Copiii nostri pe munte

Aicea unde se da Like?


Miercuri, 20 iulie 2011 - 15:25  

Consider ca aveti dreptate in cele mentionate, insa nu vreau sa cred ca acei parinti care isi duc copii pe munte fac acest lucru fara discernamant, cu siguranta sunt atenti la detalii si constienti de imprejurarile date, fiecare parinte alege dificultatea traseului pe proprie piele, si pe proprie raspundere nu?

apreciez fiecare copil care urca pe munte,si fiecare tata care are grija ca fiul lui sa cunoasca tainele bocancitului devreme!


Miercuri, 20 iulie 2011 - 15:35  

Personal, nu cred ca exista reguli clare in privinta asta. Uneori "transferul" acesta de cunostinte si pasiune pentru munte de la parinte catre copil reuseste, alteori nu. Sa nu uitam, insa, ca si ei sunt niste "mici adulti" care au propria lor lume, cu reguli, uneori, mai stricte si mai dure decat ale noastre: colectivul lor de la scoala, prietenii de joaca, s.a.m.d. Si, dincolo de aspectul referitor la sanatate fizica si psihica care tine de mersul pe munte si iesitul in natura, este important si confortul acela psihic si mandria copilului care povesteste prietenilor lui pe unde a fost el. E o chestiune care ii confera incredere in sine, care il poate individualiza intr-un colectiv, altfel, conectat doar la internet si tampenii.

Plus ca, daca stau sa ma gandesc, dintre toti cunoscutii mei, un start mai bun in chestiunea aceasta cu muntele au avut exact cei care au fost dusi de mici pe acolo. Nu zic ca intre timp n-am recuperat. Dar si startul e foarte important.

Pe de alta parte n-am o parere buna despre crearea fortata de "staruri" alpine, gen "cea mai tanara fata care a ajuns pe Aconcagua, sau a facut 7 Volcanoes", "cel mai mic bebe care a condus o expeditie in Nanga Parbat", sau alte chestii de genul asta, dintre care unele se mai intampla si pe la noi.


Miercuri, 20 iulie 2011 - 15:57  

Din pacate sunt destui parinti inconstienti - imi amintesc de un adult ce cobora prin Hornul Mare cu un copil de vreo 3 ani in brate ... eu unul n-o sa-mi duc copilul pe trasee nemarcate si periculoase inainte de 14 ani.


Miercuri, 20 iulie 2011 - 17:42  

Fara a avea copii si cazand poate in pacatul de a vorbi fara a sti eu insumi cum m-as comporta, vreau doar sa-mi exprim totusi o ideee ce ma paste de multa vreme si iata ca am prilejul s-o scot la iveala.

Mi se pare firesc ca un parinte iubitor de munte sa impartaseasca si copilului sau locuri, drumetii, maretia muntelui, cunostinte, experiente.

Unde si cand trebuie sa se opreasca?

Asta e de fapt intrebarea cheie de care parintele nu trebuie sa uite in "valul" de care se va lasa cuprins cand alaturi de copil vor incepe sa apara tot felul de realizari.

Copilul trebuie lasat sa decida daca ii place cu adevarat aceasta lume sau nu, ii trebuiesc moderate avanturile si mai mult decat atat, NU-i trebuiesc transferate ambitiile parintelui! Va sti parintele cand sa se opreasca? Si daca da, o va face?


Miercuri, 20 iulie 2011 - 20:25  

Am un baiat, 8 ani, si merge cu mine de la varsta de 2-3 ani. Nu a fost poteca pe care sa nu urce. Mai ales nemarcate pentru ca asa ne-am obisnuit. Credeti-ma este mult mai atent decat un adult. Acum ma insoteste si cand duc turisti prin munti. Am trecut impreuna prin bune si relesi nu cred ca peste ani va fi altfel.

meetthesun- ai dreptate , vor decide singuri.


Miercuri, 20 iulie 2011 - 20:48  

Imi amintesc un comentariu emis in coada unui jurnal al aceluisi grup tata-fiu, in urma unei iesiri prin afara carpatilor mioritici, comentariu in care mi-am permis sa critic niste tehnici de escalada (sau descatarare) ale juniorului fotografiat de parinte.

Aceste tipare propuse imi suna si mie a reguli, chiar daca ne-vasta experienta ma poate face sa cred ca nu sunt general valabile. Din pacate, cu toate ca urasc sintagmele de genul "ti-am zis eu (ca asa se va intampla)", prea des simt nevoia sa le folosesc. In plus (sperand ca bat campii in cazul; de fata), cand sunt grupate in frazari cu alte expresii de tipul "eu te-am facut eu te omor", sau "fa ce fac eu ca asa vei deveni barbat", ma indoiesc ca acea dragoste de munte exprimata vehement si asumata in mod "natural" fortat va apropia noile generatii de visul celor vechi.


Miercuri, 20 iulie 2011 - 23:18  

Pentru ca sunt direct vizat in acest articol, ma simt obligat sa raspund.

-multumesc confratelui care a scris articolul pentru sfaturile indirecte(le stim si tinem cont de ele) deduse din istorisirile sale, la fel si pentru altele de care nu aveam cunostinta:"În context, am observat că viitoarele soţii sînt şi ele interesate grozav de munte. Probabil că specia le cere să fie cît mai mult timp în preajma partenerului ales, pînă e conceput urmaşul. După acest din urmă moment, inevitabil Eva dispare de pe munte.";

-multumesc colegilor carpatisti pentru turele ce le-am facut(sau le vom face) impreuna;

-multumim criticilor, de la care avem de de invatat multe(chiar nu le stiam): “Ce dăştept e Bebică al nostru!”, "eu te-am facut eu te omor"!?, "fa ce fac eu ca asa vei deveni barbat"!?

Fiecare are libertatea sa-si exprime opinia, dar dupa parerea mea, in cunostinta de cauza.

Carari cu soare si sa ne vedem cu bine pe munte! (doar daca mai sunt acceptati si copii sub 14 ani pe munte :-))
@mmordean: cu ingaduinta ta si la cererea expresa a lui Emil, putem sa urcam pe Acele Morarului sambata? Multumesc anticipat pentru accept.


Joi, 21 iulie 2011 - 02:06  

Referitor la afirmatia :"În context, am observat că viitoarele soţii sînt şi ele interesate grozav de munte. Probabil că specia le cere să fie cît mai mult timp în preajma partenerului ales, pînă e conceput urmaşul. După acest din urmă moment, inevitabil Eva dispare de pe munte.",
ma simt nevoita sa fac cateva observatii, atat din solidaritate feminina cat si din nevoia de a echilibra balanta.
Ai crede ca barbatii- montaniarzi sunt cat se poate de creduli ca sa se lase pacaliti asa usor de pasiunea mimata a viitoarei sotii, ceea ce e complet fals cu atat mai mult cu cat o asemenea pasiune e greu de mimat pe o perioada mai lunga, mai ales ca cere efort sustinut.
Mai degraba as tinde sa cred ca desi montaniarzii simpatizeaza tipul de femei puternice, descurcarete, sunt putini care le prefera ca partenere de viata.
E un raport direct proportional: cu cat femeia e mai puternica, cu atat da nastere unui complex de inferioritate si are sanse mai mici sa se casatoreasca.
Sunt preferate ca prietene/ iubite / amante.
Cand e vorba de casatorie, alegerile se indreapta spre cele casnice (e placut sa fii asteptat cu o mancare calda cand vii din tura), sau de cele cu inclinatii "pitzi" (gadila orgoliul de barbat superior)
Iar cand apare urmasul in familie, cati montaniarzi sunt dispusi sa isi sacrifice pasiunea ca sa petreaca mai mult timp cu sotia care nu mai are aceleasi performante, sau cu copilul (asa cum face si Sorin, in felul lui, chit ca si eu sunt de parere ca exagereaza cu dificultatea traseelor pentru un copil)?


Joi, 21 iulie 2011 - 08:12  

Răspunsul la ultima întrebare a lui hana e simplu: toţi cei care-şi pun familia mai presus de restul lucrurilor. Ca tată, şi mie mi-ar plăcea ca ţîncii să-mi moştenească una din pasiuni. Nu de alta, dar e mai uşor să le explic ceva ce înţeleg.


Joi, 21 iulie 2011 - 09:19  

Dragă Hana,
Am tratat dureros-realist un aspect, nu m-am făcut avocatul domnilor. Şi despre ei se poate scrie, observa, cu subiectivitate cît mai redusă.
Nu ştiu dacă fetele în situaţia descrisă 'mimează', pur şi simplu e un naturel impus de specie. La fel de natural este şi ce se petrece apoi, după împlinirea relaţiei - ca să fiu pompos în expresie.
Inevitabil perioada de însoţire-oriunde a partenerului nu e foarte lungă, din motive pe care nu le-aş extinde aici.

Nu aş duce discuţia spre ce preferă domnii, respectiv cum e cu femeile puternice. Parcă nu e subiect pentru acest loc, chit că în sine e mai mult decît incitant. Aş spune doar că lucrurile-s niţel mai nuanţate - după biata-mi opinie - decît le expui. Asta şi pentru că eşti la stadiul clişeelor,, adică al opiniilor sociale, deci ale altora.
Închei cu o glumă şi nu prea: fereşte-te de domnul care nu vrea masa pusă de soţie, de altcineva în general. Pur şi simplu acesta nu poate fi dependent, ceea ce-i fatal pentru o posibilă relaţie îndelungată.


Joi, 21 iulie 2011 - 09:54  

Nimeni nu e independent (doar Dumnezeu, desigur).
Am vrut sa atrag atentia ca atunci cand intrepti aratatorul spre cineva, sau spre o categorie, celelalte degete sunt intdreptate spre tine sau spre categoria pe care o reprezinti.


Joi, 21 iulie 2011 - 10:06  

Apropo de sotiile care se dau montaniarzi doar pana prind barbatul in plasa, eu am un caz concret in familie. Fratele meu care era innebunit dupa munte si facea ture cel putin saptamanal pe trasee marcate si nemarcate, a picat in plasa si sotia iubitoare mare montaniarda (cand i-a convenit) care ducea bine la drum si urcus l-a facut si pe el sa renunte la munte. Deci se intampla.


Joi, 21 iulie 2011 - 12:52  

Dragos, poate ca pe fratele tau nu il deranjeaza asa cum te deranjeaza pe tine.
Ma lasi sa cred ca fratele tau e o victima uluitor de naiva.


Joi, 21 iulie 2011 - 13:19  

Opiniile exprimate la comantarii nu mi-au schimbat parerea ca sunt cu totul de acord cu cele spuse de autor in Articol. Chiar daca nu se doreste o generalizare, e clar ca de obicei lucrurile se intampla cam in acest fel.
E adevarat si in cazul meu faptul ca niciunul dintre parintii prietenilor cu care am urcat pe munte nu stiu sa fi fost mari montaniarzi. Si nici dintre copii nostri nu s-a ridicat vreun om de munte mai deosebit.
Referitor la faptul ca viitoarele sotii au un interes limitat in a merge pe munte, opinia autorului mi se pare putin cam abrupta, daca nu froidiana, atunci cam lipsita de delicatete.
Totusi si aici realitatea nu pare al contrazice pe domnul Ordean: pe munte nu intalnim prea des doamne trecute de prima tinerete.
Eu as zice ca treba asta pe care ne-o tot facem noi pe munte e un fel de joaca a barbatilor maturi. De obicei femeile iau viata mai in serios si doar atat.


Joi, 21 iulie 2011 - 16:40  

Foarte pitoresc articol!Imi place la nebunie felul in care frazati.

Nu am inca copii si mi-e f.greu sa-mi inchipui c-as avea, poate si din teama superstitioasa sa nu se duca dracu farmecul de mai tarziu daca ma gandesc de pe acum la asta

Hana a facut fronda pentru ca e o doamna , in sensul elegant si onorabil al cuvantului, si chiar a afirmat asta.Adevarul e ca nu am fost prea atent sa vad daca doamne trecute de prima tinerete se exercita in mod constant pe munte.Stiu doar pa Ceahlau exista o traditie, am vazut si eu acest grup, ca-n februarie sa se adune "batranii" si printre acestia erau suficient de multe doamne, trecute binisor chiar si de a doua tinerete. Dar e posibil sa fie exceptia de la regula.
Principial, daca doar as avea si cea mai vaga banuiala c-as deveni vreodata depedent de femeia din viata mea (Doamne, ce frivol suna!), probabil as fugi instant de acea femeie , gandind ca-mi salvez sufletul de la moleseala burgheza, atat de mulata pe viata de familie.Dealtfel, as prefera sa iubesc decat sa devin dependent, acesta fiind , de fapt, motivul "fugii din rai".

Mi-ar place sa am in viata mea o sotie careia sa-i "invart cheita" si ea tac-tac; tac-tac, pe Jepii Mici, de-abia sa ma tin dupa ea

Cu copii...As fi extrem de dezamagit daca copilului meu nu i-ar place muntele pentru ca stiu c-ar irosi tot ceea ce i s-ar putea intampla mai frumos in viata.Dar as face in asa fel incat sa ma roage pana la lacrimi sa-l iau pe munte


Joi, 21 iulie 2011 - 17:07  

Şi totuşi, cel mai frumos lucru din viaţă nu e muntele, ci familia.


Joi, 21 iulie 2011 - 17:20  

Tot ce este posibil ca un copil sa nu-si mosteneasca parintii in pasiuni. Am fi egoisti sa fortam pe cineva sa faca ceea ce nu-i place. Mici fiind, copiii urmeaza parintii acolo unde este cazul...neexistand conceptul de a refuza. Spre adolescenta vom vedea ce se va alege de aceste iesiri la munte din copilarie. Totusi acel copil...matur fiind, va sti multe lucruri in ale bunului simt (si aici ma refer incepand de la a da un "buna ziua" pana la a nu arunca chistoace sau pet-uri pe unde nu trebuie).

Daca toate astea nu se vor intampla, atunci vom fi trait degeaba ca parinti...parerea mea.

P. S. - ce mult m-as bucura ca a mea consoarta sa zica ca nu merge cu mine la munte ... dar nu am eu norocul asta.


Joi, 21 iulie 2011 - 18:40  

@Gigi Cepoiu
Îmi scapă vreun dedesubt freudian în afirmaţia mea. Poate este abruptă/lipsită de delicateţe, dar ştim cum e cu noutăţile: prima dată surprind teribil, apoi devin - prin acceptare - banalităţi.
Poate şi mai lipsit de delicateţe este ca montaniardul să comunice viitoarei sale jumătăţi despre pasiunile sale, iar peste vreo zece ani să citească în vreo acţiune de divorţ şi despre păcătosul mers pe munte.

Într-un subiect comun, Zentai scrie că muntele e cel mai frumos lucru în viaţă, în vreme ce colegul Ratza plasează în acea poziţie familie, traiul alături de aceasta.
Cred că fiecare optează întru ce i se potriveşte.
Unul poate fi entuziasmat de colecţionarea de timbre. În ce mă priveşte, are toată consideraţia mea şi sper să nu purced curînd la a-l trece strada deşi nu are chef.

Mă bucur totodată că aşa subiect delicat nu a născut - cum le zicea? - flame-uri.


Joi, 21 iulie 2011 - 20:08  

Fiecare este responsbil de alegerile pe care le face, si nu e corect (e lasitate) sa dai vina pe celalalt pentru lucrurile pe care nu le-ai facut sau nu ti-au reusit. Cu atat mai mult cu cat sunt multi altii (gigicepoiu, andrei.st, si multe cupluri pe site) care reusesc sa imbine familia cu pasiunea.
Ca nu au reusit unii (au ales dupa alte criterii sau regreta apoi) nu e vina in totalitate a celuilalt.
Da, ai o scuza cand esti minor, dar cand esti adult in toata firea e ridicol sa sustii ca ai fost pacalit si dus de nas.
Daca stai sa te gandesti pentru familie cele mai mari sacrificii in hobbyuri si cariera le face femeia, si nu de buna voie sau din placere.
Suntem triburare unui sistem conservator, dar in tarile civilizate nu e asa.
Probabil e scuza cu care barbatii isi omoara constiinta ca isi tin sotiile acasa: sa stea la cratita ca ii place.

Iertata-mi fie aprinderea, sunt colerica de felul meu.


Joi, 21 iulie 2011 - 20:29  

"Daca stai sa te gandesti pentru familie cele mai mari sacrificii in hobbyuri si cariera le face femeia, si nu de buna voie sau din placere.
Suntem triburare unui sistem conservator, dar in tarile civilizate nu e asa.
Probabil e scuza cu care barbatii isi omoara constiinta ca isi tin sotiile acasa: sa stea la cratita ca ii place."

Hana, o să ne ia adminii cu furca 'ai lungă...

Cu riscul de a te indispune, aş ridica o problemă: cine îi creşte şi educă de foarte mititei pe viitorii bărbaţi, ca să nu mai întreb carne din carnea cui sînt Ei?
Iar de aici ne lovim de ce spuneai tu în acelaşi ultim mesaj, despre opţiuni şi responsabilităţi.
De ce procedează doamnele aşa nu pot pentru ca să spun aici, că evit vreo inflamare - am deja două avertismente pe Carpati şi io nu vreau să mă dea definitiv pe tuşă...

Altminteri mesajul tău e incitant şi pesemne o să-i răspund peste o zi două pre personală.


Joi, 21 iulie 2011 - 21:28  

Lasand la o parte deznodamantul, si anume daca la maturitate copilul va continua sau nu pe calea pe care l-a purtat parintele lui, consider mai important faptul ca petrec timp impreuna. Intr-o perioada in care timpul e bani, consumerismul a prins bine radacini dupa ce inainte -- ma refer strict la romania -- s-a rabdat in fata vitrinelor goale, acum suntem ca un copil intr-un magazin de dulciuri. Daca acest timp petrecut impreuna se intampla si cand parintele face ceva placut (pt el, independent de copil) cu atat mai bine.

Exista capcana egoismului, a mandriei. Sa incerci sa atingi teluri pe care nu le-ai putut atinge in tinerete prin copilul tau. Exemplu cunoscut e Coco... Si aici e cu dus intors. Performanta se face de mic, din pacate, si implica sacrificii de care nu esti constient si intr-o perioada asa de frumoasa si de lipsita de griji in general.
Capcana mandriei... e greu sa rezisti tentatiei de a te lauda cu reusita copilului tau. La prieteni, pe forumuri, inclusiv sotiei care asteapta ingrijorata acasa.

Trecand la riscuri, sentiment matern... Barbatii sunt mai inconstienti. Femeile mai prudente. Si e genetic. Barbatii vanau, puteau sa nu se mai intoarca la coliba. Dar mama trebuia sa supravietuiasca sa aiba grija de copil. Ca se manifesta prin renuntarea la mersul pe munte, ca se manifesta printr-o insistenta stresanta sa porti caciula si fular iarna... e natural, e matern.

Ecuatia si balanta nu e niciodata simpla. Si mereu trebuie sa ajustezi ponderile intre: pasiunile tale, dragostea fata de partener, fata de copil, job, riscuri, inclinatiile copilului. Unii reusesc sa le imbine armonios. Tot respectul, sunt oameni fericiti.
Unii, si daca nu ar fi oarecum inertia traditiei ar fi destul de multi, pun zero la partea cu copilul, poate chiar cu partenerul, sau cu jobul. Ii vezi inconjurand lumea pe o bicicleta. Altii renunta la pasiunile lor din tinerete. Altii trec peste vointa si inclinatiile copilului. Nu toti suntem psihologi si cititori de minti, cu atat mai mult cu cat ele sunt inselatoare si tind sa ne imite.

In final, poate cel mai important lucru pe care-l putem extrage din postul lui dn-ul Ordean, e un semn de exclamare. Atentie! Lucrurile pot fi inselatoare. Precum traseele de munte, te poti trezi ca ceea ce credeai ca e drumul bun se dovedeste o greseala, o capcana. Pentru ca facem o alegere, o consideram buna si uitam ca din cand in cand sa facem doi pasi in spate si sa analizam daca chiar mergem in directia corecta.


Joi, 21 iulie 2011 - 23:23  

ma vad si eu vizata de acest articol - "generaţia următoare a unui monaniard nu moşteneşte această pasiune"; nu stiu dc eu oi fi exceptia care confirma regula , dar ai mei erau montaniarzi, si mi-au transmis si mie pasiunea asta; si recunosc ca nu m-am suparat deloc ca am invatzat sa imi "pierd" cel putin weekendurile pe munte

cred ca important este si cum transmiti iubirea de munte - dc o transmiti in forta, copilul o va percepe ca pe ceva care trebuie facut, deci probabil ca nu ii va placea in viitor;
dc imbini muntele cu povesti si diverse activitati interesante pt copii (joaca cu arcuri, cules fructe de padure..), atunci sunt sanse mari ca cel mic sa asocieze muntele cu o joaca (deci un lucru care-i place, il face din placere)


Vineri, 22 iulie 2011 - 09:57  

Generalizari, platitudini si superficialitate (sexismul e desuet). Si o doza mare de tristete, mai bine nu citeam. Noroc ca vine weekendul


Vineri, 22 iulie 2011 - 10:21  

Ei, doar schimbam idei...Chiar daca ideile celuilalt nu ne sunt pe plac, putem sa incheiem cu pupaturi si adminisii sa tina furcile-n cui!

Nu cred Hana ca e-n dorinta vreunui barbat sa vada cum sotia lui se transforma din zana in cumatra.Si nu mi-e f.clar de ce femeia e victima hobby-urilor...barbatului?!Adevarul e ca nu gasesc un motiv concret, care sa ma puna la pamant cu forta lui, de ce tre sa imbinam pasiunile.Daca sotiei mele i-ar place sa faca scufundari sau sa se dea cu surf-ul pentru mine e super OK!MI s-ar parea suficienta rezonabilitatea, adica , draga sotie, eu ma duc pe munte si in mod clar n-o fac ca sa te sfidez pe tine si in mod anti-paradox, motivatia ei sa se dea cu placa sa fie aceeasi pentru care eu merg pe munte

Am amintit un cuvant pe care-l folosesc cu f.mare precautie, adica "iubirea" care nu e foarte definit si standardizat si de aceea poate naste controverese destul de parsive.E foarte clar ca iubirea tine foarte putin.Unii zic ca ea se transforma.Eu zic ca ea dispare, destul de curand daca este "trecuta",in randul controverselor ("daca faci sau nu faci asta inseamna ca nu ma iubesti").Idealul spre care tindem cu totii e acela ca iubirea sa tina vesnic.daca iubirea nu e amestecata , nu incepe sa se identifice cu cratita, cu spalatul rufelor si facutul curateniei, are sanse mari sa tinda spre ideal, unde stim cu totii ca mereu este loc de mai bine.Dar pentru ca toate astea femeia trebuie sa depuna un efort substantial de inteligenta (de intelegere), la fel de mult pe cat depune si barbatul.De-asta nu prea ma mai ingrijorez despre fericirea concitadinilor pentru ca femeile sunt din ce in ce mai destepte (uneori mai destepte ca barbatii) si daca sunt nefericiti, asta e doar o inadecvare a inteligentei lor la realitatile "crunte" ale casniciei...desi, parerea mea, inteligenta ar putea fi irosita pentru ceva mai bun.

Momentul se schimba cand apar copiii!Parerea mea e ca responsabilitatea cresterii copiilor e o ruleta care poate da gres. Noi doar putem spera, nadajdui ca o sa iasa totul bine , sa facem totul pentru asta dar "produsul final" e un conglomerat de factori, iar unii ditre acestia nu se afla sub controlul nostru (internet, scoala, anturaj)...

PS- mi-a placut faza cu hotararea de divort....super tare!Cum le mai stii matale la virgula, conu' Ordean!Oricum, e super tare sa afli cum o pasiune covarsitoare e folosita pe post boala care a macinat armonia casniciei


Vineri, 22 iulie 2011 - 10:29  

Gabi, adminii nu cenzureaza conversatiile in limitele bunului simt.
Sunt de acord ca subiectul e putin pe langa tema centrala a site-ului, dar nici este corect sa te folosesti de un subiect principal ca sa le servesti altora convingerile tale misogine si ceva frustrari dintr-o relatie nereusita in care esti direct si egal vinovat, si astfel sa insulti o intreaga categorie de femei ca fiind instinctual manipulatoare si doar accidental destepte.
Nu e ciudat ca cei care au reusit sa imbine familia cu muntele cum spune Alin altfell, si cum am dat si eu exemple, nu au astfel de probleme?
Daca tu ca barbat, (si altii care se plang de lipsurile consoartei), ai participa in egala masura la treburile casnice, educatia copiilor, basca servici in aceeasi masura ca si consoarta, poate o sa intelegi mai bine cum vine treaba cu ucisul iubirii, pasiunii si hobby-urilor.
Ca cine mai poate, dupa o saptamana de lucrat continuu la servici si acasa, sa mai faca si ture de 9-10 ore?
Si daca ati face toate lucrurile impreuna sau le-ati imparti egal, ar fi si cheia ca ea sa te insoteasca mai mult pe munte, ca doar toate lucrurile se fac in familie. Si daca pruncii vostri asta vad la amandoi, sunt mai mari sansele ca asta vor si face ca adulti.
Si daca sunt amandoi parintii in tura, prudenta ei, poate sa tempereze simtul aventurier riscant al lui.
Cand ajungi sa ti se para normal ca numai celalalt sa se ocupe de casnicie ca sa poti sa te plimbi linistit pe unde vrei tu, implicit e normala si acuza ca celalalt pune piedici vietii tale boeme.
Mircea spune ca femeile educa copii, viitoarele femei si viitori barbati. Oare e corect ca cineva sa reproseze altcuiva rezultatul unei actiuni in care implicatia acuzatorului a fost minima.
Acuza e o autoacuza: daca sotia se ocupa de copii, atunci sotul ce responsabilitate are?
Sa se plimbe singur pe munti si sa se planga ca sotia si copii nu il urmeaza.
Mentionez ca nu fac referire directa la nici o persoana, vorbesc efectiv de un anumit tipar, din pacate destul de des intalnit.


Vineri, 22 iulie 2011 - 11:26  

Sotul e responsabil cu vanatoarea In lipsa acestei macabre dar necesare indeletniciri, masculul alfa nu mai are responsabilitati, doar frustrari

Din ce am vazut eu la altii, imbinarea familiei cu muntele e regula, nu exceptia. Ca urca si femela beta, ca nu urca, dar se pot impaca cele doua in limita mariei-sale timpul. Normal ca cine a trait exceptia are probabil tendinta de a generaliza si e un fel de wishful thinking ca asa e la toti.


Vineri, 22 iulie 2011 - 12:01  

Parcă era vorba de copiii noştri pe munte, nu de rate de divorţ şi cratiţe

De acord că pînă la o anumită vîrstă copilul îşi imită părinţii. Mie mi se pare mai eficient ca în educaţie să-i explici pe înţelesul lui şi să-l faci să fi capabil în a lua singur decizii. Desigur, multe alegeri vor fi greşite, dar va învăţa din ele şi îi va dezvolta capacitatea de discernămînt. Greşelile sînt iertate, persistenţa în aceeaşi greşeală nu. Trăim într-o lume în care informaţia abundă, dar în care discernămîntul începe să dispară. Cum bine zicea Mulla Nasrudin: "Judecata bună vine din experienţă. Experienţa vine din judecata greşită." Dar ca să judeci într-un fel sau altul, trebuie să iei decizii.

De ce devenim sensibili la adevărul brut, dur, realist? Nu cumva ne transformăm în nişte mimoze care trăiesc într-o reverie, o realitate virtuală?


Vineri, 22 iulie 2011 - 13:36  

Copiii nostri pot invata de la noi doar ce am invatat si noi de la parintii nostri.In rest, ei vor fi oamenii timpului lor.Daca putem face ceva sa le placa muntele?Eu nadajduiesc sincer ca voi putea face asta cu copiii mei, de-i voi avea, indiferent de ce realitati vom trai atunci!De ce?Pentru ca muntele, pe langa efort, risc, peisaj, aventura, este si un act de sinceritate fata de noi insine.Mergand la deal, ne amintim greselile si poate ne iertam, coborand la vale, nadajduim in pace si poate o aflam!

Toate cele bune!


Vineri, 22 iulie 2011 - 15:33  

" Copiii nostri pot invata de la noi doar ce am invatat si noi de la
parintii nostri"

Nu pot să cred asta. Refuz să cred că cineva nu are alte experienţe în afara celor de la părinţi. Dacă totuşi e aşa, viaţa trece neobservată pe lîngă persoana respectivă. Persoană căreia îi plîng de milă.


Vineri, 22 iulie 2011 - 17:44  

Ratza are mare dreptate. De la ora 12.10 se discuta despre orice (divorturi, emigratie, neveste, masculi etc), mai putin despre MUNTE si copiii pe munte.

Imi pare rau ca unii nu pot sau nu vor sa controleze dorinta acerba de se vedea cititi cu orice pret. Ceea ce nu banuiesc este cat de putini de pe acest site sunt interesati de subiectele offtopic. Ele oricum vor fi inactivate.

Referiti-va doar la subiect!


Vineri, 22 iulie 2011 - 21:59  

Hai să ne oprim aici, eventual de continuat pe mail personal.
În acelaşi timp, un subiect interesant derivat din ce am vorbit aici poate fi subiectul unui post nou.
Vă mulţumesc oricum pentru ideile interesante pe care le-aţi adus aici!


Duminică, 24 iulie 2011 - 08:44  

Chiar mi-a placut discutia. Colegii carpatisti si-au exprimat liber parerea despre un subiect care m-a framantat si pe mine -si nu putin- de-a lungul vietii. Samanta acestei discutii, probabil ca ma va indemna sa scriu si eu un jurnal cu turele in abrupt in care i-am dus pe copii mei, impreuna sau separat. Un jurnal din care, fiecare sa extraga invatamintele care i se potrivesc mai bine...

S-au exprimat tot felul de pareri, intr-un subiect care priveste complexitatea naturii umane si care, vai, depaseste limitele literei regulamentului... Cred ca este imbucurator pentru toata lumea ca oamenii au pareri, ca pot sa le exprime liber si intr-un ton civilizat. Este un motiv de mandrie atat pentru gazde cat si pentru membri ca se pot purta aici astfel de discutii.

Administratorii au aici misiunea delicata de a media contradictia dintre litera regulamentului si spiritul de libertate pe care-l respira saitul. Si cred ca vor alege libertatea. Ei pot interveni pentru a-si exprima la randul lor parerea, pentru a tempera vreun membru mai „zburdalnic” sau, pur si simplu doar pentru a-si arata muschii (ceea ce ar fi regretabil...). Dar impunerea unui filtru sec si mecanic „off topic” nu ar facea decat sa amputeze ganduri si idei care privesc profunzimea de necuprins a sufletului omenesc. Un pat al lui Procust in care iubirea de munte sa fie ciuntita dupa criterii arbitrare de catre niste oameni si ei supusi greselii. Am convingerea ca nu va fi cazul!

Intorcandu-ma „la cestiune” , din toate turele pe care le-am facut cu copii mei am ramas cu sentimentul ca ceva nu a fost in regula. Cred ca nici eu, si de altfel nici un parinte nu si poate alunga sentimentul de teama ca odrasla sa sa nu pateasca ceva, intr-un context unde hazardul are un cuvant de spus. De acolo si sentimentul de neimplinire la sfarsit de tura, desi totul, din fericire, s-a sfarsit cu bine. Faptul ca s-ar fi putut sa nu fie asa, te cam urmareste mult timp dupa aceea... Pana uiti si o iei de la inceput. E psihanalizabil, nu-i asa?

Ce este intersant de asemenea este faptul ca majoritatea celor care si-au spus aici parerea, ori nu au copii, ori nu a trecut suficient timp pentru a trage linia si a concluziona: e bine sau e rau sau e si asa si asa . Reactia la acest articol a aratat de fapt ca vine din urma o generatie responsabila care isi pune intrebari si incearca apriori sa gaseasca raspunsuri la problemele ce vor veni. Dar cum viata e un sir de decizii luate contextual in decursul timpului, cred ca istoria se repeta si cei care acum au o anumita parere si-o vor ajusta la momentul potrivit functie de imprejurari... Iar la maturitate, copii lor vor facea tot ce vor voi ei atunci si functie de contextul in care vor trai, nu ce-au acumulat cat au stat sub aripa ocrotitoare sau mai putin ocrotitoare a parintilor.

Pana una, alta, articolul si-a atins scopul, a evidentiat faptul ca noi toti, chiar daca nu spunem, ne confruntam cam cu aceleasi probleme, de multe ori suntem pe aceeasi lungime de unda, alteori nu, dar ne respectam si ne place sa fim impreuna pe Carpati. Si nu de neglijat, i-a oferit autorului ce si-a dorit, materia psihanalizabil la greu...


Duminică, 24 iulie 2011 - 10:15  

Stai, Dane!
Legat de ultimul paragraf de mai sus, nu cred că e cazul. Mai privesc eu unele lucruri din unghiul cu pricina, dar de aici şi la aduna luări de poziţii ale confraţilor pentru aşa analiză - păi e cale foarte lungă.


Duminică, 24 iulie 2011 - 10:19  

In primul rand, ma bucur ca esti acasa si nu pe vreo brana, bine murat si cu vizibilitate de doi metri... Apoi, daca am comis-o, imi cer scuze, si cred ca e pardonabil sa mai gresim cand nu ne cunoastem aproape de loc. Si cred ca o sa fie greu sa ne cunoatem, si pentu ca intrevad oarecari asemanari in felul de a gandi (nord cu nord sa sud cu sud...) si mai e si chestia cu sabiile si teaca de care pomeneai deunazi si... . Oricum, imi place cum gandesti (ca-n banc) si sper ca acel prim comentariu la o scriere a ta si la reactiile provocate sa fie un inceput bun. Cred ca mai degraba putem relationa pe baza pe complementaritate decat pe asemanare, suntem, slava Domnului, diferiti si asta ne poate scoate din plictis.

Poate ultima fraza (cea bulucasa) s-a referit mai mult la mine, eu ma cam ocup cu cititul printre randuri... ca amator. Imi place, dar nu intotdeauna imi reuseste.


Duminică, 24 iulie 2011 - 11:08  

salut. Am traversat Ponoarele cu fiul meu in 2009. Avea 9 ani. Cand a iesit a zis: "- A fost mai tare decat orice joc pe calculator!". Intre timp am fost impreuna in Piatra Craiului, Bucegi - Vf Omu, ....Saptamana viitoare bagam Retezat. Copiii trebuie intorsi in iarba, pe stanci, in natura....Daca dragostea de munte este injectata gradual, exista sansa de reusita. Cat de "potrivite" sunt traseele, tine de inconstienta si de cunoasterea propriului copil.


Luni, 25 iulie 2011 - 14:36  

"Copiii trebuie intorsi in iarba, pe stanci, in natura"

Nimic mai adevărat, de fapt toţi ar trebui să ne întoarcem către natură. Copilul nu poate şti ce-i place şi ce nu pînă nu încearcă. Trebuie avut grijă şi cum îi determinăm să încerce. "Pentru că aşa am zis eu", "ştiu mai bine decît tine ce-ţi place" nu sînt metode bune de a-i convinge. Ştiu asta pe propria piele, stînd mărturie zecile de cicatrici obţinute în urma afirmaţiei "nu fă aia" De asemenea, abordarea unui traseu dificil din prima are şanse mari să-i facă să nu mai vrea şi a doua oară.

Celor mici poate că le place să meargă cu părinţii, dar devin realmente entuziasmaţi cînd sînt cu mai mulţi de vîrsta lor, de exemplu două-trei familii care se plimbă împreună.

P.S. Ca preşedinte de comitet la grădiniţa unde e fie-mea am remarcat neplăcut surprins că foarte mulţi posesori de copii (mi-e greu să-i numesc părinţi) nu-şi cunosc odraslele absolut deloc. Nu au habar ce le place şi - mai grav - pare să nici nu-i intereseze ce fac copiii lor. Egoismul şi individualismul îşi pun amprenta.


Luni, 25 iulie 2011 - 15:16  

Au iesit cativa copiii saptamana trecuta intr-o anumita comunitate in natura, s-a facut si un gratar, dupa ceva zile cand au fost intrebati ce le-a placut cel mai mult a fost raspunsul a fost unanim: iarba.

De acord, articolul dumneavoastra reprezinta un subiect interesant si mai ales ca ati vorbit despre experienta avuta cu fiul dumneavoastra.

Asa este, dorinta parintilor care merg pe munte e foarte mare pentru ca si juniorii sa le poata urma, lucrurile sunt delicate. Daca aceasta dorinta se transforma intr-una egoista de a-i duce intr-un loc unde pe noi de abia ne tin puterile atunci e clar ca in loc de placerea de a merge pe munte s-a instalat orgoliul si ambitia.
Avem doi copiii Maria si Matei, Matei se descurca foarte bine pe trasee marcate cat si pe nemarcate Maria este un pic mai ...fetita, floricele, gaze si cat mai putin abrupt sau de urcat.

I-am chinuit de cateva ori din cauza ambitiiilor mele si uneori nu am stiut sa ma opresc la timp si sa ma intorc, rezultatul la Maria a fost clar; nu mai vreau sa urc, inca mai lucram la treaba asta si lucram mult.
La fel cu sotia merg cu ea din facultate si ea a mers de mica pe munte, avand din partea parintilor ei dragoste de natura. Si acum merge si sufera cand nu poate sa mearga. Oricum ar fi barbatul e mai nesimtit de felul lui, femeia e mai cu picioarele pe pamant si mai rationala cu privire la treburile casei.

Totusi plinitatea unei iesiri sta si in a fi alaturi de toti cei dragi in natura, pe muntii nostri dragi. Asta-i lucurl cel mai frumos, asta-i visul pe care-l traiesc cand sunt pe munte alaturi de toti ai mei din casa.

Si-atunci cum le impacam pe toate?
Foarte simplu. Sunt ture pentru copiii si parinti sunt si ture haiducesti.
Cand e tura pentru copiii alegem trasee usoare care sa le faca placere si in care sa mearga cu cati mai multi, incercand ca varstele sa fie apropiate sau cel putin doi trei de aceeasi varsta.
Cand e tura de haiducie nu luam copiii.
Referitor la cazul pe care l-ati prezentat este decizia acelui parinte si eu cred ca el stie ce face si incotro il indreapta si respect acest lucru.
Ma infioara gandul sa nu imi mai vad ficioru' din cauza ca eu l-am dus de cateva ori pe nemarcate sau ca-l atrage stanca si de asta trebuie sa-i spun tot c e epreventiv. Ca el o sa se loveasca cu capul e treaba lui dar sa nu-l doara prea tare.

La copiii trebuie sa intri in mintea lor, trebuie joaca si educatie pentru a urca pe munte. Intreb: la ce bun toate astea? oare el isi doreste asa ceva? oare ea isi doreste sa urce pe munte?
Habar nu am dar stiu ca isi doresc amandoi sa iubeasca natura, sa o inteleaga , sa se bucure de ea, de lucrurile simple care sunt langa noi, un apus, un rasarit, o stanca un fir de iarba de o floare si mai ales de tot ce ne inconjoara si ne-o fost daruit.


Luni, 25 iulie 2011 - 16:19  

Mai sunt si cazurile patologice de parinti imbecili care isi duc bebelusii pe munte (auzit caz real de copil de 3 luni la Caraiman, pe ploaie). Astia sunt din alta categorie: egoistii, care fac asta doar pentru ei, sa puna poze pe facebook, sa vada lumea cat de "adevarati" si cool sunt.

Cam multa logoree pe topicul asta. Evident ca e bine ca un om sa mearga pe munte, ca are 5 sau 95 de ani. E vorba de miscare in aer liber, simplu ca buna-ziua. Omul a fost proiectat sa faca miscare in aer liber, nu miscare la sala si nu gratare in aer liber.


Luni, 25 iulie 2011 - 16:47  

Paul, depinde din ce parte privesti. Poate este pentru cei care au copii. Intr-adevar erau interesante cateva sfaturi pertinente despre cat poate cara un copil raportat la varsta, greutate - distante, alimentatie....Cat despre "proiectare"...umanistii au ramas cu mult in urma inginerilor. Daca noi nu suntem modele pentru copiii nostri, sau nu le prezentam modele adevarate, cine o poate face?...societatea? ..mass-media?...Parerea mea.


Luni, 25 iulie 2011 - 17:19  

pauless, de la ce vîrstă îşi poate lua cineva copilul pe munte fără să-l cataloghezi tu ca imbecil?


Luni, 25 iulie 2011 - 17:29  

Nu cred ca exista o varsta standard, omul nu e robot. Dar la 3 luni ti se pare ok? Cred ca are sens sa-l iei abia cand pricepe si el ceva. Cand poate sa perceapa natura si muntele cat de cat. Altfel nu faci decat sa-l expui la niste pericole in plus, fara nici o latura pozitiva. La varste fragede are sens sa-l duci la munte pentru aer, atat, dar e suficienta o cabana. Eu ii fac la orice ora imbecili pe parintii care ii duc pe creasta la cateva luni.


Luni, 25 iulie 2011 - 17:53  

Copilul ar trebui sa-i urmareasca in pasional pe parinti? Pentru multi dintre noi muntele este ceva mai mult decat un loc unde se pot organiza plimbari nostime. Si? Un parinte matematician ar trebui sa fie dezamagit daca fiul/fiica viseaza sa fie pictor? Fiii mei ar trebui sa fie arhitecti? A, scuzati, vorbim despre MUNTE. Hobby, nu profesie. Dragoste?

Intr-adevar, nu strica sa le arat ce cred eu ca e frumos si bun, aproape natural (revin imediat la acest "aproape", pauless). Cine isi cunoaste indeajuns copiii incat sa poata decide daca vor face fata unor iesiri ceva mai extenuante? Presupun ca cei care au ceva experienta si bun simt nu-si vor regula progeniturile doar de dragul de a trece peste propriile complexe.

Nu ma pot lauda cu experienta domnului Ordean, insa pot sa spun ca nicaieri intr-un jurnal vizat nu am vazut in Emil un copil care merge doar ca asa ii spune tatal sau, si nici o maturitate viitoare privata de "marile bucurii motaniarde", ci doar uneori acea oboseala specifica omului extenuat si oarecum suparat ca vremea nu ii e propice, figuri chinuite pe care le-am observat si in fotografiile personale, si in multe din cele postate aici de alti oameni de munte, inclusiv in autoportretele autorului acestui articol. Cred ca nu grimasa nefotogenica ne arata daca X e montaniard au ba. Viitorul ne va spune cine are acea dreptate.

Cat priveste mingea ridicata aproape elegant la fileu, am in jurul meu destule exemple de actuale doamne care dupa ce "s-au asezat la casa lor" au uitat de munte, si-si mai aduc uneori aminte de furtuni, ploi, noroi, oboseli si betii sau viscole conjugale, iar ingenuele "diamante ale ochilor nostri" care aud aceste lamentari n-au decat sa decida singuri daca are dreptate taticu sau mamica. Chiar nu vad o necesitate in umplerea muntelui cu plozi. (iertati-mi suavul gand)

Imbecili? Da, si chiar mai rau. Am intalnit de cateva ori nefericiti care-si chinuiau familia incercand sa le arate ce frumos era in tineretea lor. Un domn semiobez care coboara la 7 seara pe lanturi de la Grind (2) cu sotia al carui trup nu parea ca facuse alte exercitii in ultimii 10 ani decat invartitul sarmalelor si aspiratul, si fetita care parea ca mancase destule sarmale in cei 10 ani traiti, in care abia descoperise ROZ-ul, cum era cel al tenisilor chinezesti pe care-i purta...Om care afland de la cei care urcau ca vine noaptea si nu se va simti bine, iar consoarta si fetita nici atat, om care refuza apa, lanterna si sacul de dormit oferite ("le lasi la plaiu foii"), dupa ce isi construieste refuzul evidentului in felul urmator: am fost pe aici in sens invers acu 20 de ani, deci pot sa o fac si acum...Se pare ca lacrimile de ciuda si de durere primite de la fiintele apropiate lui nu-l convinsesera nici cu jumatate de ora inainte ca lumea frumoasa care le oferea cazare (refugiu), caldura, mancare, si poate o povestioara inainte de culcare, este cea reala plina de surprinzator, cedand cu darnicie un apus frumos, nu unul urmat de ore intregi de lugubre baiguieli bocinde la vale, cand lumea asta ar fi fost cel mai bun mod de a-si demonstra siesi permanenta propriei adolescente. N-au patit nimic, dupa 8 ore de chin erau in plai, deci exista un D-zeu al imbecililor. Cat priveste varsta minima, cunosc copil nascut pe creastasi crescut in stana, care-si aduce aminte de primii ani ca cei mai frumosi. 'njinier pe undeva prin europa acum.

Am vazut insa si copii (si ma consider unul dintre ei) care au avut norocul sa intalneasca primii munti in compania unor oameni faini, care au reusit sa transmita acest "microb" in sensul bun, nu ca boala, pasiune morbida, patriotism idiot sau competitie sportiva intru "cucerirea" unor pietre, ci sa-i faca sa vada o alta lume, rupta de cotidian, inclusiv de cel al monografierii bolovanului maret.

Ii prefer pe cei din urma, cati or mai fi acum.


Marţi, 26 iulie 2011 - 01:29  

Daca esti pasionat de munte nu-ti duci copiii la munte ca sa le formezi un hobby, ci ca sa-i integrezi in viata ta. Copiii nu prea pot fi obligati, hai cel mult pot fi santajati dar si asta in anumite limite.
Si se moare destul de greu de oboseala, iar ce nu te-omoara te-ntareste .


Vineri, 23 decembrie 2011 - 13:43  

Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu