Cît să le acordăm credit, confraţilor mai copţi ca vîrstă?

Chiar dacă citesc despre trăirile cuiva pe un anumit traseu, fie el simplu sau dificil, nimic nu mă împiedică să mă gîndesc ce aş fi făcut în locul său. Cît credit acordăm? Depinde de fiecare. Unii gîndesc la rece, alţii se implică sentimental, practic retrăind tura altcuiva.

P.S. Mie chiar îmi place cum scrieţi


Marţi, 6 septembrie 2011 - 11:08  

Este bine că aminteşti, prietene, despre "trăirile cuiva într-un traseu", şi - dacă stai să te gîndeşti - acestea sînt cel mai puţin afectabile de vreo deformare.
Există însă şi alt tip de relatări: informaţii ale vreunui înaintaş despre faptele sale; date pe care el le oferă asupra epocii în care a activat, dar şia supra istoriei; valorile pe care le vehiculează acelaşi (şi inevitabile raportări sub acesta spect la alţii).


Marţi, 6 septembrie 2011 - 16:45  

Spuneaţi cândva ca în acceptarea realităţii putem deveni mai duri. Va rog sa-mi permiteti un comentariu de pe o astfel de poziţie!
Nu ma leg de virgula care trece ultima parte a frazei spre vocativ, de parca ni s-ar cere părerea nouă, celor mai copţi.

Nu trebuie confundat ,,coptul” ca vârstă cu ,,coptul” la minte. Bătrâneţea nu e o garanţie a senectuţii.

Să mă intorc spre oamenii de munte...Simplul fapt de a merge pe munte nu îi dă neapărat o valoare celui care o face. Cum se spune: mulţi chemaţi, puţini aleşi.
Un om care merge pe munte e un simplu drumeţ. Un trecator.
Până una-alta multi dintre alpinisti nu sunt decât nişte sportivi.
Nu astepta o vorba de duh de la un sportiv. E normal ca punctul lui tare sa fie altul. Cine ia interviu unui fotbalist e cel putin la fel de tâmpit cât e de prost fotbalistul.

Că pe munte au mers dealungul vremii şi oameni deosebiţi, scriitori, personalităţi ale acelor vremuri e foarte corect şi adevărat. Dar valoarea lor era căpatată în prealabil, nu s-au ridicat cultural doar pe munte.

Şi continuând să fim duri... La ce bun aceste permanente priviri în urmă? Ele nu sunt decât lamentări de oameni slabi, nesiguri pe ei si pe viitorul care îl au in faţă.
Americanii nu numai ca sunt foarte pragmatici, dar au si norocul să nu aibă o istorie care să le dea permanente dureri de cap. Ca nouă.

Cât credit să le dăm celor bătrâni? Cât au reuşit să-şi pună singuri pe card.
Eu dau credit doar celor tineri. Şi celor care ştiu să privească numai spre înainte.


Marţi, 6 septembrie 2011 - 17:42  

"Şi continuând să fim duri... La ce bun aceste permanente priviri în urmă? Ele nu sunt decât lamentări de oameni slabi, nesiguri pe ei si pe viitorul care îl au in faţă."

Pornisem, Gigi, de la interesul unui tînăr care simţea lipsa de 'cuvinte' de la înaintaşii amintiţi.
El priveşte inevitabil doar înainte.

Dacă e vorba de priviri în exces şi îndărăt ale altcuiva, se poate discuta - evitînd nu parazitînd în exces postul acesta.


"... Virgula care trece ultima parte a frazei spre vocativ, de parca ni s-ar cere părerea nouă, celor mai copţi."
Virgula am pus-o cu oarece rost, pentru a segmenta (util, zic eu) o propoziţie care - intrînd în calitate de titlu - îşi dorea o greutate, un impact mai mare. Folosesc acest procedeu şi unde cred că poate fi uşurată lectura.
Într-adevăr, reiese în parte şi sensul de care pomeneşti - dar acum nu aş mai da înapoi, voi fi mai atent în alte prilejuri.


"...Lamentări de oameni slabi, nesiguri pe ei si pe viitorul care îl au in faţă."
Nu văd ceva jenant la oamenii pomeniţi în citat. Nu ştim niciodată cînd vreun hop mai mare al vieţii ne paraşutează acolo. Trec peste faptul că dacă respectivii nu-s munţi de îndrăzneală, energie şamd, o fi şi vina Celui care i-a creat.


Marţi, 6 septembrie 2011 - 18:45  

Deseori duritatea e apreciată ca fiind o lipsă de sensibilitate emoţională şi e percepută în general ca o trăsătură negativă. Într-un fel e firesc să scadă implicarea emoţională la o persoană care a văzut şi a trecut prin multe. Aceasta tinde să devină mai cerebrală, să gîndească observînd problema din exterior, detaşat. Chit că e vorba despre propria sa persoană şi, evident, în detrimentul sentimentelor. Din punctul meu de vedere, raţiunea e întunecată atunci cînd e năpădită de sentimente. De asta consider că nu pe sentimentalism ar trebui să ne bazăm atunci cînd acordăm credit cuiva.

Nu am citit scrierile celor amintiţi în articol, dar instinctul îmi spune că acestea sînt scrise cumva "la sentiment", de unde şi nevoia de aşa ceva a celui care a făcut afirmaţia de la care a pornit ideea articolului. E posibil să mă înşel, pentru că - repet - nu am citit nimic din autorii menţionaţi. E posibil ca acele cuvinte căutate să fie de fapt o formă de încurajare, un fel de replică a unui coechipier care te impulsionează să mergi mai departe. Cîndva eram şi eu aşa, dar în timp am învăţat şi-mi perfecţionez continuu tehnica de a găsi resursele necesare în interiorul meu.

Privirile în trecut sînt esenţiale pentru evitarea greşelilor în viitor. Singurul timp care există cu adevărat e totuşi prezentul. Un citat care îmi place spune: "Învaţă din greşelile altora. N-o să trăieşti îndeajuns să le faci tu pe toate."


Miercuri, 7 septembrie 2011 - 08:34  

ufff, imi pare rau, va dezamagesc: nu-i aici "opinia vreunui confrate de munte". Cat despre polemici, orgolii dispretuitoare, somitati montane.... poate eclesiastul cu desertaciunea.
In schimb, imi place mult cum scrieti, asa un pic intortocheat uneori
iar fotografiile sunt minunate. MINUNATE!


Miercuri, 7 septembrie 2011 - 10:28  

roze, toţi de aici sîntem confraţi de munte, deci se regăsesc implicit şi opiniile


Miercuri, 7 septembrie 2011 - 11:26  

Spune Gigi:
"Cât credit să le dăm celor bătrâni? Cât au reuşit să-şi pună singuri pe card.
Eu dau credit doar celor tineri. "
După opinia mea, tinerii au avantaje multe, atuuri, dar şi vreo două dezavantaje. În ciuda deschiderii lor spre nou etc., ei folosesc inevitabil multe şabloane moştenite de la părinţi. Iar cînd nu o fac la juneţe, o vor face la maturitate.
Apoi, tinerii nu au apucat anii care, fericit întrebuinţaţi, duc la o fericită şlefuire a spiritului.
Spunea cineva: "Cei mai tineri oameni pe care i-am întîlnit posedau ani mulţi în buletin..."

Nu spun astea pentru a jigni.


Miercuri, 7 septembrie 2011 - 18:17  

Sunt de acord cu ce spune domnul Gigi, unii alpinişti sunt doar simpli sportivi şi n-ar trebui să aşteptăm vorbe de duh de la ei, cum nu aşteptăm nici de la un fotbalist.. "Mulţi chemaţi, puţini aleşi!"
"La ce bun aceste permanente priviri în urmă? Ele nu sunt decât lamentări de oameni slabi, nesiguri pe ei si pe viitorul care îl au in faţă."
"Eu dau credit doar celor tineri. Şi celor care ştiu să privească numai spre înainte."

Înainte, tot înainte!
Dar ce ne aşteaptă înainte? Nimic concret! Nimic ce am putea vedea sau măcar bănui. Cel puţin înapoi ştim la ce ne uităm. Avem ce analiza, avem de unde să extragem concluzii.
Aşa că nu mi se pare chiar atât de rău să privim spre trecut, dacă aceasta presupune doar întoarcerea capului pentru detalii care s-ar putea să fi scăpat, ori pentru un elogiu adus pionierilor care au deschis noi drumuri, prin descoperirile sau greşelile lor - sursă de informaţie pentru alţii. Nu e nimic rău să privim în trecut, dacă nu ne întoarcem trupul cu totul, schimbându-ne și direcţia de deplasare. Căci ne putem îndrepta spre ceva ce urmează să se întâmple, însă nicidecum nu mai putem merge spre ceea ce deja a fost.
Cum aș putea escalada un munte (și aici nu mă refer la drumeţie), dacă n-aș cunoaște ceea ce au descoperit predecesorii mei?
Cum am putea descoperi noi formule matematice, dacă nu le-am cunoaște pe cele ale predecesorilor noştri?
Cum am putea scrie o poezie, dacă n-am citit în viaţă noastră vreuna din cele ale poeţilor din trecut? (a se vedea multe poezii de la "culturale")
Cum ar putea fi creat un sistem economic nou şi "mai" eficient, dacă nu s-ar cunoaşte cele vechi, avantajele şi lipsurile lor, precum şi eşecurile din trecut?
Cum am putea obţine în ochi, cu faţa luminată de flacăra unui foc de tabără, lumina melancoliei şi a amintirilor care ne conving, prin ceea ce deja s-a întâmplat, că viaţă e frumoasă, dacă nu am privi spre ceea ce a fost deja în viaţă noastră?

Trăim în prezent, cu gândul la viitor. Nici nu avem timp să realizăm că suntem vii, nu vedem ziua de azi datorită acelui „ce va fi maine” din capul nostru. Tot ce nu mai este prezent devine instantaneu trecut, el nu mai contează decât pentru a avea ce povesti seara prietenilor la o bere, deşi înţelegerea acestui trecut ne-ar putea lumina puţin bezna viitorului.

Să trăim bucurându-ne de prezent, ţinând cont de trecut şi cu gândul la viitor. Oare această ecuaţie este RĂSPUNSUL?

Oricât de fascinant pare viitorul, el nu este decât o iluzie. Oricât de frumos a fost trecutul, el nu mai există faptic, ci doar ca amintire. Timpul trecut nu mai poate fi retrăit. Iar dacă tot nu putem alerga după timpul ce a trecut, cel puţin, când trece pe lângă noi, să-l onoram ca pe un zeu, cu graţie şi veselie.

Nu e nimic rău să privim înapoi, dacă ştim pentru ce o facem. A privi doar înainte, fără a ţine seama de ceea ce a fost înseamnă, uneori, a avea ochelari de cal.
Şi asta o spune un om încă tânăr, în primul rând că ani.

Vreme trece, vreme vine şi nimic esenţial nu se schimbă.
http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2009/08/vreme-trece-vrem
e-vine.html

Dar, ce ştiu eu? Poate că mie îmi lipseşte flerul noului complet nou


Marţi, 13 septembrie 2011 - 14:37  

Din pură şi subiectivă observaţie personală, am observat că cine vorbeşte de a privi bărbăteşte înainte cam fuge de prezent.
Trec peste faptul că dacă priveşte spre viitor, nu şi-a pregătit în vreun fel campania (nici alţii nu facem asta, dar barim nu ne batem cu pumnul în piept). Are doar multă îndrăzneală, dar şia sta e un dar de apreciat la o adică...


Marţi, 13 septembrie 2011 - 15:31  

conrad, uitîndu-te către o uşă care s-a închis (trecutul) nu o vezi pe cea care tocmai se deschide (prezentul). Degeaba te gîndeşti la viitor dacă nu acţionezi acum, în singurul timp care există. Ce ne aşteaptă în viitor depinde doar de noi. Nu vine valul să mă ducă? Nu-i nimic, atunci îl creez, ţinînd sau nu cont de ce a fost în trecut.

Vreme trece, vreme vine, nimic esenţial nu se schimbă dacă nu acţionezi.


Miercuri, 14 septembrie 2011 - 07:55  

Asta referitor la cum decurge viata unui individ. Insa istoria omenirii, si chiar istoria fiecarui individ in parte, are aceeasi linie, indiferent de forma actiunilor sau nonactiunilor sale. Se cam repeta, si, chiar daca imbraca alte haine, pastreaza aceeasi esenta.

"Nimic esential nu se schimba", inseamna cu mult mai mult decat rezultatul unor actiuni sau nonactiuni ale noastre. Asta si pt ca acel "vreme trece, vreme vine" nu era limitat doar la cativa ani din viata unui om, ci la secole, sau chiar milenii (chiar daca in eternitate nimic nu curge, totul este prezent).
De exemplu, cu toate ca am trecut de la pantofii de plaja cu talpa de sfoara, cu care Baticu si ai lui secunzi deschideau primul traseu de perete din Carpati, la ultima generatie de espadrile de catarare si echipament tehnic aferent la care ei nici nu visau, motivele care ne mana spre creste sunt, in esenta, cam aceleasi. Chiar daca, la suprafata, par oarecum diferite.
Sau, alt exemplu, complet off-topic, motivele care ne imping spre compania sau in bratele unei persoane de sex opus, in esenta sunt aceleasi, de milenii!
Sau, desi au trecut milenii de cand omul are constiinta mortii, inca nu poate accepta ideea si jeleste cand pierde pe cineva, sau se ingrozeste cand afla ca i se apropie sfarsitul...
Revoltele sunt manate de aceleasi motive (interese, nevoi nesatisfacute, orgolii, etc), chiar daca pe vremuri se faceau cu bata iar acum cu arme de distrugere in masa.
Vreme trece, vreme vine, lumea din jur capata alta forma, dar nimic esential nu se schimba.
In cer scuze pentru aceasta iesire in decor, cu al meu comentariu

Insa, dupa spusele tale, fraza s-ar apropia mai mult de adevar, construita astfel: "Sa actionam in prezent, tinand cont de trecut si realizand ca astfel ne construim sau influentam viitorul." Adica prezentul e un efect al trecutului si al deciziilor de moment, care vor construi ziua de maine.
De acord!


Miercuri, 14 septembrie 2011 - 10:48  

Eu unul citesc cu mare plăcere ce şi cum scrii, Conrad!


Miercuri, 14 septembrie 2011 - 11:02  

Buna ziua !

Babele de pe Muntele Caraiman. Chiar nu aveam idee de existenta lor. Ce tara minunata avem !


Eu sunt un maniac al denumirilor dar nu stiam de existenta lor. Banuiesc ca traseul este f.dificil si nemarcat.


Multa sanatate !

Mihai


Sâmbătă, 17 septembrie 2011 - 14:26  

Nu am pretenţia - precizez de fapt asta şi în postul al cărui link îndrăznesc să-l dau mai jos - că vîrstnici egal scrise incorecte.
http://mirceaordean.blogspot.com/2011/09/istorie-mers-pe-munte-in
credere-in.html

Totodată, poate de discutat dacă vreo o generaţie e mai afectată decît alta în privinţa incorectitudinilor strecurate în scris. Dacă a afectat oare mai mult comunismul decît alte orînduiri uşurinţa de a te abate de la adevăr.


Sâmbătă, 17 septembrie 2011 - 16:03  

Ne raportam la trecut si la viitor in fel si chip...

Cateodata idealizarea trecutului poate fi singura forma de a rezista prin dificultatile prezentului. Acelasi rost il poate avea si promovarea unei atitudini exclusiv optimiste, pozitive si indreptate numai spre viitor.

Pe de alta parte, desconsiderarea trecutului e tare paguboasa, iar societatea romaneasca e experta in a sterge cu buretele istorii intregi. Sa poti privi totusi spre viitor, cunoscand-ti si asumandu-ti trecutul, istoria cu bune si rele, care te-a dus intr-un prezent trait cu mai mare sau mai mica dificultate, se cheama ca iti pastrezi speranta. Poate tocmai de aceea a fost numita o virtute...

Asta e parerea mea de meserias intr-ale mintii omului. Duminica trecuta am avut ocazia unei ture prin Muntele Cozia in compania unui batran cunoscator al locurilor si aceasta intalnire m-a pus pe ganduri. Am scris cateva reflectii in jurnalul pe care l-am inceput de curand: http://lumeadesus.wordpress.com/2011/09/19/coltii-foarfecelui-coz
iei/


Joi, 22 septembrie 2011 - 08:41  

Scrii foarte interesant, Kamicarus! Şi nu e vorbă în vînt.
Legată de ştergerea cu buretele..., e posibil ca societatea românească să procedeze corect... O duce viaţa prin asememea gunoaie, unde tot V. o obligă la o o atitudine nu tocmai glorioasă, încît e grăbită apoi să şteargă, să uite... E uşor să trîieşti cu ideea că pînă ieri ai urmat înfricoşată un Antonescu sau Ceauşescu, iar peste o zi ai îmbrăţişat valori total opuse?


Joi, 22 septembrie 2011 - 09:06  

Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu