Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Martie 2019
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Aprilie 2019
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930

Online

Vremea
Varful Peleaga
Muntii Retezat

Reduceri

Voluntar in Carpati - 2016

Homepage

Lista de discutii

De ce (uneori) mergem pe munte singuri…

Nimic nu se compara cu o tura facuta cu prieteni sau alti oameni de munte, mai noi sau mai vechi, impartasind impreuna ceva frumos numit munte. Sa ai in jurul tau oameni cu aceeasi pasiune, sa te bucuri impreuna cu ei de ceea ce muntele iti ofera si apoi sa stati in jurul focului la lungi discutii in noapte. Ce poate fi mai frumos...


Si totusi … se mai intampla, uneori, sa ajungi singur pe creste. Si nu ma refer la situatia in care nu gasesti cu cine sa pleci si nu ai de ales. Ma refer la acele situatii in care, daca ai vrea, s-ar gasi parteneri de drum, dar alegi sa nu gasesti. De fapt alegi sa nici nu cauti macar.


Pentru ca de data asta simti altfel. Ca vrei sa fii doar tu cu muntele. Si atunci te duci acolo singur.


Oare s-a intamplat sa simtiti vreodata astfel? Fara indoiala ca da, pentru o parte dintre voi. Si sigur nu, pentru altii. Dar s-a intamplat cumva sa ajungeti sus pe varf intr-un grup mare si sa va trageti cativa metri mai departe de ceilalti si apoi sa stati un timp acolo si doar sa priviti? Afara sau inauntru. Nu conteaza unde. Sau poate intr-o tura aglomerata sa mergeti primul, inainte sau dimpotriva sa alegeti a ramane un timp putin in urma celorlati, in liniste. Poate s-a intamplat.


Nu-i diferenta mare intre cele doua. Tot de acolo vin. Difera doar ca forma de manifestare si durata. Cateva zile singur, doar cu tine, in munte sau cateva minute, doar cu tine, pe varf. Esenta e aceeasi. 


Oare ce cautam acolo singuri? Oare nu e tot acelasi munte, indiferent de cati sunt cei care ii calca potecile in acel moment, ca-i doar unul sau mai multi? Muntele ar trebui sa fie acelasi. El nu se schimba esential prin vreme si prin timp. El nu. Noi insa o mai facem. 


Si atunci revin la intrebare: Ce cautam acolo singuri? Evident ceva care-i mai usor de gasit in liniste, nu in prea mult zgomot. Pentru ca de multe ori se poate intampla sa ne cautam pe noi doar. Chiar daca ne dam sau nu seama de asta. Cumva, padurile linistite cu poieni insorite si crestele stancoase ce le sunt deasupra ne ajuta sa lasam putin in urma ale vietii griji si ganduri si sa fim doar noi cu muntele.


Ni se intampla uneori a urca pe munte pentru a incerca sa scapam de orase aglomerate si zgomot de masini si de prea multi oameni. Si atunci alegem sa fim pe munte cu doar cativa prieteni ce simt la fel ca noi sau sa ducem linistea inca putin si mai departe si decidem sa fim singuri. Alegerea ne apartine. 


Alegere ce implica insa si niste consecinte. Consecinte ce trebuie asumate. Important e insa aici sa-ti faci bine temele de acasa. Atunci cand ai decis sa nu gasesti parteneri de tura. Sa stii exact unde vrei sa te duci, care sunt variantele pentru a ajunge acolo, ce posibilitati de retragere din traseu ai, iar echipamentul trebuie sa contina tot ce-i necesar. Fara exceptie. Si neaparat cineva sa stie unde te duci, care-i traseul urmat si cand ar trebui sa te intorci.


Si-ar fi de preferat sa faci trasee pe care le cunosti deja. Sau in zone umblate des de oameni. Cel putin la inceput. In timp, de vrei, poti incerca si altceva. Dar cu aceeasi grija si pregatire atenta a turei. Pentru ca, de obicei, cu muntele nu te joci. Mai ales singur. O greseala simpla, ce ar duce la o entorsa sau o fractura, intr-un tura cu mai multi oameni nu reprezinta decat o neplacere ce se poate rezolva cu ceva eforturi din partea grupului. Acelasi eveniment intr-o tura solo, mai ales intr-o zona fara semnal la telefon, schimba total datele problemei. Iar daca-i mai mult de o fractura, continuarea o las imaginatiei voastre. Sau articolelor din tabloide.


Dar daca respecti anumite reguli, unele de bun simt, poti incerca din cand in cand sa vezi muntele si doar tu cu tine. 


Imi place tare sa merg singur prin paduri pe munte si in jurul meu sa vad copaci si nimic altceva. Cat mai desi si cat mai mari. Si apoi sa ma intind in vreo poiana, sa ascult si sa privesc doar langa mine. Aici vreau limite, nu zari intinse. Sa pot sa privesc iarba in care m-am intins si gazele ce sunt aici acasa. Si crengile copacului sub care am ales sa stau. E loc destul de zari intinse ceva mai sus. 


Si pentru ca sunt singur pot sta cat vreau “cu fata in iarba si gandul aiurea”. Nu tin in loc pe nimeni din traseu si nu stric programul nimanui. Si ma pot bucura in voie de ce este acolo. Si apoi traseul mi-l fac in continuare exact cum vrea inima mea. De vreau sa stau apoi o ora intr-un loc sau un minut doar, nu deranjez pe nimeni.


E oare si o urma de egoism in asta? Se prea poate a fi. E insa ceva involuntar. Nimic asumat. 


Experienta e altfel cand esti tu cu muntele doar. Nivelul de intimitate este altul. Parca altfel vezi stanca ce se inalta langa tine si norii ce se joaca de vant intaratati. Si parca altul este si izvorul ce se ascunde printre pietre pentru ca undeva mai jos sa devina o cascada spumeganda. Oare chiar sunt ele altfel? Evident nu. Dar noi suntem putin altfel atunci cand atentia noastra nu se mai imparte intre discutii cu multi parteneri de drum si muntele ce ne inconjoara.


In liniste reusim sa simtim altfel. Mai intens, mai colorat, mai cald. In esenta suntem tot noi acolo. Dar este un eu putin mai constient de sine insusi. Si de ce este in jurul lui. Sau cam asa ar trebui sa fie. De noi depinde doar de asta se intampla. Si chiar de nu se-intampla totdeauna in acest fel, ceva este acolo putin altfel. Si pentru acest putin altfel merita din cand in cand sa fii doar tu cu muntele.


Si parca mai este ceva acolo cand pleci singur sus spre creste. Ceva cumva incitant, ce te tine mai alert, mai atent, mai treaz. Stii ca acolo totul depinde de tine. Tu trebuie sa hotarasti traseul, tu esti cel care decide pe unde mergi, cat mergi si cand e cazul sa fii intelept si sa te retragi, de vremea sau timpul nu iti mai sunt prieteni. Cu tine nu este nici un ghid sau alti oameni care sa hotarasca ce trebuie facut. Nivelul de responsabilitate este altul. Si este un lucru bun asta. Sau ar trebui sa fie.


Un astfel de drum te poate invata sa te cunosti ceva mai bine. Sa iti cunosti anumite limite si mai important sa ti le accepti. De esti suficient de chibzuit sa faci asta. Pentru ca in astfel de cazuri nu-i bine sa te joci prea mult. Pentru ca nici muntele nu se joaca. El doar este. Iar noi venim la el sa luam de acolo ceva ce o simtim ca hrana pentru suflet. Caci atunci cand coboram din munte, in mod ciudat, suntem parca mai bogati decat atunci cand am urcat. Indiferent ca am fost acolo singuri sau dimpotriva cu altii asemeni noua…


Pana la urma nu exista o reteta de mers pe munte. Fiecare face asa cum simte, atunci cand simte. Daca simte ca azi vrea sa fie doar el cu muntele, pleaca la drum fara a mai cauta pe nimeni sa-i fie alaturi. Daca dimpotriva maine vrea sa se bucure de ce muntele ii ofera impreuna cu altii, atunci va merge cu cine crede el de cuviinta. Important e pana la urma sa fie acolo sus pe creste si doar sa simta muntele si ce este in el. Indiferent ca o face singur sau intre oameni.



Acest articol nu se vrea si nu este un indemn de a face ture singuri pe munte. Este poate doar o constatare a unei situatii existente. Sunt oameni care din cand in cand aleg sa fie pe carari de munte in liniste deplina. Doar ei cu muntele. Si vreau sa stiu de ce o fac. Cei care o fac deja.


Dar acest articol este totusi un indemn catre ceva. Nu pentru o tura solo. Ci doar pentru putin timp tu cu muntele. Cand ajungi sus pe varf sau dupa tura, la cabana, mergi cativa pasi de langa grupul tau si stai zece minute tu cu muntele. Si vezi ce are sa iti spuna…



Joi, 22 octombrie 2015 - 01:10 
Afisari: 4,246 


Postari similare:





Comentariile membrilor (29)

lawr
lawr
Caraba
 
1
Frumos articol. Un mic amendament totusi. Siguranta oferita de un partener sau mai multi e prea importanta ca sa renunti la companie. Vorba ta... te tragi 50 m departe de grup pentru cateva minute si esti doar tu...
Una e sa mergi singur pe Jepii Mici si alta e pe un traseu nemarcat... Nu m-am dus niciodata singur pe munte si nici nu recomand...


Comentariu modificat de autor!

Joi, 22 octombrie 2015 - 06:48  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
2
Întâmplarea face că în weekend am întâlnit pe tren o fată care tocmai se întorcea din prima tură solitară pe munte. Ceva simplu, urcase cu telecabina din Bușteni în platou. Sus a mers până la cruce și înapoi. Dacă nu ar fi avut teribila frică de urși, ar fi urcat pedestru întregul traseu.

Am felicitat-o pentru inițiativă. E de admirat că a ales să iasă în loc să rămână acasă pentru că nu are un însoțitor. Era foarte mândră că a îndrăznit să facă pasul ăsta, ieșind din monomul turelor standard. Și-a definit dorința și a făcut posibilă realizarea ei.

Mersul pe munte de unul singur nu este inconștiență. Dacă pleci informat, cu un plan bine pus la punct, cu orizontul de așteptări stabilit, poți avea numeroase satisfacții. Vei regăsi muntele diferit de felul în care îl vezi atunci când ieși în grup. Va fi acolo doar pentru tine, îți va vorbi, te va cuceri.

Și în tine se va schimba ceva, te vei redescoperi, te vei putea reinventa, vei găsi resurse și idei de care nu te știai capabil. Și nu în ultimă instanță, vei putea muta liniștea pădurii în sufletul tău.

Nu încurajez pe nimeni să meargă singur pe munte, dar acela care va simți împlinirea în această activitate solitară nu trebuie înfierat. Pentru că nimeni nu poate să decidă ce este potrivit pentru celălalt. Zice bine mobexpertul: suntem cu toții diferiți, din fericire!

Felicitări pentru articol, Mădălin!


Joi, 22 octombrie 2015 - 10:09  

rupi2003
rupi2003
Caraba
 
3
1. Alegerea de fapt este intre siguranta si libertate.
Cand mergi singur ai parte de liniste (nu fluiera nimeni de frica ursului si esti scutit de subiecte de discutii aduse de la oras) si poti merge pe unde vrei, pe unde poti si cat de repede poti (nu trebuie sa negociezi traseul sau sa dai inapoi pentru ca celuilalt ii este frica sau nu are chef sa te urmeze). Pe aici ce-o mai fi ?

2. A merge singur pe munte inseamna sa alegi sa iesi din zona de confort.
Atunci cand esti suficient de motivat faci si pasul acesta, avand astfel ocazia sa inveti si sa cresti.

3. Mi se pare cel mai greu sa aleg mersul de unul singur cand ma trezesc la 4 dimineata si prognoza include si vreme nefavorabila pe parcursul zilei.

4. Pentru cei care merg doar in grup si doar atat stiu si recomanda: cand apreciezi mai mult apa calda din cada, cand stai in ea pana se mai raceste sau cand te scufunzi din nou dupa ce ai iesit 2 minute sa iei o bere din frigider? Carpati.org


Joi, 22 octombrie 2015 - 12:39  

rivas
rivas
Caraba
 
4
eu recomand mersul singur pe munte atît pe trasee marcate cît si pe cele nemarcate .


Joi, 22 octombrie 2015 - 13:22  

adriannegoita
adriannegoit..
Caraba
 
5
Prima dată, pe la 18 ani, am plecat singur pe munte pe un traseu pe care îl mai făcusem, din dorința de a ieși pe munte și altfel decât în familie. Mi s-a părut destul de stresant așa că am renunțat la turele solo mulți ani.

Crescând (chiar îmbătrânind) am acumulat ceva experiență, mi-am dat seama că unele ture mai lejere, pe trasee știute sau fără pericole majore menționate în documentație, pot fi parcurse și solo, cu o planificare atentă și cu înfrângerea mai micilor sau mai marilor temeri (eu, de exemplu, sunt stresat la întâlnirea cu ursul).

De ce am ajuns să fac în ultimii ani mai degrabă ture solo decât ture în grup, asta în ciuda faptului că acest site mi-a oferit ocazia de a cunoaște mulți oameni de munte cu care e plăcut să mergi?

Ar fi mai multe motive:

-nivelul de antrenament suficient de nestandard încât să găsesc mai greu oameni cu care să împart același ritm (și aici nu mă refer la iuțeală, sunt relativ lent); mă simt jenat când ritmul grupului trebuie să țină cont de viteza cu care mă deplasez eu

-constatarea că nu sunt un mare fan al socializării

-constatarea că, făcut solo, traseul îți arată mai mult (acum niște ani am mers într-o tură carpați ușoară, într-un grup plăcut; câteva săptămâni mai târziu am făcut același traseu singur, observând mai multe detalii pe traseu)

-curajul obținut după câteva trasee parcurse singur, curaj care m-a ajutat să îmi programez ture singur și pe trasee pe care le parcurgeam pentru prima dată (vezi recenta mică aventură în Postăvarul- ultimul jurnal pe care l-am postat)

-emoția autodescoperirii

-faptul că unii oameni pe care aș fi dorit să îi mai am alături în ture m-au dezamăgit crâncen sau s-au îndepărtat pur și simplu de mine

-faptul că, în afara rarelor excepții, m-am limitat în ultimii ani la ture simple, de pădure

-faptul că, pe trasee în care nu aș avea sub nicio formă curaj să intru singur, nu aș intra decât în compania unei persoane pe care s-o cunosc bine și care să îmi inspire multă încredere, iar astfel de persoane nu prea găsesc partenerul ideal de tură în mine

Altfel spus, am avut de ales între a umbla singur sau a merge pe munte mult mai rar, acum deja fiind prezent pe munte frustrant de rar...


Joi, 22 octombrie 2015 - 14:54  

alexalex
alexalex

 
6
Felicitari fratilor atat pentru turele solo dar si pentru acelea in grup......din punctul meu de vedere omul este un animal social dar, uneori are nevoie si de momente de singuratate in care sa-si linga ranile sau sa faca ce vrea si cum vrea el...asa ca faceti cum simtiti !! Carpati.org
Ture faine si pline de clipe frumoase sa avem Carpati.org


Joi, 22 octombrie 2015 - 17:45  

markbv
markbv
Caraba
 
7
Sunt multe motive care m-au determinat de-a lungul timpului sa plec de unul singur pe munte, din care o sa amintesc doar cateva care imi trec acum prin minte:
- o fire mai curioasa sau mai aventuroasa;
- dorinta de a explora cate putin;
- dorinta de te testa si de a-ti demostra ca poti;
- dorinta de a pune in practica ce am invatat;
- nevoia de a evada din haosul orasului;
- comoditatea, in sensul ca in acel moment nu aveam chef sa raspund de nimeni sau sa ascult de cineva;

Asa cum am zis, lista poate continua. Unele motive sunt corecte, altele le vad acum ca pe niste chestii puerile, dar toate, la vremea lor, au contat.

Acum, cand mai plec "de capul meu", cel mai mult apreciez sentimentul de libertate, lipsa unor reguli impuse si sentimentul ca pot sa imi pastrez toata atentia si emotiile doar pentru munte.

PS: Felicitari pentru articol.


Joi, 22 octombrie 2015 - 19:49  

zoly
zoly
Busola
 
8
Mădălin, ai spus bine ceea ce ai spus. Cam așa simt și eu.

Am mers de multe ori singur și poate aș avea multe de spus (am mai strecurat câte ceva prin jurnalele unora din turele mele solitare), dar totuși nu am stat vreodată să mă gândesc profund care ar fi motivele pentru care merg și singur. "Și", pentru că la fel de mult îmi place și mă simt minunat și în celelalte feluri de ture, cu soția, cu copii, cu toată familia, cu prietenii, cu carpatiștii, cu drumeți de ocazie cunoscuți pe traseu.

Cert este că atunci când merg singur și nici nu mă intersectez cu alți drumeți traseul mi se întipărește cel mai bine în minte.

Muntele e ca o carte. Cel mai bine o citești în liniște, fără ca măcar șoapta vreunui om să risipească vraja cufundării cu tot sufletul și cu toate simțurile în lumea pe care ți-o dezvăluie cartea. Uneori merg pe munte nu ca să mă relaxez, să mă simt bine, să fac mișcare, să mă bucur de el alături de cineva drag sau de prieteni, să le arăt altora locuri minunate, să fug de căldura verii sau de aglomerația orașului. Nu, deși toate acestea sunt în permanență motive. Nu. Pur și simplu uneori vreau "să citesc un munte". Să îi răsfoiesc paginile așa cum răsfoiesc paginile unei cărți, netulburat de nimeni și de nimic. Sunt acele momente când singur, fără suflet de om în preajmă, mă opresc din mers, inspir adânc de tot, expir apoi prelung aerul și încep să privesc în adâncime întreg peisajul. Să-l absorb. Să las privirea să zburde în voie, absolut liberă. Cam greu să descriu senzația asta de integrare (aș spune absolută, dar sună prea ... transcendental) în peisaj. Eu și muntele. Nimic între noi.

Într-o tură, odată, cineva mă întrebase, văzându-mă cum stau țintuit locului admirând zările minute în șir, la ce mă gândesc. "La nimic", a fost răspunsul meu imediat și sincer, și totuși cel care mă întrebase nu putea să conceapă asta. "Cum adică nu te gândești la nimic?". Exact așa, nu mă gândesc la nimic. Doar privesc, lăsând imaginile să intre singure, în voia lor, în ritmul lor, într-o minte complet relaxată și eliberată pe moment de orice gânduri.

Muntele e și un templu. În altar intri singur, ești tu și divinitatea. Toate celelalte gânduri le lași la intrare. Sună prea ceremonios, dar chiar așa simt uneori, când urc singur, că intru într-un templu. Simt măreția muntelui și am senzația că trebuie să pășesc cu grijă, fără zgomot, ca să nu-l supăr. Natura mă uimește și mă încântă uneori într-atât de mult încât simt nevoia să comunic cu ea. Să mângâi o frunză, să bat prietenește un copac, să îi vorbesc unui gândăcel. Parcă aș fi vrăjit de frumusețea și delicatețea naturii. Nu pot intra în această transă când altcineva e în preajmă. În prezența altor oameni sunt unul din ei, un simplu privitor, un drumeț. Deja sună prea poetic, așa că mă opresc.


Joi, 22 octombrie 2015 - 21:17  

zoly
zoly
Busola
 
9
Cristi, Adi, Răzvan, Marius, Adrian, mă regăsesc și în argumentele voastre.
Mi-e clar că cine a mers pe munte singur îi înțelege pe ceilalți solitari, dar și că cine nu a mers vreodată singur nu prea înțelege trăirile noastre. E o experiență deosebită. Paradoxal, nu se recomandă celor care nu au fost, dar le îmbogățește sufletul celor ce au mers.


Joi, 22 octombrie 2015 - 21:31  

emile
emile

 
10
Singurătate pe munte, o bucățică de fericire. Fericiți cei care au primit din caierul ursitoarelor darul de a se pierde prin cotloanele neumblate ale muntelui și de a se putea bucura de farmecul lor. Cu cât vei merge mai liber cu atât mai bine...Între potecile marcate și cele nemarcate, aleg mereu potecile neumblate. M-am îndrăgostit de ele atât de orb și nesocotit precum un bătrân îndrăgostit de o fată tânără. Iar muntele mi-a înapoiat o veche bucurie prietene!


Joi, 22 octombrie 2015 - 23:05  

madalinp24
madalinp24

 
11
Recunosc, nu ma asteptam ca acest articol sa genereze atatea comentarii intr-un timp atat de scurt. Se pare insa ca subiectul le este multora aproape.

@lawr – Laurentiu, asa cum spuneam si in articol exista mai multe variante de a fi doar tu cu muntele. Difera doar ca forma de manifestare si durata. Esenta insa este aceeasi. Iar fiecare isi alege ce simte ca i se potriveste.

@cristi.iliescu – Cristi, iti multumesc pentru aprecieri. Si, desi suntem cu totii diferiti, de avem rabdare sa mergem undeva si mai adanc, ne putem regasi surprinzator de asemanatori.

@rupi2003 – Adi, parca e putin cam dura comparatia alegerii intre siguranta si libertate. Nu cred ca putem spune ca intr-o tura intre alti oameni nu s-ar mai regasi libertatea. Dar oricum, inteleg ce-ai vrut sa spui.

@rivas – Razvan, poate ar fi trebuit putin dezvoltata si nuantata afirmatia ta. Gandeste-te ca pe acest site sunt oameni cu experienta de munte mai mare sau poate inca mai redusa si atunci nu-i bine sa generalizam.

@adriannegoita – Adrian, sunt sigur ca nu doar lipsa partenerilor de munte a stat la baza turelor solo pe care le-ai facut. Mai e ceva pe acolo in interior. Si este bine ca-i acolo.

@alexalex – Alex, ture faine si clipe frumoase sa avem.

@markbv – Marius, multumesc pentru aprecieri. Si pentru expunerea de motive.


Vineri, 23 octombrie 2015 - 00:07  

madalinp24
madalinp24

 
12
@zoly – Zoly, mi-a placut tare comentariul tau. Chiar e o completare reusita a articolului. E frumos “sa citesti un munte”. Si da, o carte o citesti tu cu tine de vrei s-o simti si sa o intelegi. Iar pe munte exact la ce ai spus tu ar trebui sa ne gandim atunci cand stam si doar privim. Pentru ca-n astfel de momente mintea, cu ale sale ganduri multe, nu ne e neaparat cel mai bun prieten.
Sper sa reusim sa ne reintalnim din nou pasii cat mai curand prin templul numit Munte. Avem destule de vorbit.

@emile – Emil, sunt frumoase potecile neumblate. Dar sunt frumoase mai ales pentru ca poti fi doar tu cu tine pe acolo. In rest muntele-i tot acelasi.


Vineri, 23 octombrie 2015 - 00:17  

monycata
monycata

 
13
Depinde de starea de spirit. Uneori, cum spunea Zoly, mergi să citești muntele; alteori te duci de dor, de dorul lui; alteori, tot Zoly, să te uiți, uneori, chiar fără să vezi, și să poți să nu te gândești la nimic. Însă, alteori, când viața te pune la încercare, în munte poți găsi un prieten. Tăcut, dar de încredere; un prieten care chiar dacă nu spune nimic, în momentul când îi atingi piatra udă și rece, simți că-ți este aproape și cumva, suferă și el alături de tine, îi transferi o parte din suferință (se spune că atunci când suferi e bine să îmbrățișezi un copac). Astea sunt turele cele mai periculoase și trebuie abordate cu maximă prudență; dacă te mai controlează creierul și nu sentimentele.


Vineri, 23 octombrie 2015 - 08:09  

zentai
zentai
Coarda
 
14
Foarte anapoda să-mi mai dau cu părerea!Am ajuns la stadiul ăla în care nu mai contează!Din contra, când sunt cu cineva, îmi creează un vag stres, să nu pățească ceva și eu să nu știu ce să fac, sau să nu pot să fac nimic, sau să fie prea tarziu când apuc eu să fac ceva! Carpati.org
Astfel, când sunt singur, pot să împing limita până la limita suportabilului!

Cu cineva cu care să fie, efectiv, o încântare, e situația ideală de mers pe munte!În ultimii ani am urcat mai mult cu soția, având aceeași pasiune!Am adus-o la standarde excelente dar un stres, surd, urlând adânc în sufletul meu dar abia perceptibil la suprafață, mai există!Întotdeauna există un stres când urci cu cineva! Părerea mea! Nu mă stresează nimic altceva decât pericolul! Nu mă deranjează dacă cineva vrea să se oprească la poze, să fumeze, să o luăm pe ici, pe colo! Mă stresează să nu se întmple ceva rău! Când urc cu cineva cu experiență, evident, devin atât de relaxat, că parcă aș urca singur! Carpati.org

Am început să merg singur din întâmplare!Mă tot trezeam singur dimineața, în gară, căci prietenii se tot răzgândeau, în ultimul momen! Carpati.org Mi se întâmpla, mai ales, iarna!!Prima dată a fost, probabil, ca ăla care,din resorturi ce prevestesc nebunia, se ridică din tranșee și ia cu asalt reduta inamicului, în focul de voie al mitralierelor inamice! Carpati.org. Și fiindcă eram foarte revoltat, mi-am ales Jepii Mici! Carpati.org Era toiul iernii!Am ajuns epuizat până sub Caraiman, de unde nu se mai putea trece, dacă nu voiam să apuc primăvara pe acolo! Carpati.org.M-am tot gândit că ce bine mi-ar fi prins un partener! Zăpada era până la brâu.M-am întors înapoi, am ajuns târziu în Bușteni, pe la 21.30.Abia mai puteam îngăima ceva de oboseală!A doua zi am reluat pe la Piatra Arsă, din Sinaia. O grămadă, frate!Dar n-am mai avut resurse fizice să duc tura la capăt.

Ce-am învățat?! Că se poate și singur și că dacă mă raportez mereu la ce se întâmplă în jur, ajung să-mi trăiască alții viața! Pluuuuus, măreția peisajului care parcă era doar pentru mine. Am mai atins starea, aproape de fiecare dată când am urcat singur! E ceva inexprimabil. Frica dispare de la primii zece pași pentru că devine prioritar calculul că să faci față situației!Am făcut greșeli, greșeli mici care-mi dau acum ocazia să povestesc despre ele, dar am învățat din ele.Am mai ciulit urechea la ce zic alții. Am mai citit, m-am mai informat! În timp se creează un standard de eficiență!Ajungi să te cunoști atât de bine, încât o tură solitară nici măcar nu o mai consideri ceva extraordinar!

În astfel de perindări eu am mereu trei repere: o formă fizică foarte bună (am făcut sport de performanță și am o părere, aș zice eu, destul de corectă despre forma fizică maximă), echipament de calitate, poate de cea mai bună calitate din ce mi-am putut permite!Când mi-am luat bocancii de plastic, toți prietenii mei au râs de mine, spunând că exagerez! Dar pe ei anii i-au așternut mai mult pe la poale, însă, pe Elbrus, mie mi-au salvat viața!Deci nu țineți cont de părerea nimănui când vă luați echipament, ci doar de ce vă zice sufletul! In viitor s-ar putea să conteze foarte mult! Și de fiecare dată am avut un plan bun, cu variante de ieșire din orice situație pe care mi-aș fi putut-o imagina! Desigur, Dumnezeu mi-a dăruit și mult noroc...în unele situații! Carpati.org Dar când am avut noroc, nu m-am bazat, în viitor, pe asta, ci am reconsiderat, socotind că norocul nu vine, de fiecare dată, la pachet, cu întâmplarea și că oricând aș putea să dau ochii cu necazul! Deci: o formă fizică bună, echipament de calitate și-un plan bun sunt esența reușitei în turele solitare!

Aaaaa, plus exclus alcoolul, de la ieșirea din casă, până la întoarcerea în casă!Mintea rămâne, totuși, cea mai bună armă în situațiile de pericol maxim și stăpânirea de sine e un exercițiu care e bine să se dobândească natural, fără aportul chimiei Carpati.org.
Și țineți-vă, întotdeauna, de plan!

Inimă bună și ture la max!


Comentariu modificat de autor!

Vineri, 23 octombrie 2015 - 10:10  

adriannegoita
adriannegoit..
Caraba
 
15
Da, Mădălin, pe lângă emoția autodescoperirii mai e ceva acolo, în interior.

Cred că au fost două elemente importante care m-au făcut să urc singur măcar odată pe an.

Primul ar fi o persoană cu care nu am putut rămâne prieten, motiv pentru care, pentru câțiva ani, mă desprietenisem și de munte (despre tura simbol în domeniul acesta îți scriu mesaj privat).

Al doilea a fost un dialog purtat cu vreo 5 ani în urmă:

-Care sunt lucrurile importante pe care le-ai făcut în viață?
-Ăla, ăla și ăla.
-De ce ai făcut lucrurile astea?
-Din întâmplare sau pentru că așa am fost sfătuit sau pentru că nu am găsit altă soluție.
-Nu crezi că a venit vremea să faci unele lucruri pentru că pur și simplu așa vrei tu, lucruri pe care să ți le asumi, pe deplin conștient?

Cam în perioada aceea am început să merg singur pe munte, să-mi fac concediul la mare tot singur, să fac diverse alte chestii care îmi îmbunătățesc starea de spirit tot singur.

Uneori chiar îți poate prinde bine un om cu care să călătorești, să faci sport, să înveți dar nu întotdeauna acel om e disponibil...


Vineri, 23 octombrie 2015 - 17:07  

drumetu71
drumetu71
Busola
 
16
La inceput am mers singur pt ca nu gaseam parteneri. Eram stresat si speriat chiar, dar nu puteam renunta la cea mai mare placere a mea doar pt ca nu aveam cu cine sa merg. Cu timpul m-am obisnuit si a inceput sa-mi placa. Am facut munti inalti si sihastrii intinse astfel, doar eu, gandurile mele si maretia peisajelor . De ceva timp am gasit si cativa parteneri ( dintre care unul cu patru picioare) . Cand cu unul, cand cu altul, cand cu toti odata. Tot anul am avut parteneri si a fost misto, dar... .
Tocmai m-am intors dintr-o tura de zece zile solo. A fost perfect. Chiar daca vremea a fost oribila. Le prefer. Poate si din cauza ca la turele cu insotitori, fiind cel mai experimentat, totul cade pe mine. Plus stresul meu personal din timpul turei sa nu se intample ceva. Dar sunt constient ca este periculos si toti cunoscutii imi spun asta. Unii chiar ma considera inconstient. Asa o fi ? Nu cred. Totul tine de cunostinte, experienta, organizare, planificare si incredere in fortele proprii. Sunt adeptul ideii ca daca cred cu putere ca nu o sa patesc nimic atunci asa va fi.


Sâmbătă, 24 octombrie 2015 - 20:29  

rupi2003
rupi2003
Caraba
 
17
@drumetu71
Experienta, organizarea si planificarea conteaza mult cand te apuci sa mergi singur pe munte.
Ieri seara la coborare pe poteca Schiel ne-a ajuns din urma un student aflat la prima tura de unul singur (pentru ca nu a mai venit colegul la gara) care nu avea frontala si nici telefon.


Luni, 26 octombrie 2015 - 10:25  

adriannegoita
adriannegoit..
Caraba
 
18
@drumetu71: Să îndrăznim să sperăm că vom citi un jurnal al celor 10 zile? Aș fi teribil de interesat să aflu măcar traseul pe care ai mers.

@rupi2003: A ajuns cu bine studentul jos? Mă gândesc că de telefon se putea lipsi dar, dacă l-a prins întunericul, e cam complicat fără frontală...

Eu am făcut acum vreo 25 de ani poteca Schiel pe întuneric, cu o lanternă la 4 oameni. A fost destul de horror, chiar dacă apucasem să depășim pe lumină zona cablată. Tata ne aștepta liniștit, la Silva, în fața cortului, cu ceaiul cald. Pe atunci nu erau telefoane mobile iar salvamontiștii care întâmplător erau la Canton Jepi când am trecut nu au considerat necesar să ne oprească din drum.


Luni, 26 octombrie 2015 - 11:35  

navi
navi

 
19
Eu merg singur la munte inca de la 14 ani. Am avut noroc ca parintii m-au lasat sa merg singur, fiindca au avut incredere ca sunt prudent.
In general merg singur, uneori pt ca asa vreau, alteori nu vreau sa merg singur, dar n-am incotro si tot singur merg. Am f putini prieteni si aceia sunt adesea indisponibili daca-i chem. Aici pe site am propus 4 ture, nimeni n-a fost interesat. Cateodata am mai fost si in ture organizate de altii, dar rar se intampla sa fiu disponibil in locul si la data stabilite.


Miercuri, 11 noiembrie 2015 - 15:59  

florin.ciobanu
florin.cioba..

 
20
Cel mai frumos lucru este sa mergi singur prin locuri necunoscute. Adolescenta este plina de asa ceva si sa nu-mi spuneti ca nu v-a placut.


Joi, 12 noiembrie 2015 - 20:03  

miparv
miparv
Rucsac
 
21
Cand sunt singur pe munte si e liniste, traiesc momente unice Carpati.org


Marți, 17 noiembrie 2015 - 21:25  

maxgraph
maxgraph

 
22
Superb articolul, ma regasesc. Mi se intampla si mie sa merg singur pe munte, iar cel mai greu mi se pare cand sunt luat cu intrebari "cum? ai fost si nu m-ai chemat? nu mi-ai zis si mie? " lasand intrebarile la o parte si revenind la subiect, eu numesc asta, mai in gluma mai in serios, chemarea muntelui. Ma gandesc ca asa cum imi e mie dor de el la fel ii e si lui dor de mine. Cat despre momentele alea "de transa" din varf, cred ca acela e apogeul, momentul "sarutului". Pe langa motivele cu pauzele, ca mergi cat vrei si stai cat/cand vrei, ca nu-i galagie, etc. eu, din simtirile mele as spune ca merg singur, pentru ca fiecare traieste momentele in felul lui acolo sus, fiecare simte la fel dar in acelasi timp diferit si pentru ca nu exista un al doilea "tu" ca sa mergi cu tine, sa-ti intelegi pe deplin trairile, alegi uneori sa mergi singur.


Joi, 19 noiembrie 2015 - 23:36  

miparv
miparv
Rucsac
 
23
@maxgraph: frumoase cuvinte Carpati.org


Vineri, 20 noiembrie 2015 - 08:59  

cornlel999
cornlel999
Caraba
 
24
Deci suntem multi Carpati.org

Daca apuci sa mergi singur de cateva ori sa capeti incredere (frica e de fapt lipsa increderii), atunci turele solitare se transforma in dependenta. Nu e vorba doar de turele pe munte, pot fi pe orice fel de coclauri.

A merge singur e cu totul altceva decat in grup, altfel simti totul in jur, ai posibilitati mari sa vezi si ceva lighioane, increderea in tine creste, relaxarea este mult mai profunda si apreciata. Nu esti decat TU si ea NATURA, un tot unitar. Carpati.org

Soare sa fie!


Joi, 3 decembrie 2015 - 09:36  

emile
emile

 
25
Super, Cornel !

Și ceața îmi place, la nebunie. Mai ales printre molizi seculari sau să orbecăi printr-o căldare glaciară în căutarea unui ,,ochi de apă,, alpin.


Joi, 3 decembrie 2015 - 09:50  

tibip75
tibip75

 
26
Mi-a placut articolul. Si eu ma numar printrei cei care mai fac drumetii de unul singur. Motivele...lipsa cuiva care sa vina cu mine, alteori pur si simplu nevoia de singuratate pentru a-mi pune gandurile in ordine si a ma impaca cu mine insumi, sau doar dorinta de a simti 100% natura cu tot ce e in jur.
Si da, este o senzatie diferita fata de atunci cand mergi cu cineva, indiferent daca "cineva" se refera la singular sau la plural.
Am avut momente cand imi doream enorm sa ajung la munte si din diverse motive nu puteam....si atunci am ales sa ma duc intr-un parc, sa stau sub copaci pe malul unui lac.
Stand acolo pe malul lacului, desi era liniste si nu tipa nimeni in jur, eram totusi nemultumit in interior, nu aveam acel sentiment de "satisfactie" (sau implinire, sau cum vreti voi sa-i ziceti). Si m-am intrebat oare de ce....raspunsul care a venit primul a fost "pentru ca la munte ar fi mai liniste decat aici". Insa tocmai de aici s-a nascut urmatoarea intrebare, care poate fi una destul de profunda.
Atunci mi-a trecut prin cap ca daca as aduce un urs din padure in acel loc, si-ar da cu siguranta seama de acelasi lucru, ca acolo e mai "galagie" decat in padure. Posibil chiar mai repede decat as realiza eu. Bun, si atunci....eu, ca om, fiinta "superioara", ce anume "vad" mai mult decat ursul din padure ? Cu ce anume copacul din padure e mai "copac" decat cel de pe malul lacului ? Linistea care conteaza de fapt e cea din jurul nostru sau cea dinauntrul nostru ?
Raspunsul....se lasa inca asteptat. Si probabil fiecare din noi nu poate raspunde decat pentru el insisi/ea insasi. Iar eu nu pot decat sa sper ca-l voi afla intr-o buna zi... :-)


Comentariu modificat de autor!

Joi, 31 decembrie 2015 - 10:47  

celu
celu

 
27
Un articol excelent. Ai dreptate in privinta egoismului ... in fiecare an il simt.
Bravo !


Miercuri, 6 ianuarie 2016 - 22:24  

lori1234
lori1234
Busola
 
28
Esti imposibil frate ai probleme!


Luni, 11 ianuarie 2016 - 20:01  

andy79
andy79
Busola
 
29
Muntele e acelasi in ambele situatii, omul la fel, doar perspectiva e diferita.


Marți, 26 ianuarie 2016 - 13:00  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,2293 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2019) www.carpati.org