare a-si avea propriile reguli. Gandurile vin si pleaca in voia lor. Iar noi cu atatea ganduri ajungem sa nu mai vedem cu adevarat ceea ce ne este in jur si pierdem mult din frumusetea ce ne inconjoara. Uitam sa ne mai bucuram de clipa de acum, prea preocupati fiind de gandurile din mintea noastra.


Ce ar fi de facut?... Sunt si aici destule filozofii, religii sau sisteme care pretind ca detin raspunsul si tehnicile necesare pentru a obtine aceea liniste a mintii. Ca au sau nu dreptate si asta este alta discutie. Nu aici. Si nu acum.


Dar un lucru simplu putem face. Cand suntem pe munte sau oriunde ne duc pasii in viata. Doar sa privim cu ceva mai multa atentie si curiozitate. Sa privim ca si cum am vedea pentru prima data in viata ceea ce este in jurul nostru si in noi. Sa privim asa cum priveste un copil, ce abia incepe sa mearga in picioare si sa descopere lumea aceasta imensa. Sau poate o atitudine precum cea din comentariul de la inceputul articolului ar putea fi de asemenea de ajutor. 


Si ar fi de preferat sa privim cu detasare. Fara a judeca nimic din ce vedem, fara a imparti lucrurile in placute sau neplacute. Doar sa privim. In afara, dar si inauntru. Sa vedem ce este pe acolo. Sa incercam sa intelegem. Si daca e posibil nu o intelegere bazata pe cuvinte multe. Pentru ca de prea multe ori ne pierdem in cuvinte. 


Acum e suficient doar sa luam la cunostiinta ceea ce este. Sa fim constienti de susurul izvorului ce curge calm langa poteca, de norii ce se joaca mangaiati de vant deasupra crestelor sau de bradutul indraznet ce cauta sa prinda radacini sus pe o stanca. Sa fim constienti cu toata fiinta noastra de aceste lucruri. Sa fim acum, aici. Si sa facem asta cat mai des posibil, de fiecare data cand ne aducem aminte. Pentru inceput atat. Mai departe, in mod curios, alte lucruri vor incepe sa vina de la sine...



Cumva pe munte lucrul acesta – a privi - este mai usor de facut. Si mai intens. Iar daca tot am ajuns aici, mai este un lucru care poate fi facut mai usor pe munte. Sa vedem oamenii asa cum sunt. Sau macar ceva mai aproape de asa cum sunt. 


Ati observat oare ca o mare parte din viata noastra nu facem altceva decat se jucam roluri? Iar interactiunile care au loc de multe ori nu sunt interactiuni intre oameni, ci doar interactiuni intre roluri jucate? Mergem la spital pentru o consultatie, cei care interactioneaza atunci nu sunt omul Daniel si omul Alexandra spre exemplu. Este pacientul Daniel si doctorul Alexandra si fiecare se comporta in concordanta cu rolul jucat. Se poate ajunge chiar, atunci cand doctorul este total identificat cu rolul sau, ca in fata sa el sa nu mai vada o fiinta umana, ci doar o fisa medicala. 


De obicei cel venit sa caute vindecare isi creaza o imagine mentala in primul rand despre sine ca pacient (si despre cum crede el ca ar trebui sa se comporte un pacient) si o imagine despre celalalt ca doctor. Situatia e invers pentru cel ce ofera vindecare. Iar cele care interactioneaza de multe ori sunt doar aceste imagini mentale. Si nu oamenii adevarati din spatele imaginilor. 


Vreau sa cumpar o masina. Cei care sunt acolo sunt clientul si agentul de vanzari. Iar fiecare aluneca intr-un rol social prestabilit. Cel interesat sa cumpere devine client si vorbeste si se comporta in consecinta. Si este tratat probabil intr-o maniera standard de agentul de vanzari, care la randul sau interpreteaza un rol. 


Sau daca vreti, in institutii de invatamant. Prea des acolo nu sunt decat studenti si profesori. Care isi joaca rolul lor. Si prea rar in spatele acestor roluri gasim si oameni care interactioneaza. Iar mai grav este faptul nu ca oamenii isi joaca rolul, ci ca uneori considera ca ei chiar sunt acel rol. 


E normal si necesar ca in societate anumiti oameni sa desfasoare anumite actiuni specifice unor functii. Nici nu s-ar putea altfel. Problema este cand ne identificam cu aceste functii intr-o asemenea masura incat ele preiau controlul si se transforma intr-un rol pe care il jucam. Devenim rol, uitam omul de dedesuptul mastii. Iar atunci cand rolul preia controlul, viata noastra devine cumva mecanica, uniforma si pierdem mult din ce lumea are frumos sa ne ofere.


Cele spuse mai sus evident nu putem spune ca se aplica in permanenta sau in toate cazurile. Mai sunt si oameni care isi aduc aminte ca sunt oameni si nu roluri doar. Dar din pacate de multe ori ni se intampla fiecaruia sa ne pierdem in aceste roluri. Pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp…



Intr-o tura pe munte, cu oameni cunoscuti sau poate noi, e putin mai diferit. Doctorul, profesorul, agentul de vanzari raman acasa. Iar cei ce urca sunt oameni. E Daniel si Alexandra. Iar aici comunicarea si interactiunea sunt altfel. Mai umane, mai reale, se simt mai cald si adevarat. Asa cum de fapt ar trebui sa fie. Obiectul comun aici e muntele. Iar el nu apartine niciunuia din cei doi. Sau apartine amandoura. Si il impart cu bucurie. 


Atunci cand rolul cade, omul poate sa iasa la iveala si altfel de relatii se pot creea, altfel putem interactiona intre noi si altfel putem simti un rasarit de soare sau un apus ce imbraca muntii in culori de foc.


E drept mai poate exista situatia in care rolurile de acasa cad, dar ajungem sa jucam acolo sus un alt rol. Rolul asumat de asa zis “om de munte” care a facut x varfuri si a fost pe nu stiu cate creste si are o atata experienta adunata in spate... Si pe care vrea cu tot dinadinsul sa o arate si mai ales sa ii fie recunoscuta de celalalt “om de munte”. Iar atunci se poate intampla ca relatia sa nu mai fie intre Daniel si Alexandra, ci intre doua roluri asumate de “oameni de munte”. Si astfel cumva incepe sa se piarda ceva din acea comunicare reala intre doi oameni. 


Sa nu ma intelegeti gresit, nu este nimic in neregula sa impartasim intre noi experientele de munte, toti o facem si ne foloseste tuturor lucru acesta. Problema incepe atunci cand bucuria si emotia turelor de munte ce au fost ajunge sa devina doar un palmares de prezentat in lume, iar tot ce am simtit si am trait acolo sus ajunge sa se transforme intr-un rol egotic pe care il interpretam apoi cu atata mandrie: “omul de munte cu atata experienta in spate”…


Din fericire insa nici asta nu este o regula care putem spune ca se aplica tot timpul. Dar uneori o mai vedem pe munte. La altii sau poate, daca suntem atenti, uneori chiar si la noi.


In acest caz ne-ar putea ajuta ceea ce e scris in partea de inceput a acestui articol. Sa incercam doar sa privim cu detasare si curiozitate adanca la ceea ce este. In speta la acest joc de roluri. Doar sa il constientizam si asa cum spuneam mai sus, ceva curios ajunge a se intampla. Atunci cand constientizam cu adevarat si intelegem, rolurile incep sa se estompeze si oamenii din spate incep sa iasa la iveala. Si sa se bucure de munte, de viata, de alti oameni…


Asa ca daca ar fi ceva ce v-as dori sa puteti faceti pe munte sau oriunde viata va poarta ar fi doar asta: sa va luati un pic de timp si sa priviti in liniste, in afara si inauntru, la ceea ce este.


Ar mai fi multe care ar putea fi spuse si dezvoltate din cele de mai sus, dar deja articolul ar deveni prea lung si nu stiu daca este cazul. Deocamdata atat.


M.


PS: Iar pentru cine doreste sa citeasca intregul comentariu amintit la inceputul articolului il puteti gasi aici: 

http://www.carpati.org/articol/de_ce_uneori_mergem_pe_munte_singuri_8230_/1203/

Multumesc Zoly :)



Joi, 4 aprilie 2019 - 00:15 
Afisari: 1,618 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

urlea2002
urlea2002
(admin)

 
1
Frumos spus. De acord intrutotul! Felicitari pentru bunavointa de a impartasi aceste ganduri!


Joi, 4 aprilie 2019 - 18:16  

conrad
conrad
(admin)

 
2
Daca privesti si mintea a luat o pauza si tu doar privesti, esti ca un motan care priveste in gol. Am crescut multi motani si va asigur ca pot sta ore in sir cu ochii deschisi privind in gol cu priviri moarte, fara sa inteleaga nimic din ceea ce vad, fara sa-si aminteasca. Doar vad.

Daca mintea nu functioneaza, evident nici ochii nu functioneaza. Ca doar depind de creier, de activitatea lui, nu? Carpati.org Iar noi prin minte, de fapt definim activitatea creierului de a fi constient, de a-si aminti, de a imagina, de a retine, etc.

Mintea care doar ia act de prezenta de ceea ce e in jur, anume miros, sunet, gust, etc, nu retine. Orice montan ia act de sunet, gust, miros, etc, dar nu retine decat instinctual, de ce anume sa fuga si spre ce sa se indrepte, fara insa a fi constient de ceea ce face. Doar instinctual, fara sa gabdeasca. Vrem o minte asa?

Se vedem oamenii asa cum sunt? Hm, ce ingamfat drept de demiurg ne rezervam socotind ca doar privind oamenii i-am si vedea fix asa cum sunt!

Textul e cumva fragmentat. Pare ca porneste de la a te lamuri ca sa stai cu privirea fixa, ca un animal, sa vezi fara sa folosesti mintea care te duce in balarii, poate fi solutia... dar la final descoperi ca solutia e ca placerea de a fi fost pe munte (parca trebuia sa privim fara sa constientizam?!) sa nu devina doar un palmares de prezentat in lume... Ha?!!! (bile albe, fara numar, pentru "rolul egoric")

"Sa va luati un pic de timp si sa priviti in liniste, in afara si inauntru, la ceea ce este", presupune o foarte mare constientizare de sine, de ceea ce in jur, fapt care, cumva, contrazice inceputul textului.

"Atunci cand constientizam cu adevarat si intelegem" ne folosim mintea. Ori folosindu-ti mintea, e cam greu "doar sa privesti si sa nu te gandesti la nimic". Pentru ca ceea ce vedem, va fi retinut doar daca mintea il transforma in imagini si cuvinte menite a fi amintite.

La final, intreb (pe persoana fizica): ati auzit de filozofie seaca?

Textul asta, in special inceputul, mi-a amintit de un banc:
Un cioban sedea sprijinit in bata, cu cojocul pe umeri si privea larg peste turma lui. Un "om de munte" trece pe langa el si-l intreaba:
- Ce faci bace, sezi si cugeti?
- No, numa' sed.


Joi, 4 aprilie 2019 - 21:42  

madalinp24
madalinp24

 
3
@urlea2002 – Cristian, multumesc pentru comentariu si aprecierile tale.

@conrad – Claudiu, de asemenea iti multumesc pentru comentariu. Iti multumesc mai ales pentru ca imi da ocazia sa detaliez anumite aspecte. Aspecte care poate ar fi trebuit detaliate in articol, dar asa cum spuneam la finalul lui, ar fi devenit prea lung.

Gandirea este un instrument esential pentru ceea ce inseamna societatea noastra. Fara gandire, stiinta si tehnica noastra evident nu s-ar fi putut naste si nici evolua. Nu putem trai si functiona ca oameni fara a folosi acest instrument numit gandire. Chiar si pentru a ajunge acolo sus pe munte ne folosim gandirea, o tura trebuie planificata, trebuie facute pregatiri, stabilit un traseu si cele necesare pentru a ajunge acolo. Acestea sunt lucruri evidente si de bun simt. Nimeni nu spune sa renuntam la ele.

Intrebarea este daca oare se poate merge si mai departe decat asta? Putem cunoaste ce este in jurul nostru prin intermediul gandirii, prin folosirea rationamentului logic, care porneste de la: A implica B si B implica C si de aici mai departe rationamentul. Metoda de cunoastere esentiala pentru societatea noastra si care ne-a ajutat sa ajungem unde suntem astazi. Mai putem insa cunoaste si altfel. O cunoastere ceva mai directa.

Sa presupunem ca in viata ta nu ai gustat niciodata o banana, e prima data cand vezi una. Poti sa faci o multime de studii despre banana, despre compozitia sa chimica, despre forma, culoarea ei, depre modul in care se formeaza floarea si fructul si toate acestea ar fi corecte. Dar pana nu o sa gusti banana respectiva, nu poti spune ca intelegi complet ce este o banana. Iar in momentul in care o gusti pur si simplu te concentrezi pe ceea ce simti. In aceea fractiune de secunda in care ii simti gustul, pur si simplu il simti si il cunosti. Gandirea intervine abia apoi, cand ne apucam sa clasificam ce am simtit, dulce, sarat, amar, etc

Despre aceasta fractiune de timp inainte de a interveni gandirea este vorba. Despre acest tip de cunoastere.

Sau cand ascultam la un concert o melodie instrumentala, clasica. Ne ajuta aici gandirea, sau dimpotriva? Ne foloseste ca in acel moment gandirea sa tot vina sa ne aminteasca din ce specie muzicala face parte melodia, cine e compozitorul, ce a mai compus acel compozitor, ce credeau contemporanii lui despre el si aceasta melodie, ca acum e interpretata de cinci viori si un violocel si un pian, dar atunci era doar pentru vioara… Si inca multe altele despre care gandirea ne poate spune. Sau oare e cazul ca in acest moment gandirea sa ia o pauza, sa taca? Si tu doar sa asculti acea melodie, sa o simti, sa fii una cu ea. Si atat. Ascultam cu mintea doar sau poate si altfel?

Cam despre asta este vorba. Cumva si pe munte este la fel. Atunci cand privim un brad ce se profileaza pe fundalul unui cer in asfintit. Oare ne foloseste in acel moment ca gandirea sa vina sa ne explice ca acel brad face parte din familia coniferelor, a caror caractreristica este faptul ca nu isi pierd frunzele in timpul sezonului rece, ca acele culori ce se vad pe cer provin din reflexia razelor soarelui in particule de praf din atmosfera, raze care care acum cad sub un unghi de x grade si care creaza un efect de... etc… Lucruri perfect reale.

Dar oare avem nevoie de gandire in acel moment sau ne incurca? Cu toate aceste ganduri multe in minte ajungem sa nu mai percepem in mod complet frumusetea acelui cer in flacari, nu mai vedem cu adevarat cum stralucesc acele bradului in lumina calda a asfintitului si multe alte lucruri care mai sunt pe acolo.

Sunt sigur ca ai auzit si acea exprimare: priveliste care te lasa fara cuvinte. Este vorba de aceea frumusete in care cuvintele nu mai sunt necesare, mintea pur si simplu tace. Nu avem nevoie de ganduri aici. Este prea multa frumusete. Si da, cu toate ca nu sunt ganduri aici, cu toate ca nu este minte, ochii functioneaza. Si nu numai ei.

Iar daca tot vorbeam despre cuvinte. Spuneai ca ceea ce vedem poate fi retinut doar daca mintea il transforma in imagini si cuvinte.

In momentul in care percepem ceva, aceea perceptie creaza in noi o senzatie. Senzatie pe care noi o codificam apoi in ceea ce numim cuvinte. Cuvinte pe care le transmitem apoi mai departe, iar receptorul (in speta alt individ) le decodifica si incearca apoi sa isi imagineze ce a fost la baza acestei comunicari: ceea ce au am simtit si am incercat sa ii transmit. Asa functioneaza comunicarea la noi oamenii. Dar oare chiar mai ajunge la celalat exact ceea ce am simtit eu sau ceva se pierde pe drum?

Sa ne amintim inca o data ce a fost la baza. Ceea ce am vazut, ceea ce am simtit. Iar pentru a retine asta, pentru a ne aminti nu sunt necesare de fapt cuvintele. Ele devin necesare doar atunci cand vrem sa transmitem mai departe ce am simtit. Pentru ca in rest, din contra ele limiteza experienta si trairea. E mult mai complex ceea ce simtim, decat ce putem exprima in cuvinte.

Si mai au o problema aceste cuvinte si comunicare. Distorsioneaza mesajul. Fiecare are o anumita experienta, un bagaj de cunostinte si un anumit mod de a-si imagina sau exprima un lucru. Care poate sau sa nu coincida cu cel al celuilalt. Fara sa putem spune ca unul are mai multa dreptate decat celalat. Fiecare poate percepe in mod diferit un anumit lucru. Si e normal sa se intample asa.

De exemplu acum. Prin minte tu definesti activitatea creierului de a fi constient. Eu vad altfel aici. A fi constient pentru mine nu implica in mod necesar mintea sau mai exact gandurile. Poti fi extrem de constient de tot ce este in jurul tau si sa percepi cu intensitate, fara a fi ncesar ca toate aceste perceptii sa le exprimi in ganduri si apoi in cuvinte. De fapt uneori poti sa simti mai intens si sa intelegi ceea ce este, atunci cand gandurile tac. Este ceea ce vorbeam mai sus despre a asculta acea melodie.

“O minte complet relaxata si eliberata pe moment de orice ganduri” presupune din contra o foarte mare constientizare de sine si de ce este in jur, deci nu este nicio contradictie intre inceputul si finalul textului. Din contra abia cand mintea este linistita putem sa fi cu adevarat constienti. Nu atunci atunci cand ganduri multe ne tin atentia ocupata.

Atunci cand constientizam cu adevarat si intelegem nu ne folosim neaparat mintea (gandurile). Aminteste-ti de gustul bananei sau ascultatul melodiei. Gandurile si mintea intervin abia apoi, atunci cand punem in imagini si cuvinte ceea ce a fost. Imagini si cuvinte care limiteaza si reduc mult experienta traita. Dar da, avem nevoie si de ele pentru a putea comunica mai departe ceea ce a fost. Pentru asta avem nevoie de ele. Nu pentru a ne aminti. Pentru ca senzatia si ceea ce am trait ne-o amintim mult mai intens fara a apela la cuvinte.


Cat despre exprimarea “ Sa vedem oamenii asa cum sunt. Sau macar mai aproape de asa cum sunt” nu are nimic de-a face cu vreun drept de demiurg. Se referea doar la ceea ce urma in text mai jos. Atunci cand rolurile cad, apare mai mult din ceea ce oamenii sunt cu adevarat. Despre asta era vorba. Carpati.org

In ceea ce priveste acel rol egotic si palmaresul de munte care uneori devine mai important decat trairea care a fost pe munte, nu era decat o simpla constatare (constientizare) a unui lucru care exista. Atat. Nimic mai mult.

Vezi insa ca s-ar putea sa nedreptatesti profund prin cele afirmate specia motanilor. Uneori pot cei mai mari maestrii zen, de la care am avea de invatat. Carpati.org Faptul ca noi, din perspectiva umana, nu vedem acolo decat priviri moarte si faptul ca mintea noastra proiecteaza apoi niste valori umane, pe care evident nu le regaseste in animale, nu insemna ca totul se reduce numai la asta. E posibil ca animalele sa fie mult mai bine si mai complet integrate in ceea ce numim Viata. Doar ca in alt fel.

Prin cele spuse mai sus nu incerc sa te conving de nimic. Nici ca as avea dreptate si nici altceva. Nu asta este ceea ce caut.

Oamenii sunt diferiti, gandesc si simt diferit si tocmai asta face ca viata sa aiba mai mult farmec. Carpati.org

Carari cu soare sa fie,
Madalin


Vineri, 5 aprilie 2019 - 13:27  

alek
alek

 
4
Foarte frumos scris, ai mare dreptate! Zici intr-un loc ca sa admiram un peisaj ca si cum l-am vedea prima data, mie imi place sa ma gandesc ca poate il vad si ultima data (nu se stie ce intervine, fara voia mea). In felul asta senzatiile si amintirile se intiparesc mult mai bine Carpati.org


Luni, 8 aprilie 2019 - 08:46  

rodik
rodik
Caraba
 
5
Frumoase gânduri Carpati.org

Nu vrem să privim în interior, ne speriem de ceea ce găsim, ceea ce simțim sau poate când privim ne place, putem încerca, da, chiar pe munte, în următoarea tură.


Marți, 9 aprilie 2019 - 15:19  

madalinp24
madalinp24

 
6
@alek - e interesanta si perspectiva prezentata de tine, poti privi un peisaj si ca si cum l-ai vedea pentru ultima data. Intensitatea senzatiei conteza pana la urma.

@rodik - multumesc pentru comentariu. Si da, ai dreptate, uneori ne este frica de ceea ce am putea gasi acolo in interior. Si atunci evitam a privi acolo. E mai simplu asa...


Joi, 11 aprilie 2019 - 13:18  

tibip75
tibip75

 
7
Madalin - frumos articol, bravo Carpati.org
Citind ceea ce ai scris mi-am "revazut" asa fictiv o bucata din viata - partea in care (datorita cumva chiar muntelui) am trecut de la "a privi" si "a gandi" spre "a trai".
Pentru ca, lucrurile si "actiunile" (desi e mai mult tocmai lipsa vreunei actiuni propriu-zise) la care faci referinta, eu le-as numi trairi. Dat fiind faptul ca te-am si cunoscut personal, tind sa cred ca nu ma insel. Dar, cine stie Carpati.org
Prin urmare - sa traim frumos si sa ne bucuram de natura


Miercuri, 14 august 2019 - 11:46  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0657 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org